Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

alexandru-musina

 

14.VI.1989

Ar trebui să mă preocup mai puţin de cele imediate şi din jur, şi-aşa nu pot schimba mare lucru. Dacă vocaţia mea e de scriitor, scriind voi acţiona cu adevărat. Desigur, cei din jur nu mă înţeleg (discret), dar dacă nu scriu vina e exclusiv a mea (în general, oamenii nu ştiu precis ce vor şi, pînă la urmă, se obişnuiesc aproape cu orice, inclusiv c-un scriitor). Rareori, în societăţi şi sărace şi autoritare (cum e a noastră) vor exista stimulente pentru creaţia literară. Practic, cererea (potenţială) nu este admisă/codificată social, astfel încît scrisul e fie o întreprindere „inutilă”, fie chiar una „periculoasă” (pentru precarul echilibru existent şi pentru cei care profită de el).

Dar să revin la subiect: dacă nu scriu şi-o lălăiesc, vina îmi aparţine în exclusivitate. Chiar fără „inspiraţie”, ce-ar trebui să fac în imediat?

1) să-mi definitivez şi să pun la punct volumele de poezii: Poeme cotidiene (pe structura celui dat în ’79 la editură, dar cu toate „întîmplările”; Didactica nova (în formula deja existentă), Duminica blondă (poeziile de dragoste, dar găsindu-le o nouă arhitectură) şi – cele rămase – într-un alt volum, căruia să-i găsesc un titlu, poate chiar „Manualul tînărului liniştit”); apoi „Şi animalele sînt oameni!”, plus, separat, poemul cel lung „ecologist”, să rearanjez, adunînd la un loc toate „piesele” existente, volumul de eseistică. Suficient de lucru, chiar în absenţa „muzei”.

15.VI

Fond, crescînd, de nervozitate. O societate cu perspective sumbre, sufocîndu-se sub tentaculele birocratice, în delirul generalizat al unei pseudocomunicări (singurii vectori sociali: frica şi interesul imediat, orb, sinucigaş). Sînt, au fost celelalte societăţi altfel (la nivelul la care mă aflu, undeva spre partea de jos a „mijlocului). Desigur, eterna lozincă: să scriu! Dar pentru asta trebuie o speranţă sau o furie sau/şi o „comandă socială”. Singura „comandă socială” în circulaţie liberă e o labă pe hîrtie. Corect. Asta fac aici. Ei şi? (E îngrozitor de greu să fii sincer şi – în acelaşi timp – să ai haz, să fii interesant. Toate astea presupun un minim „artificiu”, un indice de atenţie de captare/dominare/modificare a celorlalţi – măcar una din cele trei, dacă nu toate deodată; dar „ceilalţi” nici nu doresc altceva de la un text, mai ales cu pretenţii literare).

16.VI

Dacă vreau să fiu scriitor, să nu mă mai preocupe atît meschinăriile exterioare (inclusiv publicatul). Să scriu.

17.VI

Scriu aici ca să mă aflu-n treabă. Nici măcar operaţiile elementare de a-mi pune ordine în poeziile deja scrise n-am chef să le fac. Stupide tensiuni cu Tania. E nemulţumită că sînt exact cum ştia foarte bine că sînt cînd ne-am căsătorit (?!?). Vrea să facă din mine-un meşterici şi-un robotici, pe modelul lui taică-său, probabil. Modelele socio-comportamentale, pattern-urile „neexplicite”, dar cu atît mai puternice, sînt – se pare – mai tari decît propria raţiune sau realitatea mai mult decît „evidentă”. Deşi ştie că sînt poet – şi şi pentru asta m-a iubit – nu se poate stăpîni să nu încerce să instituie o relaţie identică cu cea văzută de ea în familia ei. Şi degeaba-i explic asta! În primul rînd că nu recunoaşte, pe faţă, că-i aşa, apoi se simte extrem de frustrată, suferă sincer că nu ne încadrăm în „modelul” subconştient. Nu sufăr – cred – de mania persecuţiei. De-altfel nici nu pot explica altfel permanenta stare conflictuală dintre noi, fără o motivaţie „imediată” (Lipsa de bani nu-i o cauză plauzibilă – cel mult are un efect de amplificare -, iar ipoteza unui amant – de neexclus, în principiu – e, cred acum, foarte puţin probabilă). Evident că are nevoie de afecţiunea mea, dar o vrea într-un „pattern” străin realităţii şi, în plus, cu „mijloacele” bietei soacră-mea. (Care, în fond, nici n-a prea reuşit: dragul de „tataie” o înşela aproape sigur şi o minţea – culmea degradării ar fi să-ajung ca el şi în latura asta!). Principiul „soţul nu trebuie lăsat să lenevească”, mi se pare atît de ridicol şi mic-burghez, atît de naiv, în fond, că mă mir că Tania, deşi gîndeşte altfel, se poartă conform lui (cel puţin în ultima vreme, în relaţia cu mine). Desigur, fiecare caută să-şi extindă „spaţiul vital” în detrimentul celuilalt şi căsnicia are latura ei de „polemos” – dar asta-i calea cea mai catastrofică pentru Tania: obţine un scriitor ratat, sîcîit, un soţ tot mai leneş şi mai plin de resentimente. Evident, ea ţine la mine (sau, cel puţin după cum se poartă, sînt obligat să cred asta), dar are manifestări atît de aberante în viaţa de zi cu zi încît… naiba ştie! (Mai bine m-aş apuca de proză, acolo-i mai uşor să „înţelegi”, „să fii dăştept”). Dincolo de moartea lui Paul, de condiţia de robi pe care-o avem, chestia asta mă roade mai tot timpul. Trebuie găsită o soluţie (fie şi provizorie). Dar ţin la ea şi sînt şi copiii. Dramă mic-burgheză tipică. Şi literatura?!? Păi?!?

                                                             *

Situaţia e ruinătoare pentru mine, ca scriitor. Nu mă pot concentra mai mult de cîteva ore. Tensiunea psihică mi-a terminat memoria şi cheful de a mai face ceva. Nici nu mă mai bucur de nimic (asta, de-altfel, ar irita-o pe Tania, care mă cunoaşte suficient pentru a şti cum să mă facă să-mi treacă orice euforie „ilegitimă”). În plus, toată atenţia, toate preocupările mele trebuiesc concentrate asupra familiei (orice „evadare” e o dovadă de lipsă de afecţiune şi responsabilitate de soţ şi tată!?! Şi literatura, nu-i aşa?, n-are cum să fie altfel! E o „evadare”. În fond, a mă preocupa de cele literare a devenit cea mai gravă manifestare a „egoismului” meu, a „iresponsabilităţii” mele. Ridicol şi înnebunitor).

28 VI

Exact acum 5 luni fără o zi, pe 29 VI, am făcut criza: epilepsie, cu debut întîrziat. O frumoasă criză de „grand mal”, cum scrie în tratate şi prin cărţi, minus balele de la gură. Se pare că, de fapt, nu-s un fel de epileptic „obişnuit”, ci unul… vorbe! Poate e pe bază de hipocalcemie (cum zice maică-mea), poate-s sechele ale meningitei de la un an şi ceva, poate… Oricum, situaţia e cum e: întreruptă şcoala (un an), tratament permanent, lăsat total de băut (nu şi de fumat!), sărăcie lucie (sau aproape, am început să-mi vînd din cărţi, dubluri, cărţile „de dragoste”, „aventuri” etc.).

Deci: am făcut-o şi pe asta! Sînt genial! Ei şi? De scris nu prea mai scriu, deşi am timp; în fond, nu timpul a fost la mine problema, ci lipsa energiei şi curajului de a merge pînă la capăt în literatură – lipsă ce-mi prisoseşte şi acum. Un paradox, care poate subliniază cel mai bine latura mea „veleitară”: nu m-am îndoit nici o clipă că sînt genial, dar nici nu m-am gîndit să mă angajez cu totul în ceea ce fac şi scriu (?!). (Între timp a năvălit Alu, ca să-mi cînte un cîntec nemţesc, învăţat la grădiniţă „Alle meine Fingerlein”, cred că aşa-i zice).

Blocaj. Pauză.

Recitit de prin „Registru…”: cred că îmi e realmente necesar, ca să nu mă mediocrizez sau alienez, chiar dacă-mi consumă din „energia creatoare” (pe care oricum n-am curajul s-o folosesc cum trebuie). E – cumva – o asumare a singurătăţii spirituale, pentru că, în cele „de vîrf”, sînt singur. Un fel de „exerciţiu de respiraţie”: noi, cei născuţi în margini de civilizaţii, trebuie să ne inventăm tehnicile de echilibrare, de fortificare pentru a putea depăşi „zgomotul de fond”. Un dezavantaj? Nu contează, asta e!

Primo: să nu mai fumez.

Secundo: să fiu mai afectuos şi mai puţin nervos şi grăbit cu cei foarte apropiaţi; mai atent – să fac un efort să-mi depăşesc „clişeele” comportamentale şi verbale, care s-au adunat în număr cam mare.

Tertio: să nu mai pierd timpul, din exces de politeţe, cu tot felul de persoane care n-au treabă (poate simpatice, în doze mici): Anduţa, Danieluţa etc.; mai bine să dorm.

                                                             *

S-a făcut 3 după-amiază. O zi în care, iar, am lîncezit. Poate că ar trebui să mă apuc – orbeşte – de un roman, să umplu zeci şi sute de pagini cu tot ce-mi trece prin cap şi după aia să mai văd… Oricum, ceva care să mă smulgă din nevroza pseudopolitică în care au intrat aproape toţi românii: mizeria a ajuns maximă, oamenii sînt terminaţi fizic şi psihic – nu-s în stare de nimic toată ziua, iar seara ascultă la radio („V. of A.”, Bucureşti 4, etc.) şi comentează, comentează, comentează. Sau înjură, mai ales la beţie. În ultimele 2 săptămîni în Braşov a fost veritabilă stare de asediu: nesfîrşite patrule de militari, miliţieni cu cîini, plus hiene tipice: „pictorul” Modîlcă-Nodîlcă? Păi fata pare de treabă, săritoare… Cloaca. Asta ne termină. „Convieţuim” prea uşor cu jigodiile, lingăii, ticăloşii şi/sau „nevinovaţii” care profită de pe urma lor! Practic, nu există o minimă separare socio-culturală între profitori şi cei buliţi; această „imprecizie” e cultivată deliberat – muncitorul X mai degrabă m-ar urî pe mine, un amărît decît pe fratele prietenului Z, care bea cu el, dar e securist şi – la o adică – ar trage în el fără milă. Dar eu? Eu – la fel. Dar… să nu mai discut cu Dan, băiat minunat şi prieten din copilărie numai fiindcă taică-său a fost (zeci de ani!) securist „de partid”? Dar cumnatul lui George, ce e? „În particular” toţi sînt „de treabă” – împreună alcătuiesc armătura dictatorială care ne-a terminat pe toţi, de care se plîng toţi, inclusiv ei, „săracii” securişti (?!?) Nu-i o analiză prea bună ce-am făcut aici, dar mi-a făcut bine… simt uneori că aş borî (la propriu), îmi vine să urlu la oameni pe stradă (mai ales cînd îi văd la nesfîrşite cozi): „Robilor! Robi nenorociţi!” Ca şi cum eu aş fi altul (?!?), ca şi cum aş fi altceva. Scuza literaturii – zero! Dar cum să faci… şi aşa o luăm pînă la capăt, în timp ce afară e o după-amiază minunată de toamnă, ninge uşor, în timp ce mizeria creşte, creşte, creşte…

                                                             *

E aproape 8 seara. Am pierdut toată după-amiaza recitind (a 3-a oară, poate) amintirile unor scriitori ruşi din prima jumătate a secolului (între care şi Pasternak şi Kaverin) – o lectură cumva îndobitocitoare. Lectura „memoriilor” (ca şi a jurnalelor, corespondenţei etc.) e ca un fel de drog, un drog diferit cumva de literatura propriu-zisă – îţi oferă un fel de substitut diferit, substitut de viaţă „reală”.

E, poate, bun pentru cei tineri (cînd e vorba de mari personalităţi culturale: gen Tolstoi, Kafka etc.) pentru că-l stimulează pe tînăr să se „sacrifice” pentru idealul său şi-i oferă „argumente” împotriva tendinţei generale a celor din jur de a-l „mediocriza”, „normaliza” etc. Altminteri, sînt la fel de „anihilante” ca un roman „documentar” sau unul poliţist, S.F. etc. Literatura „mare” este ceea ce depăşeşte „normalitatea”, chiar şi a unui geniu, propunîndu-ne un model de normalitate/anormalitate. Tolstoi, cel din „Jurnal” e – inevitabil – sub cel din „Război şi pace” sau „Ana Karenina” – nu e la mijloc o prejudecată, ci o diferenţă de intensitate şi tensiune orientată – literatura „mare” e nu o simplă viaţă, ci un obiect artistic, ceva care restructurează percepţia şi trăirea lumii, ceva ca o descoperire ştiinţifică sau o invenţie tehnologică – dincolo de ea se trăieşte altfel; – viaţa propriu-zisă a nimănui (şi cu atît mai puţin cu cît e scrisă de el însuşi) nu are acest efect – cumva vieţile noastre sînt, pînă la urmă, substituibile; nu şi operele care înseamnă ceva în literatură (statutul acesta îl au doar cărţile de mîna a doua).

Deci: „Registrul…” de faţă prezintă un interes minor (oricum: dacă-s mare scriitor, e clar, dacă-s prost, va fi citit cum o citim pe „Adèle de Boigne, par examplu).

Dar, pentru mine, acum, e indispensabil: loc al descărcărilor nervoase, al prostiei proprii, al unor intuiţii mai răsărite, un ghiveci.

Ascult „The Voice of America”: un alt drog – publicistica de tot felul. Cine-l controlează şi/sau propune droguri de calitate superioară, care să cîştige piaţa, cîştigă partida (pe moment, că partida-i lungă şi nu ştie nimeni exact care e miza ei, sensul şi „finalul” ei).

                                                             *

Tania face chiftele, o mîncare rară în aceste zile de succese nesfîrşite în toate domeniile (cum ni se predică zilnic): simţurile mele au reacţionat excesiv de capitalist, adică au intrat în alertă, avide (vorbesc de miros şi gust, desigur). Secolul al XIX-lea, cu a sa „punere în ecuaţie” a trupului (în fond o ignorare a lui în concreteţea-i atît de apropiată fiecăruia), cu tendinţa de „punere în ecuaţie” a tuturor celor umane, e – pînă la urmă – îngrozitor de mistic; dar probabil că „progresul” nu e posibil fără fanatisme, fie ele şi ştiinţifice. Poate că numai exagerînd (şi suferind) îngrozitor din cauza puterii ştiinţei şi slăbiciunii umane (în slujba căreia e această putere) putem deveni mai înţelepţi, să presimţim, să descoperim un nou orizont. Care e ăsta!? Puţină libertate, şi-am să încerc măcar să-l descopăr (cît sînt eu în stare). Deşi… ce mă opreşte acum? Lenevia, slăbiciunea, care-s eterne (cît sînt eu de „etern”).

Destule prostii! Să trecem la chiftele.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s