Mică antologie a poeziei neoexpresioniste românești
Romulus BUCUR
străzile lungi şi drepte
ca şi pustii
se deschid întunericului
cîte o fereastră se luminează
şi tu afară tu afară
la stînga la dreapta
oricum n-are nici o
importanţă tot acasă
ajungi
într-o ficţiune confortabilă
***
Dumitru Chioaru
Seară adolescentină
Seară plină de aşteptarea cinei.
O, curiozitatea mea trează
în febra ultimelor ştiri de pe glob!
Tresari la vocea mamei ca-n vis
– ceilalţi în aburi cinînd –
ridici liniştea; plescăi puţin;
conversaţie aprinsă între părinţi;
îţi strîngi picioarele; ţi-e urît;
te retragi; linişte neagră-n frunziş.
Apoi te clatini slab în lumina televizorului;
negru în colţ aşteaptă patul desfăcut
te dezbraci; burează veioza –
o, gîndurile aiurea volbură lîngă tîmplă
cînd grăbit îţi închei nasturii şi dîrdîind
te arunci în zăpadă – sublimă
noaptea picioarelor albe!
Inima străvezie fîlfîie-n cameră;
visele ard descompunîndu-te.
***
Nicolae Coande
Teroarea unicităţii
Există o clipă în timp cînd aud cum mîrîie planetele una la alta
cu secole-n gură pe care noi nu le ştim
perseverenţa memoriei despre care învăţaţii ne spun
că poate reabilita o viaţă sau o idee
nu va reface inima obosită de atîta dezolare intens cultivată
teroarea unicităţii aceeaşi pe care Dumnezeu a simţit-o în clipa cînd a ştiut
că omuleţul pe care l-a scuipat cu putere afară va scrie acest poem
din afara minţii sale
pe măsură ce este evacuată iar suveranitatea ei contestată
de ceva ostil ameninţător cu sînge cald.
Există un moment cînd ştii că frumuseţea merge mînă în mînă cu sărăcia
pînă la sfîrşitul vremurilor
dar după aceea se vor despărţi pentru a duce o existenţă tăcută
umilă
aşa cum mîinile celor care au trăit cîndva se cunosc
dar nu se ating niciodată.
Şi iarăşi niciodată.
***
Dan COMAN
Violul
nici o clipă nu am încetat să-mi vorbesc altfel decît unei femei
dar astăzi neruşinarea depăşeşte orice închipuire.
e peste miezul nopţii o oră şi eu mă rotesc în jurul meu
cu o viteză ameţitoare şi-mi tot sărut mîinile.
mi-e peste puteri să mă abţin. pînă peste puteri.
căci numai ştiind că sînt acolo, în el – şi trupul meu reacţionează
cum zece pisici în călduri laolaltă, cum ghinga, cum nimeni altcineva.
am încercat totul. pînă şi muţenia
pînă şi totala nemişcare. fără folos.
de cîte ori îmi vorbeam gura mea mai că s-ar fi devorat pe sine
de atîta splendoare sonoră, de atîta meşteşug.
luni de zile n-am făcut altceva decît să
mă umilesc însă fără, fără folos.
cu adevărat: niciodată n-am încetat să-mi
vorbesc altfel decît unei femei
dar astăzi neruşinarea a depăşit orice închipuire.
astăzi cînd tocmai reuşisem să-mi adorm trupul
iar tensiunea dintre mine şi el aproape că se risipise.
numai că nimic nu a fost mai puternic şi nimic nu m-a putut opri:
m-am ridicat în toată splendoarea mea deasupra trupului meu
şi l-am ţintuit între perne
şi întocmai ca unei femei i-au fost de-ajuns
cîteva mişcări puternice şi pline de precizie
pentru ca strigătele lui înfundate să-mi acopere strigătele.
***
Ion CRISTOFOR
Seară
Seara tocmai s-a lăsat peste noi
ca o coală de indigo obosită.
Pe un deal de nisip din apropiere
luna descifra neliniştită versete din Coran.
O femeie tânără
amăgea senzualitatea unui bătrân
pe o străduţă în pantă.
Sub o lumină roşie, un preot cu părul vâlvoi
alerga prin curtea spitalului
în care o pisică pândea câteva vrăbii.
Şi frunzele teiului de la gardul curţii vecine
îmi miroseau a femeie.
Eram la vârsta de 30 de ani pe atunci,
fumam nepăsător în uşa bucătăriei de vară
pe care tocmai bătusem harta cerului în cuie.
***
Gellu DORIAN
Malaezia
Eu sunt poetul ion mureşan
şi nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur băutura,
eu nu m-am plîns de vremuri şi vremaşi,
ce-mi păsa mie de ele, de ei,
mie îmi păsa numai de mine şi de alambicul meu ascuns
printre lucrurile de nimic,
deşi nu o singură dată i-am văzut pe vremaşi cărînd
în maşinile lor alambicuri peste alambicuri,
unele de tablă de alamă, cu serpentină din sticlă de yena,
altele improvizate din te miri ce,
că omului nevoiaş îi ardea gîtiţa mereu
şi mereu trebuia să o stingă,
dacă de la alte treburi ascunse putea fi oprit,
de la această treabă nimeni şi nimic nu-l putea opri,
aşa şi eu, poetul ion mureşan,
că aşa mi s-a zis din naştere, pentru că nu puteam fi oprit din plîns
decît cu un ţoc muiat în horincă,
eu nu o singură dată am fost obligat să-mi prepar singur horinca,
şi cum prunii se uscaseră,
merii lepădau în timpul verii, iar tescovina o dădeau la porci,
luam un sac de făină de porumb,
o opăream pînă se făcea un cir peste care turnam zece kilograme de zahăr,
iar cînd acesta nu era, mergea şi fără el,
aruncam peste acel borhot un pachet sau două de drojdie,
depinde cît de iute doream să bolborosească borhotul
şi cînd începea să înţepe nările cu mirosul lui iute,
trăgeam cu ochiul peste tot satul,
să văd de-i linişte în lanul de porumb,
şi puneam alambicul la treabă,
cu o atenţie demnă de cel mai bun soldat în plantonul de noapte,
pic-pic,
pic-pic – primele lacrimi le puneam într-un borcan
peste care aruncam petale de crin, mitilic
bun pentru frecţii –
şi iar, pic-pic, pic-pic, pic-pic,
pînă cînd se umpleau vasele cu un lichid uşor albăstrui şi plăcut,
slab ca diana,
după care îl treceam iar prin alambic
pînă ce distilarea se oprea la cincizeci de grade,
şi cum nu-i puteam spune horincă de prune
sau horincă de mere, de pere, de orice alte fructe
care-mi lipseau din grădină,
i-am spus malaezia,
vai-vai, nici nu ştiţi cîte picături şi rîuri mi-au bucurat viaţa,
de nici nu ştiu cîte ori am ascuns şi scos alambicul
pe care acum îl port glorios ca pe o cocoaşă
pe care toţi mahmurii ar dori s-o sărute,
dar eu le ofer
malaezia simplă, tare,
malaezia cu miere de albine,
malaezia cu sirop de afine, pentru cei cu vederea slabă,
cu gust de zmeură, pentru fetele
care ştiu să iubească un om experimentat
şi atît de inventiv ca mine,
malaezia cu sirop de mentă, pentru cei cu stomacul în pioneze,
malaezia cu petale de trandafir,
pentru oricine am tot ce doreşte din lungul raft
plin de sticle cu malaezia,
numai de-ar da Dumnezeu să se facă şi anul acesta porumbul,
că moara e tot acolo, la vad,
iar alambicul, acum, la vedere,
ca un exponat la care vin toţi şi se roagă
să nu cadă din cuiul din peretele pe care l-am răstignit
pînă la înviere şi înălţare.
***
Dinu FLĂMÂND
Libertatea tăcerii
Dragă mi-era libertatea tăcerii înainte s-o caut pe cea
a cuvintelor (dacă ele ne pot elibera oare
de altceva decât de spaima de a tăcea?) –
şi nimic din cele transportate prin aer de sunete
sau culcate mai apoi prin reductiva rigoare a
scrisului (dacă şi asta se întâmpla!) nu era
de natură să mă scoată din bogatele mele absenţe
contemplative.
Vreme îndelungată uitam de mine uitând însă şi de
faptul că plonjam în adâncurile tăcerii
uneori străbătută de fulgere cataleptice –
acolo mă obişnuiam cu prezenţa unor
bănuite conexiuni ce irigau cumva
intuiţia care îmi prezenta revelaţii
inexplicabile dar posibile prin tăcere.
Ţanţoşul mers al găinilor prin curte sau rumegatul
protocolar al vacilor şi somnul colosal
pe masivele lor picioare
al cailor moţăind la umbră –
influenţau imperceptibil această pierdere a mea
(în lăuntrul meu înfăşurat
ca panglica numitului Möbius).
Şi mă desfăşuram înfăşurându-mă în această buclă
a interiorului ce dădea afară
spre a reveni în punctul iniţial al interiorităţii
levitând la exterior-interiorul acelor absenţe
dar în tăcerea perfectă.
Sigur că lumea avea şi continuă să aibă
o singură faţă – a spaimei – unde trebuie
să găsim cât de repede
mânerele de care ne agăţăm presimţind căderea –
însă tăcerea cea infinit dimensionată
mă ajuta deja să evit întrebările
rămas plonjat în fericirea libertăţii de
necunoaştere.
Drumul acesta chiar se dublează
(aflat-am eu mai târziu) de încerci
să tai chiar în lungul timpului
bucla fericitului Möbius –
dar ceea ce poate fi scris chiar pe
banda înşelătoare aproape nici nu contează
dacă ai curiozitatea să observi în ce fel
acest scris din interior se oxidează afară
spre a deveni doar mister lăuntric.
Zile întregi palpitam în dogoarea amiezilor
la orizontul unor ape ce levitau spre cer
şi al cerurilor care în preajma munţilor mei
îşi ridicau marginile să acopere-n zori
misterul acelui contact.
La acea vârstă copilul nici nu are nevoie să umble
sau să alerge pe propriile sale picioare fiindcă e destul
să tragă aer adânc în piept şi să strângă uşor din coate
spre a plana deja peste toate.
Iar acum acum stând pe malul acestei mări
unde Ovidiu se plângea că îl urmăreau
în boala lui toate cele care-i lipseau
din anterioara lui viaţă
(şi putem presupune că era plin de cele absente) –
îndelung privesc nişte păsări ale furtunii
care pe stâncile artificiale puse de om să oprească
furia mării îşi desfăşoară placide aripile în vânt
pregătindu-le pentru noi zboruri.
Ele se află deja în zborul lor ne zburând
fiind în vânt şi sub vânt cu instinctul
ubicuităţii lor spaţiale
sau deja plonjând
şi spre cer şi-n adâncul mării.
Iar eu mă aflu în una din acele tăceri
care pe aceeaşi parte conţine şi-aceste vorbe
scrise dar şi spălate deja de vânt
şi mă aflu aşa cum sunt şi cum nici nu sunt
în decalaj şi în continuitate cu propria mea tăcere
şi mă aflu mai mult ne aflându-mă însă încercând
să prind pierderea clipei mele chiar în zborul ei
repetat –
ne înţelegând ce anume din mine zboară
şi tace cu insistenţa unei vorbiri
şi mă aflu plecat de pe acel dig cu stabilopozi
dar ne ajuns niciunde încercând totuşi
să-mi ridic aripile în vânt
să mi le zvânte timpul.
Mangalia, august 2015
***
Liviu GEORGESCU
Prins
Bocitoarele bocesc urletul mucegăit în cei prinşi pe câmp de fulger,
de sabia retezătoare, de suliţa pătrunzătoare.
Şi petele de mâncare pe haine, şi mâinile în pergamente soioase,
învelind verzele zburlite în pieţe, obraznice, mai abitir decât măturile
şi decât tigăile cu sfârc de ulei.
Toţi uită lumina aprinsă în creier şi nu se mai întorc –
rămâne o veşnicie aprinsă şi încet se toceşte
încet se acreşte şi din ea răsare o iederă care se caţără
în sufletul călăilor, în mânecile activiştilor,
a veşnicilor activişti indiferent de epocă
gata oricând să te sfâşie
şi să facă nedreptăţi în numele nedreptăţilor.
Dar tu te duci mai departe cât mai departe de păduchii zorilor
de paraziţii care descalecă dealuri cu picioare de lemn
şi cu zâmbet viclean, descarcă furci târziu în noapte
când moartea se plimbă albă pe cerul gurii
şi cruce cu limba nu-ţi mai poţi face.
***
KOCSIS Francisko
Hocus-pocus
Hocus-pocus e un alt fel de a zice
că nu poţi să nu te pui de-a curmezişul unui gând
care vrea să radă de pe pământ libertatea
de a scoate iepuri şi porumbei din jobenul fermecat,
eu strig întotdeauna hocus-pocus şi abracadabra
când iluzionistul îmi cere să mă las păcălit,
când vrea să scoată din mâneci, din buzunare, din gură
panglici colorate, sfori înnodate şi la urmă un şoricel alb
cu care sperie copii şi femei,
şi strig şi mai vârtos când urmează magia cea mare,
când din jobenul fermecat apare primul iepuraş angora,
momentul irepetabil când ochii săi roşii luminează
ca două leduri aprinse brusc pe fracul uzat;
şi aştept cu sufletul la gură momentul culminant
când din fundul jobenului e scos la vedere porumbelul
ca un veritabil trofeu şi dovadă de măiestrie;
când e eliberat, când îşi ia zborul spre tărie,
când înalţ privirea şi-l urmăresc cum dispare,
mă vindec pentru o clipă de handicapul de a fi adult –
batem frenetic din palme şi râdem de parcă ne-am întrece,
iar când nepotul mă întreabă de ce strigăm abracadabra,
îi răspund simplu: o, copile, ca să fim fericiţi!
***
Ştefan MANASIA
Fetiţa lui Darth Vader
1.
Copiii mici sînt ca vinul. Piramida aztecă din nisip pe care astăzi i-am construit-o Melissei a căpătat, odată cu lăsarea întunericului, două ziduri concentrice de apărare. Şi aş fi jurat că Estera deja o dărîmase. Cum făcuse de atîtea ori, cînd nimic nu o bucura mai mult decît să provoace.
Copiii mici sînt ca vinul. Esterke plonjează în apa turcoaz. Lumea-i o fotografie de concediu: valurile – de argint, plaja – nisip alb. Debarcaderul l-au construit din resturile corăbiilor. Sărim unul după altul, pînă ea nu mai urcă la suprafaţă minute în şir. Mă scufund panicat, cineva ţipă. Îmi găsesc băiata-ntr-un soi de alveolă elastică, levitează-n poziţia fetală. Fusese mereu sub picioarele mele. Înot liniştit, o ridic. E toată un zîmbet: cald, religios, neuman.
3.
Copiii mici sînt ca vinul. Estera priveşte peste umăr salcîmii halucinaţi: are ochii fotografului din Blow-up, guriţa dulce şi nevinovată. Lansăm amîndoi particule de spumă poliuretană. Curenţii de aer le ridică, aproape instant, deasupra cartierului. Se uită la mine cu privirea tip „Tati, acum ce mai facem?” În grădină, motanul bătrîn (alb murdar) şi motanul tînăr (negru tăciune) pîndesc sub tufele de mirabilis: au sosit la ospăţ fluturii cap-de-mort şi liliecii zboară excitaţi la semiînălţime. Seniorul mîrîie, juniorul dă ture şi reocupă, înciudat, aceeaşi poziţie: aleg amîndoi liliecii, fireşte, cum am putut crede anul trecut că Tom vagabond duce-n botic o bucată de umbrelă care zvîcneşte.
4.
Copiii mici sînt ca vinul. Sînt iarăşi în lumea gotică şi marină, smaragdie, sinilie, viorie: călătoresc întotdeauna dinspre Sud către Nord, de la şantierul naval spre cazinou, pe faleza de marmură, apoi prin ceea ce fusese odată un templu sau intrarea în anticul port (grecii, atlanţii), pînă în nordul unde sclipesc conductele de aluminiu, sondele înfipte în insula reziduală. Aici e Recycle bin sau Fuckery. Aici ajunge totul, de aici pleacă totul. Energia, poluarea, hrana. Prostituate băute şi drogate îmi aţin calea. Le îndepărtez cu dosul palmei, scîrbit. Mă întorc pe faleză. Cobor cu Estera pînă la valurile gigantice şi inofensive, care vîntură pietricele şi cioburi numai pentru a le depune pe mal. Pe urmă căutăm, la bordul planorului electric, o adresă în oraşul peste care se lasă înserarea şi ploaia.
5.
Copiii mici sînt ca vinul. Alerg cu adidaşii bej, ea lopătează-n cizmuliţele roşii cauciucate, pe spinarea bicicletei albastre, fără pedale. Înghiţim trotuarele umede ca liniile din palma lui (N)aum.
6.
Esterologie. Seara, în spatele blocului, sorb din ochi luna plină, uriaşă, înconjurată parcă de-un curcubeu. Are o aură formată din mai multe ape. şi nu mai ştiu cum să îngenunchez şi cui să mă rog. şi aş îngenunchea şi m-aş ruga, scrîşnind ca întotdeauna: „Numai atîta poţi?”
7.
N-ai să-ţi mai aminteşti, poate, întîia noastră excursie la Vivariu. Chipul extatic al tînărului biolog – pepene crem sub cîrlionţii negri interminabili –, clipa cînd, singură, tu ai surprins şarpele boa vînînd. Îi mai dai un şoricel, te rog? Uite-l că moaare de foameee… Ceilalţi părinţi şi-au tîrît de acolo, scandalizaţi, progeniturile. Noi trei am rămas – într-o solidaritate rebelă – pîndind secunda în care alt boa o să ţîşnească din nisip, muşcînd şi încolăcind şoricelul. Pentru că-i era, pur şi simplu, foame. Pentru că, în după-amiaza de iulie, cînd albina o înţepase pe prietena ta, ai plîns şi m-ai emoţionat: nu pentru fetiţa smiorcăindu-se în braţele bunicului, ci pentru-albina care, pierzîndu-şi acul, moare.
8.
Copiii mici sînt ca vinul. Du-te la mami, împac-o, i-am zis înainte să plec, doar tu poţi s-o împaci pentru că tu eşti vulpiţa, şi vulpiţa mi-a dat cutiuţă magică verde, cu oglinjoară şi farduri, Ține-o cu tine cînd treci prin pădurea cea deasă, (n-am s-o pierd şi n-o să mă pierd). Printre spiriduşii din Insomnia, sub abajururile roşii cît hribii mutanţi. Am traversat, aproape inconştient, club după club. Stînga îmi transpirase tot scotocind buzunarul şi verificînd dacă talismanul i-acolo. Era acolo în taxi, acolo – pe aleile din proximitate. Le străbat din ce în ce mai ezitant, dilatînd timpul lipsit de calitate. şi numai gîndul că mîine, pe orice fel de lumină, vom ieşi amîndoi să construim şi să demolăm, să inventăm întîmplări, face totuşi să mai găsesc uşa şi cheia şi canapeaua, vidul domestic în care aparatele electrocasnice înalţă muzici spre distrugerea mea. Copiii mici sînt ca vinul, îmi spun, cînd te văd pregătindu-mi salată sau desert în crăticioare minuscule, pe iarba murdară, acolo unde răutatea şi sloiurile nu ajung, unde isteriile bergmaniene nu mai au forţă să reteze arteră după arteră. E toamnă tîrzie sau primăvară devreme. Copiii mici sînt ca vinul. Tu eşti puiul de lup şi eu căpetenia haitei, care-l salvează pe Mowgli. Îţi arăt norii şi dragonii, iepurii cu dinţi de carton, pe balaurul Giorgică şi fantomele dansatoare. Acum ştiu, acum ştiu de ce mai sînt aici.
9.
Cînd voi fi mare, vreau să am muuulţi copii, şi pe cel mai mic vreau să-l cheme Ştefan. De ce, tati? Pentru că tu o să fii mort, tati. şi-mi place tare mult numele Ştefan.
10.
Copiii mici sînt ca vinul. Tăiem liniile din palma lui (N)aum cu bicicleta mea insectiformă. Cînd soarele coboară în smîrcul de pe Canal, eu îmi ridic şi depărtez de roţi picioarele, iar tu, în scăunelul alb, îndrepţi degeţelul spre cerul senin, ca şi cum fiinţele longiline ale văzduhului ar şti, într-o secundă, că venim.
(din volumul Cerul senin, în curs de apariţie la Editura Charmides)
***
Ioan MOLDOVAN
Viaţă fără nume
I
Am ieşit din camera încălzită
prin pereţii ei şoareci decalcifiaţi de iarnă
omătul pe tufe un cîrd de rechini
sub dud se auzea geamătul
unei bătrîne, rapida alterare şi aburire
a cuvintelor
Picioarele în sandalele tatălui nostru măcinate de două veri
anterioare, oasele de sidef scoteau mici chicote, voluptăţi
pentru care timpul nu are dimensiuni
ninge „cum illo tempore”
printr-un labirint imaculat cu chipul necuprins în încruntările
zilei ce începea
un vers dezvinovăţindu-se: „n-am nici o vină, n-am”
expediţia mea pe cei zece metri de ogradă la marginea oraşului
prin noaptea zăpezii, nu trebuia să aibă nici o
victimă!
ca mult mai tîrziu în trei ore de santinelă să-mi împing
pîslarii prin toate cercurile vîrstelor mele, în timp ce
prin dormitoare soldaţii demontau visul ca pe o mitralieră şi
îşi frecau pielea mîinilor de oţelul cotropit de frig
pîinea în gură se-amestecă cu umezeala cuvintelor
nu-i aşa, Lucreţiu
uscatul şi umedul, caldul şi recele într-o iubire activă
pentru a anihila obiceiul barbar al zeului
II
scria perfect senin un poem senin
despre reflectarea apei în aer
nota lumina de pe obrazul iubitei
clătinîndu-se încoace şi încolo
era în timpul serviciului printre colacii de sîrmă
călcînd prin troscotul ars de motorină
cerul vînăt îi împingea gîtul spre
vîlceaua cu răchite şi resturi organice
„ai terminat?”
dar el îi auzea nervii înfofoliţi în sînge
şi un mic strigăt subteran
s-a lipit de scoarţa cenuşie a unei răchite
în timp ce o săruta privea peste umărul ei
un cuvînt se scălîmbăia prin pietrişul de la mal
şi furnicile îi dădeau tîrcoale
III
să nimeresc cu o frază în fereastra ce da
spre curtea din spate cu găini cîrîind lung
un leşin al luminii de după-amiază
pervazul albastru era o intrare în lichide
manuscrisul lucea
cu toate ale sale trupuri într-o utopie salină
pe mîini cerneala brună a sucului de vişine
un decameron fîlfîind lent prin camera răcoroasă
veni chipul proprietăresei în galben imperial
bătrîna cu călcîie alburii
pentru adolescentul plin de cuvinte era şi asta o viaţă
deci i-am numărat gutuiele de pe dulapul cariat
un uşor leşin ascuns verii de sidefuri
mîinile ei pergamentoase dirijau mica serenadă „Lubricitá”
pînă cînd te-ai umplut tot de frig („taci, taci, nu scînci
uite pune mîna pe bulbul focului de demult”)
şi nu-mi era frică de nebunia ei
IV
nu vei găsi, Lavinia, vreun câine spălat de lumina
cimitirului, să meargă înaintea ta prin inima
rece a indigoului
fîşîitul saunelor în ploaie
tu schimbi fulgerarea de trupuri
prin pivniţe mere de iarnă zumzăie
precum incubatoarele Egipetului
te-a sărutat Herodot ţapul doamnei Salomeia
brodeusa orăşelului
şi acum îţi ştergi pojghiţa de gheaţă
o mască a lichefierii ierburilor bătrîne
vino să-ţi arăt lingourile de stronţiu călătorind
printre uli şi vrăbii
pubelele de pe mal sunt pline de exclamaţii reziduale
şi lumina aceasta, lumina şiroind
pe sub uşi –
trebuie să răsfoim un album cu reproduceri –
spune-mi cu cine vorbeşte el
de îşi întorc cuvintele capul spre trupul meu
un gram de nisip pe tratatele alchimice
precum din zarzări cad între urzici grăunţele unui foc
iar mîinile copilului nostru se umplu de băşici alburii
retine umflate, ferestre în care viaţa poate începe din nou
cu proaspete masacre şi triumfuri
V
atleţii adolescenţi soseau rînd pe rînd
dinţii lor făceau o dimineaţă de jur-împrejurul
trapezul lucea ca o flamură, călcîiele despicînd
materia unei aşteptări perpetui
mă pîndea un pericol
viaţa însăşi nu permite elipse
şi întrebarea dacă poemul e altceva decît viaţa
îndoiala privitoare la tine, Horaţiu („nu voi pieri întreg,
nu monument mai durabil…” etc.), nu mă împiedica
şi năuc febril intram în manuscrise
zigzag-uri cu răsuflarea gîfîitoare
pînă mă aşezam cu capul între pieile labirintului
Astfel căcîiul era împins la o parte
în hăţişul de sînge şi carbon –
o floare pipernicită asemănătoare creierului de iepure
urca încet din pămîntul hîrtiei
cîteva cuvinte putrezind şi cîteva cuvinte verzi şi
cîteva cuvinte trandafirii
VI
ceva profund imoral precum uleioasele priviri
ale vreunui bărbat pipăind picioarele femeilor
venite la înmormîntarea din ogradă
o libelulă deasupra unui lac sărat de cîmpie
şi ziua spartă în tot locul
umplută cu flori de cicoare şi picioarele de boi
forfecînd prin pulbere
timp umed şi timp uscat, totuna
în iubire şi în uitare carnea gîfîie
o luminiscenţă în iarba grasă cu excremente de gîşte
vuietul morţii şi frica
în oglindă nu mai e loc pentru nici o amăgire
A plînge sub această ameninţare
memoria se încarcă precum o armă
moneda neagră a ţevii înspre trecut şi înspre viitor
gravă responsabilitatea amintirii: mîini prăbuşite
în spaţiul alb
amară înghiţitură
nu-i dai nici o speranţă să te urască foşnind
prin camera cu doi copii şi cărnuri măcinate
cheamă-l şi spune-i o poveste nouă
amestecată cu apă şi sare, să vedem ce va mai fi, cît a mai
rămas, lasă-mă să cred că suntem deocamdată nemuritori
animalul blînd într-o utopie plină de mîzgă şi ritm
dacă ai intra pe uşă aş alerga să mă ascund în sertarul
cu hîrtii cenuşii
nu-i pasă lui de voi, de aceea e mai întunecat decît
o piatră în pieptul îngerilor exterminatori
puneţi visele să cînte cu maximă intensitate
bucuria şi aşteptarea s-au prefăcut în ceva
despre ce-am mai putea îngăima?
sfîrşind un adevăr adormit în gură
nebună şi arsă
să nu irumpă focul, sunt nedemn să-l port, un copac
în umbra căruia amuţeşti
înaintarea e anevoioasă şi ne duce în acelaşi unghi mort
hohotul de sus, hohotul de jos
VII
tu dormi cu săgeţile înfipte în piept
ca o iarbă rece carbonizîndu-se
noaptea a amuţit în frigul coborîtor
: o alterare a lumii ce se îndepărtează
memorizate, cuvintele la ce folosesc
la ce folosesc cuvintele
să cobori în apele înspăimîntate
sîngele tău ar fi o oglindă
acoperită de un sunet continuu
se mai poate căuta un alt timp
în afara acestuia împotmolit
„nu se mai aude strigarea prietenoasă
a înţelepciunii, înţelepciunea şi-a zidit casa
şi-a tăiat cei şapte stîlpi”
„eram datoare cu o jertfă de mulţumire
azi mi-am împlinit juruinţele
de aceea ţi-am ieşit înainte”
erau clipele începutului cînd spuneai
praf ne facem, praf ne facem
gura ta n-a minţit niciodată, mi-e frică!
VIII
copilul singur
cum aş putea să-l aduc prin piatra albă la
ochiul acela mereu speriat ca şi cum ar fi ştiut
nu pronunţa încă nici o sentinţă
mai lasă-ne să vedem trecerea inimii prin lume
aurul şi argintul, sulful, carbonul, noroiul şi zăpada
singurei vieţi
fericit ca o frunză în clinurile pădurii
trecea lumina prin mine,
nimic nu rănea
se află oare sentinţe care ne închid
nimic nu înţelegem, acum ce mai urmează
o pasăre cît un ce acoperind steaua Orientării
vreun sfat care să te coste prăbuşirea
rămîi şi învaţă-mă cum să vieţuiesc
nu de milă e vorba şi nu de groază
copilul e curat, cine va putea să dea în el
gura nu mai poate decît un tremur, o amuţire
toate flamurile le cobor
punctului acesta de fugă
fanta plină de vînt, prundiş viscolind în ger
deasupra o retină de iarnă cu hăuri
şi ceea ce părea un cuvînt întinde o mînă
vrînd să te smulgă, cum să nu întorc capul?!
fericiţi cu tăişurile suind spre
gîtul subţire
te pierzi tăcută
ai început să rupi pe rînd toate firele
în adînc laptele e o piatră neagră
IX
pereţi de gheaţă groşi cît trecerea de la un cuvînt la altul
te bucuri? nimeni nu ne vede
merii scutură peste genunchii noştri translucide fructe
o ramură trece nestingherită printre omoplaţi
nu ştiu cum stai pe un pod de os
încît peştii se uită spre flori
şi voalaţi se adîncesc sub casa noastră
vocea se descurcă cu profilele noastre
lamento cu salivă prelingîndu-se din gura copiilor
visînd structuri dulci şi păsări dezlegate
peste cîmpul cu iarbă înfoiată
cerul nu mi-l mai aduc aminte
spune rugină
el îşi va plimba mîna trei nopţi peste obrazul tău
şi mîna va fi albă-moale-suptă, ca de leşie
zgomotul pe care îl face
liniştit sub umbra unor solzi celeşti
printre buze îţi zăresc tăbliţa de ceară
a Mnemosynei
s-au stricat maşinăriile cu imagini
acum voi privi numai spre perete să văd
să văd cum plouă peste filmele mute din copilărie
dealtfel fericit că nu pot spune toate acestea
evitînd fervoarea labirintului în răcire
ciucuri de gheaţă atîrnă de fiecare imagine
vai, ne e teamă să amintim majusculele
dinţii se scufundă în pămînt
acest eu alb şi singurătatea unui dihor fericit
în ploaie ca o obsesie dobîndită demult
cînd la fereastră se umflau de apă florile de salcîm
cînd din trei cuvinte unul era întotdeauna cal
şi al patrulea era pasăre
dar acum în ierbare şi-n bestiare suflă un vînt de indigouri:
jertfele intră în respiraţie
X
se înnorează într-o venă
mirosul de cîmpuri unde iarba dă ultima bătălie
cu neutroni de linişte e acoperit cătunul
în ţintirim jubilează vişinii tineri
ce neorîndoială în memorie, în judecată
poemul nu ţine nici de una nici de cealaltă
ţipari unduind în coşul de nuiele, lumina fierbinte şi largă
amiază uscînd trupuri şi cărămizi şi
păsări în scorburi
chipul lui Ambrozie e al unui cîine de vînătoare
acoperit de nalbă, de volbură şi
boturile boilor s-au fixat de pămînt să nu zboare
navele lor de muşchi şi tăcere
cîte o libelulă arar albăstrind în fisurile aerului
m-aş putea juca mult, pînă spre seară
dar m-am întors aici casă găsesc scheletul adevărului
nuiaua de purpură fără anotimpuri în movile de carne
ai grijă cum apropii degetele de struguri
cerul e chiar în dosul frunzelor, viu ca trupul
fetei pe care cuvintele au ameţit-o şi s-a urcat în
podul grajdului, să fie mai aproape de semnele
vuitoare ale norilor
visa şi cerea struguri
visa şi cerşea alte poame
mîinile mele buimace i-au cuprins oasele
pata albă a frunţii, rostogolul copiilor prin iarba măruntă
am cîştigat pentru tine un mănunchi de vegetaţii
cu cuvinte încurcate, moalele capului – ca o curte
umezită de ploaie
ca o fereastră brună
te-ai trezit şi ţi-am arătat pălmile cu cerneluri mînjite
şi pe foaie călcîiul unui zeu îndepărtîndu-se
aerul se curăţă iar
respiraţia noastră era o Utopie
XI
o dimensiune secretă
îl împiedică
se visează rece într-o seră aburită, într-o seară de amoniu
albindu-ne feţele
tu nu ştii să mă încurajezi
oasele tale cenuşii plutesc printre peşti
floarea albastră a măduvei alungă rechinii
iarăşi şi iarăşi o liturghie de pietriş
între dinţi
balele unui zeu adormit greu
ai ochi fără speranţă
poate doar viscerele tale mai speră
dar asta nu se vede cu ochiul liber
un poem nu destul de ferm
precum o săgeată ce se răzgîndeşte în timp ce sfîşie aerul
dintre călău şi călău
cade fărmicioasă în iarba regală pe o spinare moale de sobol
şi începe să plouă
cu mici hărţi ale sucului de fructe
furate din grădini
între buze o pojghiţă sonoră, un hublou infracosmic
prin care, vedeţi Dumneavoastră, tandreţea nu găseşte de lucru
XII
printre copacii atinşi de umbra ulilor
mireasmă de iepuri, mireasmă a pietrei dezvelite
surîsul tău ascunde ceva
un ascuţiş de întuneric prin care trece furnica roşie
o fantezie lichidă, rece
e liniştea care ne uneşte, astfel golul se haşurează
obţinem alchimica umbră
despre care am putea vorbi
doi copii, unul albastru, celălalt albastru
între ei încărcăturile luminoase, povara unei
linişti: desenează zăpada
„ziceam că-i o cetate, tu veneai să o cucereşti”
apoi se întindeau amîndoi pe albul moale şi fragil
tăceau cu ochii închişi în timp
ce sub cer treceau cîteva păsări abia vîslind
azurul neiertător e calm întins deasupra precum
o unghie lucindă himeric, sacerdotal
maxilarele ni se oglindesc, mişcarea lor lentă
ca şi cum nu ne-am mai putea opri din mestecat
fastuoase introduceri temporale, sîngele
rococco, un paradis alienant, oasele
aşezate pe cărţi transparente
voi tot adolescenţi pe podişul de vorbe
mireasmă de iepuri
mireasmă a pietrei dezvelite
surîsul tău ocolind dîrele galbene ale gloanţelor
arabescurile unor foşti cai, unor foste vînători
o fantezie lichidă împietrind repede
în memoria simultană se ivi alchimica umbră
despre care
mai bine nu, nimic nu se încheie aici
XIII
înfăţişarea unui om în timpul vorbirii
precum o criză de aer afară unde fulgerele continui
dezgolesc coastele unor copii
el deschide gura, maxilarele se crispează, poate
respiraţia a consumat întreaga utopie a lucrurilor
apoi mîna
se aşază în zona apropiată de faţă şi începe
un dans straniu
din cînd în cînd leşină şi cade lent spre genunchi
ca şi cum ar vrea să atingă pămîntul bun şi greu
centura zilnică de aur
înconjurînd gîtlejul, un asemenea filigran de piele
nu găseşti în palmele unui copil de trei ani
am folosit timpul alergînd
tăcut cu mîncarea în faţă
insecte de abanos prin manuscrise
o frază fertilă, o pedagogie cu precepte luminiscente
cuvintele nearticulate
fiecare e singur şi adevărat
vorbind alăturăm o partitură aluzivă: proiecţii de supoziţii
în care arde focul neodihnit al raiului
înfăţişarea unui om vorbind
ar visa lung şi degradat în aurul cosmic
al unei ierbi afrodisiace
africane
zeama cuvintelor amestecată cu zeama mai dulce a
pîinii şi vinului
XIV
Mi-am întocmit un dosar în care povesteam visele
vanitos, creionul chimic nota data nopţii
ulterior am aflat că visul nu poate fi utilizat ca o amprentă, că
personificarea e un procedeu artistic, că
metafora e un procedeu artistic,
chiasmul e un procedeu artistic şi că
„un sentiment nu poate fi înlocuit decît de un alt sentiment
de o intensitate egală sau mai mare”
mi-am privit mîinile: erau verzi şi vechi
lipit de acest pămînt
chipul mi se umplea repede cu mici vietăţi străvezii
am închis uşă după uşă
mai tîrziu am citit şi m-am liniştit
XV
real este spatele înnegrit de fum şi grija de a expulza o idee
fără malformaţii
sunet
sunet păgîn în ureche
de culoarea grozamelor abia liniştite
„a trecut zăpada de pe craniile tale, Eschil?”
sub talpa dreptului e începutul morţii şi sub a stîngului altceva
păşind
se aude zdrăngănitul unui atelaj fabulos
ecce homo?
pînze sîngerii umflate de vînt într-o imaginaţie ce nu doare
savantul tom al secundei
îmbătrînind pînă-ţi trece din ventricul în auricul
(anatomia e şi ea o licenţă poetică)
sîngele ca o elegie ca o canalie prin canalul albicios al timpului
murind quasi una fantasia în timp
ce răsar
urzicile ciupercile muşeţelul
imperiile revoluţiile
scriitura
legea gravitaţiei legea relativităţii
cuneiformele altor sori
acel „eşti fericit” şi informaţia aburind pe masă
acesta este trupul meu
comestibil ca orice vedenie.
***
Viorel MUREŞAN
Pastelul de fum
o privire fugară printr-o fereastră ce dă
spre vântul curat
acolo
scrum de ţigară pe un mormânt de copil
şi în tot aerul urme de plâns
cum rămâne gustul de lapte ars
o vreme pe limbă
stolul de ciori plutind peste cartier
pare o epigramă cioplită în piatră
panica unor dulapuri
uitate mult timp deschise
o nouă privire fugară prin fereastra
ce dă spre vântul curat
şi pe pereţi
umbra unor
cristaluri tresărind speriate
prin plopul din zare
suie un geamăt de lift
***
Olimpiu NUŞFELEAN
Mai sus de turla bisericii
Sirena ambulanţei scoate oraşul din rădăcină
precum dentistul măseaua de minte încă sănătoasă
fără anestezic.
Disperarea e sîngele
unei vene deschise,
se înalţă cu suflet cu tot,
deasupra caselor, mult mai sus,
unde florile scuturate de cais nu mai ajung.
Greu de dus o zi fără griji.
Zborul vrăbiilor este iute şi gol,
în lume-i urît
şi-i umezeală tăcută,
peste care trece îngheţul fiorului.
Putrezesc carii în grinzi
şi grinzile se încovoaie sub greutatea cenuşii,
iar căderea e doar ameninţare –
nimic mai mult.
Acoperişurile înalte stau aşa,
nici prăbuşite de tot, nici agăţate de cer.
Ţipătul sirenei te urcă
mai sus de turla bisericii,
acolo unde îngerii nu mai pot bate din aripi
iar Dumnezeu n-are cel mai bun unghi de privit
din fereastra Raiului –
aşa că-i dă drept de decizie
Liberului arbitru –
un concept ca o fiinţă
ce stă lîngă tine uimită
şi tu nu ştii ce să mai crezi:
mori sau trăieşti?
Greu de dus o zi fără nefericire!
Ce să pui în locul rănii sîngerînde?
Cum să-l iubeşti pe cel care te iubeşte
cu iubirea lui căreia
nu i-a găsit încă sensul?
***
Aurel PANTEA
* * *
Dinspre tine vin numai şoapte,
cu tine urcă în oraş amurgul,
un grai fără seamăn seamănă melodii,
că tot trupul îţi cîntă,
te-am văzut cum priveai trecătorii,
ochii tăi secerau chipuri, în vechimile serii,
cineva a povestit odată despre cum apari în desimi de aparenţe,
cum pe chipuri se aşează lumini străine
şi pe străzi pluteşte o răcoare
ieşită din respiraţii de demult,
în preajma ta
toate de aici
îşi găsesc apusul,
pînă cînd mîinile tale mîngîie ceva molatic,
şi întreg oraşul se înalţă,
încît se vede surîsul crîncen,
doar el, surîsul crîncen al unei feţe enorme
***
Ioan Es. Pop
de partea asta nu mai este decât râul. am văzut adesea
prăbuşindu-se în el o sumedenie de inşi împăcaţi,
pentru care, în zilele sumbre, cu soare prea mult,
nu mai era niciun fel de scăpare.
fac în genunchi două-trei tăieturi până-n os
şi mă uit. fac treaba asta de mic.
pielea picioarelor e plină de ochi închişi.
vin aici numai când întunericul e-n toi.
celălalt mal, care cel mai adesea
e înşurubat în ceaţă, îi trage la sine numai pe dispăruţi.
nu trec niciodată. stau pe marginea asta
şi adulmec malul celălalt.
mă aduc aici de ani buni. crestez în genunchi
ochi mari şi mă holbez la insul de dincolo
care precis se uită şi el dincoace noapte de noapte
cu genunchii înţesaţi de crestături.
acolo pot fi asasinate şi împerecheri cumplite.
aici însă nu se întâmplă nimic.
ce m-aş face fără râul ăsta care taie
oraşul în două, fără podul peste care n-am păşit vreodată
deşi fiecare muşchi e pregătit
pentru ziua când vom trece împreună?
deocamdată însă răbdare, mare răbdare,
pentru că noaptea trecută l-am auzit gemând.
după ani şi ani de când îl urmăresc, podul a-nceput
să se vaite. poate ceaţa e prea grea,
poate auzul meu s-a subţiat atât de mult
încât aude celălalt mal prăbuşindu-se
cu mult înainte de-a se prăbuşi.
sau poate a venit meşterul şi atunci e limpede.
nu mă mişc, dar, atenţie, picioarele au pornit.
tropăitul lor e mai rece şi mai adânc decât trăsnetul.
de pe malul opus, celălalt a pornit şi el.
apele s-au ridicat cu pod cu tot şi l-au făcut fărâme.
abia acum cine trece trece cu adevărat:
fără să trebuiască să dea cuiva seamă
şi fără să lase vreun semn c-a plecat.
***
Liviu Ioan STOICIU
O mare însufleţire
Este dimpotrivă. Deşi ştie că mai mult nu se poate
şi că-şi merită soarta… Îşi distrage
zi de zi atenţia de la el însuşi. Că s-au rarefiat toate în
zona în care a ajuns, fără să-şi
dorească. Nu mai e interesat de dedesubturi. Atât a reuşit
să pună deoparte – de exemplu, de aici până
acolo, câţiva metri din câmpul magnetic, în care e de acord
să fie îngropat. Ce importanţă
mai are? Atât i s-a repartizat lui. În esenţă. Bate
toba şi intră iar în necunoscut, în
substrat: sunt atâtea lucruri pe care nu le-a văzut, nu
le-a auzit, gustat, mirosit, pipăit, simţit,
atâtea lucruri: a trecut prin viaţă fără să conştientizeze
harul… Şi regretă. Ce vine de departe
nu se mai aşază, nici nu mai intră în armonie cu mersul
lui, are altă intenţie: şi asta îl îngrijorează, dar
nu spune nimănui, preferă să
se retragă în profunzime discret. Că şi-a făcut
destul de cap, a venit vremea să rezoneze şi cu undele
seismice ale pământului de sub picioare. Ce
poate urma după moarte – se va sincroniza cu absolut tot,
dinlăuntru şi dinafară, nu? Recunoaşte, nu mai
are rost să-şi bată capul.
Şi-ar trebui să nu-şi mai plângă de milă,
să nu mai fie dezamăgit de ceea
ce i se întâmplă – „Punctul de Asamblare” i s-a fixat în
inimă, are de aici înainte ocazia să mediteze la
felurite feluri de suferinţă. Să
nu se mai gândească la nimic, adică? Dacă se crede
îndreptăţit. Ca şi cum s-ar trezi iar
dintr-un somn lung
şi ar vedea un alt trup alături de al lui – care este
dimpotrivă.
Şi ar fi apucat de o mare însufleţire.
***
Radu VANCU
* * *
Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi:
„Iubitule, nu te speria, e groaznic,
iubirea voastră face din fiecare mort
un laureat al umilinţei.
Crede-mă, pentru fiecare mort iubit,
viaţa voastră e jignitoare. Nu, mai rău
decât o jignire: e umilitoare.
Câtă vreme ne plângeţi, iar în creierele voastre
înfloresc lacrimi, şi în creierele noastre
înfloresc rizomi, totu-i în regulă.
Lumea voastră-i mai frumoasă,
şi e OK să vă trimiteţi până aici
bocetele, dorul & mila,
ca un emigrant ajuns trimiţând pachete
& cărţi poştale rudelor ghinioniste de acasă.
Însă ghinionul nu ţine cât e moartea:
când apare El, cu îngerii ţopăind împrejur
ca un cârd de copii de grădiniţă
în jurul educatoarei,
cătunul de sicrie se schimbă-n loc de joacă
pentru copii – îngeraşii se dau huţa
ca-n balansoar pe un coşciug mai înclinat,
fac tobogane din scândurile între care
câte un mort a putrezit cu totul,
sar pe burţile umflate ale morţilor proaspeţi
ca pe nişte căluţi cu arc, chiuie, tropotesc,
se înroşesc de plăcere şi de efort pe obraji
şi pe picioruşele grăsuţe, pielicica
le luceşte de transpiraţie mirosind a mirt,
respiraţia le e tot mai întretăiată,
ochii tot mai înceţoşaţi,
încât în rizomii din ţeste începe să înflorească
o iubire nepermis de tandră
pentru animăluţele sacre & rotofeie.
Până când El, cu autoritatea unei educatoare
aproape de pensie, care simte când copiii
întind prea mult coarda, face un semn
şi se strică tot zenul & langoarea:
nimfeţii durdulii se opresc, ţâţâind & pufnind,
se aşază în coloană câte doi, ţinându-se de mână,
şi pleacă spre alt loc de joacă.
Şi noi rămânem la locurile noastre,
mai trişti decât o groapă comună,
mai devastaţi decât ground zero,
plesnind de mândrie că lumea noastră
a fost, preţ de o recreaţie,
mai frumoasă decât a voastră.
Încât bocetele pline de milă
pentru rudele năpăstuite de aici
ne scot din minţi, să nu vă fie milă de noi,
noi suntem cei care, din când în când,
ar trebui să vă trimitem ajutoare & cărţi poştale”.
Copiii chiuie, tropotesc, îmbujoraţi de efort
& plăcere, nu numai locul de joacă,
ci tot parcul Sub Arini miroase a mirt,
îl priveşti pe Sebastian râzând şi,
mai trist decât o groapă comună,
mai devastat decât ground zero,
spumegi de fericire, ştiind
că orice carte poştală trimisă de acolo
ar fi o splendidă, orbitoare umilinţă.
***
Ioan RADU VĂCĂRESCU
Răspuns
Iată de ce
Pentru că eu stau aici
Pentru că stau aici nemişcat
Pentru că stau înlemnit în acest loc golit se suflet
Pentru că stau înlemnit cu o lumânare înaltă în mâini
Pentru că stau aici în acest loc pustiit de suflet şi voi staţi şi vă uitaţi la mine şi la lumânarea mea cea înaltă care arde cu flacără subţire şi albastră
Pentru că staţi şi vă uitaţi şi nici nu vă vine să credeţi că ea arde în ploaia ce cade cu spume negre pe pământul cel negru al nostru
Pentru că ea arde cu flacără subţire şi albastră în vântul care vă-mprăştie îngheţându-vă oasele
Pentru că voi aţi plecat şi eu stau înlemnit în ploaia cea neagră şi-n vântul cel negru şi latră câinii împrejur şi ceara lumânării se scurge pe mâinile mele şi pe picioarele mele
Pentru că mi s-a descojit pielea mâinilor şi picioarele s-au făcut una cu pământul şi ochii mi s-au desfrunzit şi s-a scurs tot sângele meu în nisip şi-mi picură ceara lumânării în vine
Pentru că lumânarea cea înaltă s-a scurtat şi abea o mai ţin cu fereală în căuşul palmelor mele de ceară
Pentru că mi s-au lăsat umerii în bătaia ploii şi-a vântului şi pieptul şi spatele s-au adunat ca trupul unui smochin bătrân săgetat la marginea deşertului
Pentru că lumânarea a ars de tot şi ultimele picături de ceară au curs în acest loc înalt şi pustiu de unde voi aţi plecat şi plouă cu spume negre şi bate vântul cu vuiet şi latră câinii la luna umflată şi galbenă
Pentru că stau aici nemişcat lumânare înaltă înlemnită în acest loc golit de suflet şi creştetul meu arde cu flacără subţire şi albastră
***
George VULTURESCU
Adevărul despre scorbura copacului
Nu e deloc vesel ceea ce fac:
adesea hârtia putrezeşte sub peniţă
ca un pui neajutorat îmi cade adevărul
din cuibarul creierului meu
sub moaştele literelor
Sfinte să fie? Nu mi-e clar;
nu mi-e clar dacă Dumnezeu iartă stejarii
care putrezesc aşteptându-l –
scorburile lor hăuie blasfemiator în vânt.
Smintitule, emoţia estetică a scorburii
justifică putredul? Justifică ea desăvârşirea
poemului despre arbore?
Ochii mei văd:
păsările nu-şi fac cuibul în scorburi
ci doar pe creangă, în vânt, şi sub streaşina şurii;
îngerii nu stau în scorburi.
Spaima mea ştie:
numai păroasele fiare stau ghemuite în scorburi,
numai nălucile nămoloase şi şerpii
colcăie în miezul lor putred.
În miezul adevărului scorburii
care lucrează împreună cu arborele
Doamne, zic, smintitul, de lângă votcă,
iartă arborii care putrezesc aşteptându-te,
ei nu pot ieşi cu rădăcinile din pământ
să se alăture în pământul celorlalţi scorburoşi
de pe dealuri
precum mergem noi, la o cafenea de
pe malul Someşului,
unul spre altul, cavernoşii:
Ion Baias, Alexandru Pintescu, Dorin Sălăjan.
– Iată ce fac eu cu scorbura, zice Ion Baias:
iau mantia regală a poemului şi o mototolesc,
fac din ea un căluş şi-l îndes în despicătura
trunchiului
să nu mă asurzească burghiul care lucrează
la adevărul copacului…
„– Chiar prin sufletul tău va trece sabia,
citeşte din Evanghelia lui Luca Dorin Sălăjan,
ca să se descopere gândurile din multe inimi…”
Alexandru:
– Emoţia estetică a scorburii să justifice
putredul? Ce justifică arborele:
scorbura sau frunzele-n vânt?
Ion Baias:
– Putrezim dacă nu ne grăbim să ne naştem;
putrezim dacă nu ne grăbim să trăim;
putrezim dacă moartea nu-şi mai aduce aminte
numele tău…
Vorbele sunt scorburi, gândesc eu,
smintitul, lângă un pahar de votcă.
Adevărul e că mă ascund în poem
precum lupul se retrage în hrubă
târând după el stârvul căprioarei;
adevărul e că iar stau de vorbă cu
prietenii mei morţi
şi scap o lacrimă pentru ei
dar lacrima nu putrezeşte
ea înoată ca un peşte de argint prin votca
din pahar
către copilul care duce mâna spre cana
cu lapte proaspăt
pe veranda unei case din cătunul Tireac
***
Andrei Zanca
o linişte înzăpezită
aidoma somnului, harul
nu urcă implorat, deşi
mereu m-am simţit însoţit
în gerul
tăcerii
zăpada îngheţată între stejari
o furişare de vulpe
mistuindu-se
în ceaţa zorilor, departe
lătrat de cîini, apoi doar
liniştea înzăpezită.
răsuflare de răsuflare, i-am desluşit chipul
curbele sfioase rărind
aerul de iarnă
nu rănea peisajul, deşi
totul o urma
în mişcare
şi nimeni
şi era frumoasă
ca urma unui
sărut amânat
prin care acum se iveşte din nou
vulpea, dispărind în aburul
respiraţiei
mele
[Vatra, nr. 10-11/2015]
