Marius JUCAN – CAFÉ CENTRAL (fragment)

marius jucan

     În fața hotelului, nu era nimeni.

     Justin porni în jos, spre Gară.

     Nu ajunse prea departe, trotuarul se scufunda într-o groapă pe marginea căreia câțiva șobolanii chițăiau, strânși unul în altul, o mică legiune, mirosind pământul, ridicându-şi și coborându-și boturile negre, din aproape în aproape.

    Lângă o grămadă de zdrenţe zăcea o umflătură albă, zemuind, o burtă de animal, ori spinarea unui nou-născut, lepădat.

     Trecu pe partea cealaltă a străzii, se întoarse spre Piața de Sus, ocolind o stradă la intrarea căreia scria „dezmembrări”.

     În fața lui, un bărbat și o femeie se certau, umerii lor se atingeau, zvâcneau, se trăgeau înapoi, arşi. Șoldurile revărsate de sub scurtele de piele identice se frecau molcome, lipindu-se unul de celălalt. Umărul ei, mai scund, rotund, era puternic; al lui, înalt, subţire, era slab, cocârjat. Șoldul ei se lipea de al lui, mai des decât al lui de al ei. Bărbatul o împingea pe femeie, ţipa că nu o mai suporta, nu te suport, femeie, zicea. Umerii se loveau, tresăreau, șoldurile se sudau pentru un timp, cei doi se rezemau unul de celălalt în mers legănat, tăcând. Apoi, începeau să se certe iar, umerii se atingeau, şoldurile se mângâiau, bărbatul o îmbrâncea pe femeie, umerii tresăltau, șoldurile se dezmierdau, scurtele de piele tremurau, umerii, şoldurile, umerii, până când bărbatul se opri să tragă aer în piept, să ţipe iar, nu te mai suport.

    Atunci, femeia făcu repede doi paşi înainte, se întoarse, zicându-i peste umăr, ‘te dracului, prostule.

     Merse printr-un gang ce mirosea a hazna. Pe ziduri erau afișele străvechi ale unor politicieni,  toți la fel, guri crăpate, ochi scoşi, urechi sfârtecate, şi cu surâsurile victorioase ale mușchilor fețelor impregnate de murdărie.

     O luă pe o străduță îngustă, pe lângă un poștaș cocoțat pe o bicicletă, bicicleta făcea opturi, zgâlțâindu-se peste ridicăturile din asfalt, geanta se bălăbănea pe spatele poștașului care fluiera nepăsător, și o haită de jigodii se luă după el, ieșind din curtea unui bloc cufundat în întuneric; întunericul era fosforescent, amenințător, alunecând dintr-o spărtură a orizontului, spărtura se lărgea, înghițea aproape tot orizontul, ca și când un alt orizont s-ar fi decantat din primul, iar la un moment dat decantarea s-ar fi oprit, erau două orizonturi, iar la mijlocul lor, blocul plutea ca un stâlp de fum ridicat în pustiu.

     Câinii săreau la călcâie, apoi la geantă, poștașul înjura, claxona, înjura, dar fără să fie de fel speriat, nu se zorea, pedala și înjura, când, deodată, pe urma câinilor, se ivi un dulău cu gura plină de bale, înfundându-și șapca pe cap, poștașul începu să pedaleze grăbit.

    Urcă spre strada Republicii, mergând alături de o bătrână care suspina la fiecare pas, ținând în mâini o pâine și o sticlă de lapte. Femeia îl întrebă cât mai era ceasul, Justin îi spuse cât, dar ea nu înțelese. Era surdă, surdă de-a binelea. Se apropie de ea, îi arătă cadranul ceasului, ridicând braţul în dreptul ochilor ei, ea îi mulţumi, rugându-l să-i mai arate o dată ceasul, ora exactă, văzuse bine oare, se întrebă ea, și călcând strâmb, se împiedecă; îi întinse lui Justin, iute, pâinea, se ținu caraghios de sticla de lapte ca de un capăt de baston ridicat în aer și căzu.

      Justin apucă pâinea, nu însă şi sticla de lapte. Bătrâna se rostogoli, țipând scurt, sticla se sparse, laptele curse gâlgâind într-un pârâiaş cu trei braţe, dintre care unul se prelinse spre gura femeii ce se văieta cu ochii dați peste cap.

     Justin o ridică, îi dădu pâinea, ea, gâtul sticlei de lapte, pe care îl mai ţinea încleştat în palmă, cu capacul de staniol cu tot.

    Femeia îi mulțumi, din nou, scuturându-se mărunt, ca de friguri, și el aruncă cât colo gâtul sticlei.

    Ajunse în vechea piață a Armoniei, prin poarta păzită de doi dragoni cu fețe desfigurate, braţe ciuntite, umeri străpunşi până la armătura de fier, mânere boante în loc de săbii, jumătăţi de cai cu sferturi de cozi, stindarde jefuite de embleme, cizme retezate ca nişte labe dințate, înfipte în soclul de pe care soldații dădeau impresia că veacul nu le trecuse încă și, conștiincioși, mai țineau în cârcă poarta pieții, uitându-se orbi după schimbul care nu mai venea, dragoni credincioși așteptând să vină cineva să-i scoată din postul în care muriseră de atâtea ori și înviaseră, fără să știe pentru ce.

    Merse agale, până la mijlocul pieţii, acolo unde se înălțau, de o parte, Casa Brutarului, de cealaltă Casa Armurierului.

     Ca de fiecare dată când trecea prin piață, printre cele două Case, Justin își spunea că nu aflase nimic precis despre acel brutar și acel armurier. Atât doar, cei doi trăiseră, acolo. Acel brutar care făcuse pâini cât roata carului și pâinile țineau mai bine de o lună. Acel armurier care forjase săbii de o rezistență neîntrecută, neasemuită, cum se spunea în Cartea Muzeului Local, nu doar săbiile, ci și coasele, securile și bărzile late, foarfecele de tăiat lâna oilor, cuțitele lungi cu lamă lungă, dreaptă ori ușor curbată spre vârf, alunecând dinspre mijlocul ridicat, o dată cu semnătura Armurierului, spre ambele tăișuri. Gustul pâinilor era mereu proaspăt, miezul dens, coaja rumenă, până în ultima zi, până la ultima bucățică, iar rețeta drojdiei, felul făinii, durata coacerii, prepararea lutului pentru cărămizile cuptorului, din care se mai păstrase una, ca un lingou înnegrit, la Muzeul Local, neștiută, la fel ca și compoziția oțelului, despre care evident nu se scria nici un rând în Cartea Muzeului Local.

      De cealaltă parte a pieții, în Casa Brutarului, locuiau zeci de cerșetori.

      Casa devenise sediul lui Moo, cerșetorul cel mai respectat din oraș. Moo era un bărbat încă tânăr, un uriaș blând și lipsit de grai. Comunica prin semne foarte expresive, inventate spontan, după oameni și împrejurări. Numele de Moo îi fusese dat de cerșetori, pentru sunetele pe care uriaşul le scotea, revoltat că nu putea articula nici un cuvânt, nu izbutea să se facă auzit decât niște strigăte nătânge, mooo, mooo, mooo!, mugea el, ca o sirenă de navigație, când situația o cerea, ajutându-și gesturile pricepute, dar incongruente. Faima lui Moo se consolidase nu doar din pricina staturii și vocii sinistre, ci constanței neîntrecute cu care îi apăra pe cerșetori, el fiind singurul cerșetor care nu cerșea. Orașul trepidase de curiozitate în zilele când Moo negociase (aproape o săptămână, prin strigăte și semne) cu motocicliștii de la Cazarma Veche, pentru răscumpărarea câtorva cerșetoare tinere, furate de motocicliști, de la Gară. Moo le redase fetelor libertatea şi demnitatea, cerând o suma modică pentru perioada cât fuseseră găzduite la Cazarma Veche; motocicliştii refuzaseră, argumentând că avuseseră cheltuieli cu fetele, chemaseră de câteva ori un medic, pe Fabini, recunoscut pentru onorariile de fel modeste. Ei, bine! intenționă să spună Moo și desenă repede un semn complicat, cu palmele întredeschise, închipuind o mică urnă, al cărei conținut dădea peste margini, iar degetele lungi și frumoase ale lui Moo tremurară fin, nedorind să lase să se risipească nimic din acel ceva din urnă, ceva foarte prețios, ei bine, vru să spună uriașul, coborând urna palmelor spre Rudolf Kucinski, șeful motocicliștilor, şi rămânând așa o clipă; dar Rudi îl întrebă, ei bine, şi ce? Ești dator! Și Moo fu nevoit să cedeze pentru cerșetoarele lui, moo, moo, făcu el, abătut; plăti, și pe deasupra își dădu cuvântul că fetele lui vor sta cuminți acasă, în piața Armoniei, și nu vor mai bate zona Gării, care revenea motocicliștilor, după ce motocicliștii și cerșetorii împărțiseră în jumătăți aproape egale orașul.

     De cealaltă parte a pieții, Casa Armurierului era sumbră și pustie.

     Înăuntrul ei, într-unul din fostele ateliere cu tavane boltite, mai trăia un bătrân, ultimul descendent al faimosului Armurier. Bătrânul, bolnav de nervi, ieșea pe la amiază în piață să tragă cu praștia în ciorile de pe Casa Brutarului, izbucnind în hohote de plâns, jurând că se va sinucide în seara aceea chiar, dar nimeni nu îl credea, fiindcă bătrânul nu putea decât să plângă, cam un minut, după care râdea, ca orice nebun tipic, amintindu-și, alandala, tot ce i se întâmplase neamului lui, de parcă toţi cei îi alcătuiseră neamul veniseră să  vadă lumea iar, în suspinele ciclice ale nebunului şi  în hohotele de râs nesimțite.

      Ciorile zăceau în piață, unele peste altele, răsaduri negre de pene și carne, gunoierii orașului nu urcau niciodată în partea de sus a orașului decât dacă primeau bacșiș, oasele albe se iţeau prin hoiturile sticloase, iarna trecea, primăvara venea, iarba țâșnea în toată piața, iarbă de soi necunoscut, fiindcă, așa cum îi spusese inginerul Macarie, proprietarul cimitirului „Anubis”, pe locul acela fusese cândva târgul de vite, acolo se sacrificaseră secole la rând animale, iarba se cosea anevoie, sârmoasă și ascuțită, însă adunată și răsfirată pe aleile cimitirului „Anubis” era balsam, nu alta, orășenii o căutau la poarta cimitirului pentru infuzii, ori ca supliment alimentar, îi informase Macarie, nemaipunând la socoteală că aleile cimitirului deveniseră singurul lor loc pașnic de plimbare din oraș.

     Din turnul bisericii luterane, se auzi bătaia scurtă, una singură, înainte de opt.

     Porumbeii zburară, aşteptând în înaltul cerului, loviturile orei pline.

     Justin porni pe strada Fagilor.

     Strada cea mai curată din oraș, unde se ridica biserica luterană.

     Trecu pe lângă gardul bisericii, ascultând glasurile care intonau un imn religios. Apoi, sunetul orgii, curgând circular, prin zidurile topite în aburii de ceață. Nu se omora după muzica aceea, dar o ascultă, îi sugera ceva vag, habar nu avea ce, ceva extraordinar de vechi de care nici nu se mai simțea legat, de care nu se putea totuși despărți, la fel ca în copilărie, când urca în turnul pompierilor din Cluj, și le făcea cu mâna părinților rămași jos, aplecându-se peste grilajul metalic, presupunând că în viitor ei vor dispărea, și simțea deja greutatea acelei despărțiri viitoare, deși ei erau încă acolo, de aceea el le făcea din mână repede-repede, ca și cum ar fi dorit să scape de ea, de greutatea despărțirii viitoare, pentru care se pregătea, privind din turn, peste oraș, și oarecum în viitor.

    Înconjură biserica, căută rândurile de crizanteme albe, perfect aliniate, mai frumoase decât oricând, atunci, înainte de moarte, palide din cauza brumei, dar atât de vii, încă vii, și doar pentru o dimineață, şiruri aliniate de crizanteme de brumă, ce se grăbeau să moară, dar întârziau, încă, frumoase, palide și vii. Mai merse puțin și îl cuprinse toropeala, curgând fierbinte din creştet în vârful degetelor. Respirația i se iuți, ca într-un puseu de febră. Ar fi băut o cafea, dar nu era nici un automat de cafea pe strada aceea, desigur, și ce impropriu ar fi fost, un automat de cafea, pe cea mai curată stradă din oraș, chiar lângă biserică, un automat. Mai dădu un ocol bisericii, gândindu-se la cafeaua pe care nu o putea bea, apoi începu să se frământe, cum ar fi fost să fie acasă, la Cluj, la ora aceea, stând cu fetițele în bucătărie, dându-le ceva de mâncare, tocmai le terminase ceva, și se văzu luând tigaia de pe foc, de câte ori el lua tigaia, ah, de câte ori, era la fel, îi trece prin minte, când o lua, să o dea de pereți, să spargă cu ea pereții! Marinela și Marisela erau deja gata îmbrăcate de școală, Felicia întârzia nepermis de mult la baie, să nu o apuce pe drum, și Justin încetini ritmul amintirii de la Cluj, se așeză pe gardul bisericii într-o scobitură săpată de generații care stătuseră ca și el, acolo, întrebându-se cum ar fi fost să fie şi acolo, şi în altă parte.

     Felicia tocmai îi spusese ceva în baie, spusese sau făcuse, fetițele râdeau, lăsă tigaia, și își dădu seama că nu dorise se plece cu gândul acasă, nu, nicidecum, dar gândul zburase, se duse, gândul zboară, gândul zboară, își repetă, învins de toropeală și de cheful unei cafele, stând în scobitura aceea, șlefuită de veacuri, un loc, minunat, în grosimea pietrei din gardul bisericii.

     Era iar la Cluj, deși nu dorea, lângă fetițele lui, în bucătărie era, și ar fi trebuit să se bucure, în dimineaţa aceea, era din nou cu ele, ca să…

    …  să dezlipească de pe fundul tigăii pojghița omletei făcute dintr-un singur ou, un ou făcut plat, plat de tigaie, peste care Maricela își înălțase deja năsucul, adulmecând flămândă, cerând o coajă de cașcaval, o dunguliță de șuncă, cât scăpa cuțitul oprindu-se în capul osului dezgolit de aproape un an, dar nu era nici de una, nici de alta, și…

     … și Marinela râdea răutăcioasă, după ce băuse două pahare cu apă rece, râgâise lung, făcându-i cu ochiul Maricelei, cere tu, că mie nu-mi dă, Maricela cea cuminte nu cerea, doar adulmeca, dar până la urmă striga spre baie, mami, tati nu-mi dă, Felicia stătea de o jumătate de oră, avea un fel de tensiune în intestine, măi Maricela, zicea el, iar Feli, din baie, Justin, dragă, dă-i ceva…

    … ceva-ce, ceva-ce, se hlizea Marinela, vezi cum vorbești, Marinela!, știa ea că era degeaba, nu mai era nimic în frigider, eventual punga goală de hârtie cerată din care dispăruseră feliile de mezel, le pusese Felicia în rondele străvezii în sendvișuri, și…

    … și Marinela mirosise înainte de a veni la masă hârtia, și aşa cum făcea de obicei, își sufla nasul în ea, şi pe deasupra scuipa…

    … și o întreba pe Felicia, ce naiba, de o jumătate de oră în baie, pe veceu, Feli, mai e șuncă…

    … șuncă? Visezi? mormăia Feli, forțându-se…

    …și atunci scotea din frigider un borcan de gem, aproape înghețat, scobea cu cuțitul o așchie lată de gel roz, cu care ungea omleta, să-i schimbe culoarea, adaugă un pic de sare, fetițelor le plăcea la nebunie gustul dulce-sărat, dar Maricela își ridica năsucul iar, și lui i se rupea inima, borcanul era tot mai ușor, fetițele râgâiau pe rând, le mai dădea fiecăreia câte un pahar mare de apă, înainte să plece la școală, Felicia le zorea din baie, de pe veceu, hai, fetele, pe cai, acum, acum, uite-acum sunt gata, şi eu, și se dădea cu cremă înăuntru și pe mâini, hai că sunt gata, gata fetele, zicea ieșind victorioasă, și…

     Deodată, muzica orgii se auzi, asurzitor.

     Vocile unor credincioși urcaseră sus, inuman de sus, iar orga coborâse pe praguri moi și lichide de sunete cavernoase, bolboroseau așa, scăzând, şi Justin își dădu seama că nu era la Cluj, dar nici în orășelul de munte, lângă biserica luterană, ci departe, peste coroanele goale ale fagilor, departe, undeva pe un tărâm care tocmai atunci se năștea, se alcătuia din nimic pentru el, tărâmul pe care nu se aflase niciodată, fiindcă nu se închegase încă, dar venise vremea, venise, își spuse Justin, surprins, pe măsură ce străbătea tărâmul, tărâmul, ce vorbă de basm, tărâmul vremii, nu tărâmul, ci teritoriul timpului, suna mai abstract, mai plin, teritoriul timpului ce i se dădea, i se tot dădea, era doar al lui, și din cauza încordării, a toropelii de dinainte, Justin se simți deopotrivă obosit și fericit.

   Ar fi băut, totuși, o cafea.

   Se ridică din culcușul cald, de piatră, și se miră, cald și de piatră.

   Porni spre Piaţa de Sus, la Café Central.

   Se opri pe strada Planorului, în faţa magazinului de jucării vechi, „Pinocchio”, de unde cumpăra jucării la mâna a doua, pentru Marinela și Maricela, iar când nu avea bani, trecea pe acolo să prindă licurici din piața Armoniei, ori cărăbuși din grădina Colegiului de Artă, pe care îi strângea în cutiile de țigări de foi ale doctorului Fabini (Upmann și Partagas), iar aceștia ajungeau la destinație amețiți de mirosul havanelor, nu mai puteau zbura, Maricela și Marisela zgâlțâiau disperate cutiile, hei, cărăbușilor, hei! și apoi le aruncau de pe balcon, privind cum în cădere cărăbușii învăţau iar să zboare, dar foarte puțin, plutind zăpăciţi, rostogolindu-se năuci, lovindu-se unul de altul, apoi de copaci, de mașini, de trecători, fetițele aplaudau fericite, tati, tati, mai vrem cărăbuși, nu ne mai aduce jucării, mulți, mulți cărăbuși!

     Le trimisese apoi fluturi uriași în plicurile cu bule de aer, o broască țestoasă, dintr-una din livezile avocatului Jorza, cea mai mare, din spatele vilei lui, spre râu, și tot de acolo le adusese un șarpe verzui, inofensiv, despre care Felicia îi spunea că era nemaipomenit de inteligent, și că de câte ori se ducea în boxa blocului, șerpișorul se încolăcea de glezna ei, îi intra pe sub șosetă, avea un cap îngust, fin și jucăuș, ce o gâdila gingaș în talpă, şi ea râdea, transpira de atâta râs, şerpişorului îi convenea de minune căldura pielii, se prindea de gleznă, brățară de smarald se făcea, dar, fiind atât de jucăuș, de nestăpânit, îl strivi, din neatenţie, când o gâdilase mai tare, și degeaba îl frecă și îl încălzi la piept, o zi întreagă, trebui să-l arunce la ghenă, iar apoi îi păru rău, ar fi trebuit să-l îngroape.

     Café Central nu se deschidea decât la zece. La zece și ceva, își zise, privindu-se în vitrina magazinului, încruntat, indecis.

     Își trecu degetele prin păr, avea firele albe. Câteva, nu multe.

     Din două în două zile, Moțolea deschidea cafeneaua după amiaza, doar. Juca pocher toată noaptea.

     Doar dacă, Miruna, doar dacă ea nu sosea mai devreme.

     I-ar fi adus cafeaua, chiar ea, în persoană.

     Coniac, din partea casei, într-un pahar încălzit, acoperit cu o pălărioară de hârtie arămie mătăsoasă, pe care erau câteva boabe de cafea braziliană, mari și lucioase.

     Justin jucase și el pocher. Cu Bimbi Moțolea, Marcel și Olga Ioanoviciu, Ciarli Racovitză, uneori, iar când acesta lipsea, cu Rudolf Kucinski, șeful motocicliștilor. Pe rând, cu câte trei.

     Miruna l-ar întreba dacă se simțea bine.

     Moderat, ar spune Justin. Moderat.

     Marcel și Olga aveau afaceri cu haine second, în toată țara. Ciarli murea să ia femeile altora.

     Rudi, motociclistul, era cel mai serios, deşi, foarte straniu. Avea la el un cuțit foarte mare. Cu arc.

     Justin juca rar, câştiga câteva zile. Apoi, pierdea constant.

     Năprasnic pierdea, zicea Ioanoviciu. Și o pupa pe nevastă-sa.

     Ioanoviciu, cel mai bogat din oraș, bogat din boarfe.

     Mă bucur că te simți bine, ar zice Miruna, coborându-şi uşor pleoapele, arătându-și simpatia neoprită pentru starea lui de bine.

    Nu înţelegea de ce pierdea, după ce la început câştiga. Careva trișa.

    Ciarli? El și Olga? Ciarli fusese cu ea, înainte ca Olga să se combine cu Marcel Ioanoviciu. Să fi fost ea?

     Ciudat, când pierdea, Ciarli și Olga erau totdeauna la masă. Lipseau Bimbi Moțolea și Rudolf Kucinski.  Ziceau că pun lucruri la cale.

    Să se ducă la Café Central. Nu ar fi avut nimic de pierdut.

    Miruna îşi cobora întotdeauna pleoapele, surâzând, atotştiutoare.

    Mă bucur, zicea, legănându-se spre bar, după ce îi aducea coniacul.

    Era, totuși, prea devreme.

    La ora aceea, la cafenea nu era nici unul din vechii lui cunoscuți, profesorul, maiorul, doctorul, avocatul; nu veniseră nici unul pentru o cafea inteligentă, cu o conversație alături, cum spunea avocatul Jorza; o conversaţie în care se schimbau idei sub învelișul unor cuvinte banale; un fel de contrabandă superioară cu bunuri rare, de calitate, pe care doar cei pricepuți le sesizează, zicea avocatul, care nu venea la cafenea decât pentru clienți, dar se alătura celorlalți prieteni pentru a nu lăsa să se înțeleagă că venea din interes.

     În conversațiile de la cafenea, i se adresă profesorul Petrusse, când Justin ajunsese prima oară la cafenea, trebuie să te asiguri mereu de acordul celor cu care conversezi. Altfel, apar rupturi inerente, unele definitive. Conversaţiile permit distanțe negociabile, dar și pentru acestea ai nevoie de un acord. Nu cere niciodată un acord, de la prima conversaţie, îl sfătui profesorul, şi nu crede, tot așa, de la început, că cei care nu intră imediat  în vorbă, nu vor interveni la un moment dat, o, și încă cum, decisiv!

     Cu decenii în urmă, îi relată profesorul, după ce asculta la tranzistorul lui vechi „teze-şi-antiteze-la-Paris”, emisiunea Monicăi Lovinescu, ieşea din casă în întunericul primitiv de afară, (curentul se întrerupea uneori înainte de zece, și ce șansă să ai un tranzistor cu baterii), o lua spre Café Central, cu chef de conversație, după ce Monica și Virgil, invitații lor de la Paris, München or Washington încheiau emisiunea, şi se auzea studiul de Chopin, opus 10, numărul 12, iar pe drum, era pace și liniște, pace cu câte o patrulă mixtă de miliţieni, gărzi patriotice și uteciști, obscuritate cu haite de câini excitați de pustietatea în care ardeau ici şi colo focuri din roți mari de cauciucuri, la care veneau bețivi lălăind în pași legănați, liniște și beznă  în care defilau autobuze fantomatice, deșertând ciorchini umani de diferite mărimi, pace peste tot, întunecime caldă, cu muncitoare tinere ce se întorceau în cartiere, cârduri, cârduri, le așteptau soții și copiii cu felinare, pace, și iar patrule, se înnopta parcă dublu, iar el, profesorul se gândea doar la acordul pe care avea să-l reînnoiască cu prietenii de la cafenea.

     De departe, vitrina cafenelei strălucea de lumânări de diferite grosimi, mici catarge cu vârfuri luminoase îi semnalau că trebuiau să se strângă în cerc, îi povesti Petrusse, în lanțul cognitiv şi emotiv al conversației, în care se influențau reciproc, unii dintre ei spuneau, mai mult  emoțional decât cognitiv, în fine, chiar dacă erau ascultați, știau toți că erau, dar intuiau nu vor sta toată viața de vorbă noaptea, și va veni ziua să-și dea acordul pe față; însă până una, până alta, sosea o patrulă de miliție condusă de locotenentul major Bujor Moțolea, Bimbi al nostru, Bimbi-retard, Bimbi cel leneș, Bimbi lentul, care pe atunci habar nu avea că urma să fie patronul Cafenelei Central, cu ajutorul neprecupețit al lui Jorza, așadar, pe scurt, venea Moțolea și ne întreba politicos cu ce treabă pe acolo, cuviincios ne legitima, curtenitor și prompt, ne trimitea acasă, căci ne cunoștea, și noi îl cunoșteam, dar nu vorbiserăm mai nimic cu el, nu aveam un acord cu el, cine știe, poate Jorza? Bimbi ne ruga să stingem lumânările, și să plecăm. Le stingeam și plecam. Bine că era Bimbi, și nu altul, răsuflam ușurați, spuse Petrusse.

     Stingeau lumânările, ieșeau, știau că acordul lor șoptit nu le folosise decât la lanțul cognitiv-emotiv al conversației, plecau împreună spre case, se adaptau la noua situație, pipăind mucurile calde ale lumânărilor, fuseseră cât pe ce să, și totuși, nu, nu, de ce nu? cum, totuși, nu ? se întrebau, dar dacă, da, să ce? își repetau obosiți, lipsea ceva din acordul lor, o verigă despre care nici Monica, nici Virgil, nici invitații lor de la Paris, München or Washington, nu știau, cu toată solicitudinea lor binefăcătoare, lipsea partea aceea cu ce să facă după ce cădeau de acord, partea despre care știa doar Bimbi Moțolea, dar el nu intervenise niciodată în conversație, fiindcă nu căzuse încă de acord, decât, poate, cu avocatul Jorza.

     Acum vremurile se schimbaseră, și era bine să fii de acord cu toată lumea, îl consiliase profesorul.

    Justin se împrietenise cu un saxofonist ce purta papion, care îi vorbise despre stilul scat în jazz, stilul în care vocea interpretului devine ea instrumentală, interpretul renunțând benevol la text din cuvinte, improvizând un altul, din sunete aduse din hazard la diverse semnificații, reliefând  muzicalitatea pură a cântecului, spunea el, și îi dădea mostre de voce instrumentală, ba-badaba-bada-dabada, ori dubi-dubi-duuu-bii-biidu, dabadabada, și bibiduu-bibiduu, și îl întreba, cu un aer de profesionist, dacă sesizase schimbarea.

    Conversase despre criza economică cu o doamnă grasă, între două vârste, care avea un medalion uriaș ca o cădelniță proptită între sânii ei revărsați; îl scotea de acolo, de îndată ce se aşeza la masă, iar când pleca îl punea la loc, la adăpost, fiindcă cerşetorii oraşului nu erau tocmai paşnici. Trăim o confuzie primejdioasă, îi spunea ea. Factorul politic fusese înghiţit de cel economic, cel economic se umflase de retorica politicului, iar politicul, sarea pământului, cum credeau vechii filosofi, se dizolvase într-o administraţie apoasă, care se revarsă de la un guvern la altul, ducând la apariţia tot mai numeroasă a unor smârcuri în care oamenii se afundau copleșiți de dări, biruri și legi, sub apăsarea politicului combinat într-un hal fără de hal cu administrativul, așa încât fiecare individ realizează inutilitatea votului liber. Ceea ce dusese la o încrâncenare melancolică și la o disperare veselă, care în circumstanțele date ar avea ca singură soluție încrederea crescândă în Agenția de Pariuri unde lucra ea, spunea grasa, invitându-l să intre pe acolo.

      Ar fi băut o cafea, cu cineva, nu de unul singur.

      Justin urcă şirul de trepte de pe strada Șoimului, peste care se prelingeau pârâiașe subțiri, nervuri moarte de apă ruginie.

     Culoarea le trăda proveniența, tunelul de sub restaurantul „Millenium”, care s-ar fi legat, la câţiva metri mai adânc, nimeni nu știa la câţi, de o galeria de mină, iar aceasta cu una despre care se ştia exact pe unde trecea spre mina de plumb, dinafara orașului, trecea exact pe sub casa Liviei Rad, directoarea Colegiului de Artă, care se mutase în mansarda Colegiului, nu atât din pricina galeriei şi a igrasiei, ci la îndemnurile fratelui ei, maiorul (r) Iuliu Rad, care o speriase cu prăbușirea gardului din spatele grădinii, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple când ar fi început consolidarea galeriei din fosta mină de plumb dinafara orăşelului, cea de pe vremea dragonilor aflați la post în piața Armoniei; iar atunci, când va începe consolidarea, o ameninţa maiorul, va fi prea târziu, pentru liniştea ta, Livia! Vor aduce utilaj greu, și a doua zi după, spunea Iuliu, gardul se va dărâma, cerşetorii vor da iar buzna în grădina ta, bătându-ți la uşă, cerându-ți să le găzduiești măcar femeile cu copii, peste iarnă.

     Livia se instalase de un an și mai bine în mansarda Colegiului, unde îşi continuase lectura, plângându-se, din când în când, s-ar fi întors acasă, să se plimbe în grădină, după câte o sută de pagini, făcea obligatoriu, cum se obișnuise, o plimbare, dar grădina Colegiului îi era atât de străină, iar când fratele ei, maiorul, aflase că nu se mai plimba nici după două sute de pagini, o certase, implacabil, cum era natura lui, vrei să te stingi ca mama? Făcea o legătură nepotrivită între citit şi moarte, ceea ce o exaspera pe Livia, lasă-mă, Iuliu, ți-am mai spus, lasă-mă pe seama mea!, iar el insista, nu-ți uita obiceiurile, ele sunt baza comportamentului social, Livia, la o sută de pagini, o plimbare.

    Consolidarea galeriei se amânase din lipsă de fonduri, lipsă cronică, și de când locuia la Colegiu, Livia se simțea un pic exilată, dar, totuși, din cauza acelei constrângeri exterioare (interioare, de asemenea, din pricina poziției casei, deasupra galeriei), nu încerca prea mari regrete, paradoxal, citea mult mai sistematic decât citise vreodată.

    Se știa în oraș că, în afară de citit, Livia nu era bună de nimic altceva.

    Prânzul i-l aducea maiorul, un sufertaș supraîncărcat de la Cercul Militar, Livia nu se opunea, dar îl cicălea, te faci de minune, dragule, cu sufertașul și cu pasul tău atât de glorios, și râdea inocent.

   La cei patruzeci și cinci de ani ai ei, directoarea era fecioară și nu mai dorea, sub nici un pretext, să se schimbe.

    Virginitatea nu era cauza extravaganței atractive cu care directoarea se îmbrăca, haine fine, transparente, pe sub care erau niște desuuri fine, spumoase, și prin acestea, nurii ei zglobii și consistenți, în ciuda vârstei, precum virginitatea, în ciuda vârstei, își dăduse cu părerea Fabiola, cea mai bună prietenă a Liviei Rad, cu care directoarea se plimba câte puțin, prin noua grădină, un mic exercițiu, efemer; nu castitatea era motivul stranietății perfide cu care Livia purta cu bărbații aduși în vizite de curtoazie de Iuliu, medici, avocați stagiari, ingineri, pe care Livia nu îi respingea de la început, ci puțin mai târziu, după ieșiri prin parcul orașului, plecări prin țară, scurte sejururi la Budapesta, excursii cu vaporașul la Viena, Anul Nou la Veneția, o croazieră de la Rjeka în Sardinia, de Paști, nu și nu, îi respingea; dar nu fecioria era de vină, ci un fel de bucurie răutăcioasă de a-i da speranţe fratelui ei, maiorului, că va întemeia în cele din urmă un cămin, burghez şi foarte aşezat, un cămin solid, din cauza căruia, credea Livia, mama lor murise.

    Nu era din cauza fecioriei târzii, îl asigurase Fabiola, la un prânz în trei, cu Petrusse, care se juca enervant de mult cu tacâmurile, ci doar fermentația creierelor istovite de monotonia vieții din acest orășel care gândește atât de trivial. Îți închipui ce pot gândi despre virginitatea ei! îi zise ea lui Justin.

    Ferestrele Colegiului de Artă luceau fumurii, când Justin ajunse în dreptul lor.

    Sus, la geamul mansardei, era Livia, într-o vestă groasă, kaki și în pantaloni de camuflaj mulați.

     Citise iar toată noaptea.

     Justin!

     Era somnoroasă. Mii de rânduri citite îi jucau parcă, pe buze.

     Făcu un gest grațios de la mansardă, peste stradă. Frunzele adunate deasupra streșinilor porniră spre el, în jos, șuvoi auriu şi umed, mirosind a ceva crud, sălbatic, inexorabil.

     Ce spui? Dorești să-mi spui ceva?, întrebă Justin, nesigur.

     Ea tăcu uimită, puţin tristă.

     Îi zâmbi, „nu e nimic”.

     Ar putea să urce la ea, dacă dorea, spuse tare Justin, atât de tare că strada răsuna de ecoul ultimului cuvânt pe care Justin îl regretă, dacă dorea.

    Nuu, nuu, zise ea, foarte încet, Juustin, nuu. Nuu aii înțeleees, și închise fereastra.

    Un gând trivial îl făcu pe Justin să roșească.

    De acolo, din fața Colegiului, nu-i luă decât minut să ajungă la Café Central.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s