Claudiu KOMARTIN – Piolet

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

Respiraţia ta mă linişteşte, ai mai şoptit înainte să te ia somnul, aduci cu o pisică leneşă în timp ce pleoapele ţi se-nchid, iar vorbele devin tot mai moi şi mai leneşe, până rămâne un tors, un huruit cuminte, separat de tot ce e umoare, ţesut organic neconsolat. Ai adormit în aceeaşi poziţie: întoarsă spre mine, cu buzele întredeschise, cu mâna pe şoldul meu, e bine aşa. Cerul rămâne senin, nopţile sufocante au trecut deocamdată, poate că ploaia se va întoarce, dar până atunci va fi deja prea târziu. Nepăsătoare şi estompată, lumina răreşte gesturile şi le-ncleiază, respiraţia ta îmi abureşte clavicula, îmi gâdilă sfârcul drept – mă înduioşez puţin şi mai aştept lângă tine o vreme, gândindu-mă cât bine poţi găsi totuşi în clipele astea, chiar şi într-o lume plină de oameni amputaţi – ei încă aşteaptă un clei revoluţionar să le prindă la loc mădulare, artere şi creieri, toate ţâţânile şi şuruburile fragile, atât de puţin înţelese, ale unui corp omenesc.

Despre cleiul ăsta îmi vorbise, ca despre un miracol iminent, George. Noaptea, amintirea trece prin minte cum trece curentul electric printr-o bobină uitată într-un depozit, mă ridic pe marginea patului şi păşesc în vârful picioarelor către laptop, îl pornesc, atent ca mârâitul ventilatorului să nu te trezească.

Din superstiţie, nu am mai deschis folderul în care au rămas fotografiile cu noi de atunci – totul e înregistrat oricum în memorie, atât cât mai poate şi ea să ţină la suprafaţă imaginile păstrate din sfârşitul ăla de toamnă de la Constanţa. Plecaserăm în dimineaţa aceea trei din Dinicu Golescu, alţi trei ne aşteptau la destinaţie conştiincioşi, era încă dimineaţă când am ajuns şi-am început să vorbim de Pessoa; mă zgândărise că George îi dăruise lui Miki, chiar în staţia de autobuz, Cartea neliniştirii, lui, şi nu mie, dar am uitat asta repede,  gândul mi-a fugit la toate cărţile pe care mi le amintesc mai degrabă pentru clipele în care au intrat în viaţa mea decât pentru ceea ce au lăsat în mine, acolo, dedesubt, sub toate cartilagiile şi venele îngroşate din lene sau neputinţă, când plecasem era încă întuneric şi Dâmboviţa avea sclipirea ei stupidă, pe care de-abia dacă o poţi vedea uneori prin mâl şi gunoaie, dar eu am văzut-o, cel puţin aşa cred, i-am zâmbit dispreţuitor şi mi-am spus că marea e mai darnică, marea, „această neaşezare pe veci a materiei”, cum spunea un poet bătrân care îmi arăta pietrele lui şi avea în ochi licărul ăla de bucurie nebună, marea pe care n-o poţi opri, n-o poţi închide-n betoane, şi sentimentul că undeva după colţul străzii, după statuia lui Ovidiu, după stabilopozii urâţi, cenuşii, aproape grandioşi în urâţenia lor veselă, mă aştepta ceva ce căutam ca un disperat, surd şi mut să fi fost, deşi numai surd şi mut nu eram, şi tot aş fi simţit că acolo e ceva nesfârşit în care mi-aş putea îneca răul, urâtul, mândria prostească şi inutilă, şi George, cu cleiul lui, cu râsul şi cu voinţa lui, pe care am crezut-o de multe ori neînduplecată şi rece, de a trăi cât mai intens, de a lua tot ce i se dă şi tot ce nu i se, în cleiul ăla rămăsesem şi eu prins, prostit de un vis, de o aberaţie citită în cine ştie ce revistă vulgară, cleiul ăla, clisa aia dospită în laboratoarele ultraperformante ale americanilor sau ale futuţilor de elveţieni, cu eutanasia şi cu băncile lor care îi feresc de deznădejde şi de furia care te cuprinde când devii slab şi neputincios, doar la asta mă pot gândi şi acum, chiar dacă ştiu că în timpul vieţii mele nu, aşa ceva nu va fi gata, şi lumina din dimineaţa aia, după o zi şi o noapte nedormite, fojgăiala instinctelor, foamea, zbaterile în gol: destrudo.

Începuserăm de pe drum: aveam destulă iarbă şi pastile (darnica de Găbiţa ne tot vorbea, cu modestie prefăcută, despre „farmacista ei”), profesorul bea whisky, noi bere şi un coniac prost, râdeam zgomotos, era rece, dar nu mai simţeam nimic, le convinsesem pe chelneriţele de la „Vraja mării” să scoată o masă pe chei şi-acolo ne-am continuat vorbăria, râzând pe seama tuturor labagiilor pedanţi, turnând în noi băutură şi fumând ca nişte poeţi adevăraţi care nu se tem de nimic.

Apoi şi-a făcut intrarea în scenă ţigănuşul: de-abia ieşit din adolescenţă, cu un Polaroid cum nu mai văzusem din anii ’90, încolţindu-ne, insistând să-i acceptăm propunerea, nu cerea mult, profesorul, deja ameţit, a plătit pentru fotografie înainte ca ăla să ne-o facă, stăteam la masă şi păream nişte fugari opriţi cât să-şi tragă sufletul la marginea drumului, „drugged perhaps by the hum of a long afternoon”, poate că aşa şi eram, drogaţi de fantasmele şi de cărţile pe care nu le scrisesem, de spaima că toate astea se vor termina după numai o clipă, după un singur gest greşit, cu marea zvâcnind în spatele nostru, şi lumina, lumina aia ca un piolet deasupra frunţii lui George, fotografia a fost gata imediat, dublurile noastre estompate au ieşit din fanta subţire a aparatului, în ea apărem toţi, doar lui George nu i se vede chipul, doar un nimb, o aureolă de clei gros îl acoperă, lăsându-l în felul ăsta intact faţă de orice trecere, de orice trădare a corpului, faţă de orice impuls care-ţi poate stâlci într-un singur moment trăsăturile, nicio patină a timpului, niciun zâmbet forţat, doar lumina aia, cleiul ăla cu care soarele de noiembrie i-a împroşcat faţa, doar sclipirea care ţi se dă numai când eşti aproape, foarte aproape de mare, de geamandură, de rânjetul capului de mort sub care cineva a scris o prostie, pe care o crezi, în ce altceva ai putea să crezi când totul este minciună, şi sunt momente pe care le trăieşti la nesfârşit într-un univers paralel – acolo timpul tânjeşte după repaos şi permanenţă, şi vârsta mea de acum nu e vârsta lui de atunci, şi în fotografii nu recunosc aceeaşi lumină poleindu-mi faţa, umerii, părul tot mai rar, fruntea din ce în ce mai plecată.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s