Ovio OLARU – Măcelul găinilor

 

ovio olaru

E cumva previzibil ca un poet care se erijează treptat în lider de generaţie, implicat în proiecte ambiţioase de popularizare a poeziei şi traduceri din poeţi de rang internaţional, să devieze de la propriile proiecte poetice. Când însă cariera de PR al poeziei se dovedeşte una de succes, când se reuşeşte publicarea unor debuturi bune şi evitarea compromisurilor evidente, declinul calitativ al propriilor texte pare scuzabil.

Promiţător la început, devenit apoi emblemă a milenariştilor şi trăind din capitalul de imagine al debutului, Claudiu Komartin a ajuns un promotor neobosit al poeziei româneşti, atât prin Casa de Editură Max Blecher, Tramvai 26, Institutul Max Blecher, cât şi prin colaborarea, împreună cu Radu Vancu, la Cele mai frumoase poeme din 2010. Nu este cazul să-i enumăr aici toate meritele de organizator/ mentor/ manager şi deschizător de drumuri referitor la felul în care poezia e receptată şi discutată la noi.

Este însă cazul să mă opresc asupra unuia dintre ultimele volume scoase de Casa de Editură Max Blecher, semnat de Komartin în calitate de traducător, şi anume Dezmembraţi, de Adriana Carrasco*. Orice discuţie am dori să provocăm, pornind de la acest volum, rămâne în paranteză. Orice critică, inutilă, în contextul în care poeta, mexicană fiind, lipseşte din ecuaţie. E redundantă remarca conform căreia cronica de literatură străină nu a avut niciodată la noi – şi probabil nu o să o aibă vreodată – aceeaşi autoritate ca cea românească. Cu atât mai puţin dacă vorbim de poezie.

E foarte dificil să polemizezi pe marginea unui volum de poezie care se pretinde a fi o traducere şi care în mod atât de evident e scrisă sub pseudonim de însuşi traducătorul poemelor. Trebuie însă să deconstruim convenţia lecturii şi să operăm pornind de la prezumţia că presupusa autoare e doar o jucărie literară: o simplă căutare pe Google confirmă că Adriana Carrasco nu posedă o biografie, nu e de găsit nicăieri, pe scurt, nu există.

Ne oprim puţin asupra acestui aspect, şi anume: de ce şi-ar scrie un poet cunoscut al cincilea volum sub pseudonim? Concluzia imediată ar fi dedublarea pessoană şi exerciţiul ludic al identităţilor: asumându-şi o biografie şi-un imaginar străine, poetul face dovada abilităţilor tehnice. E de notat. Însă nu e de ignorat tocmai faptul explicat anterior, anume că un volum de poezie străină apărut în traducere e practic intangibil. Singura linie de abordare ar reprezenta-o calitatea traducerii, care în lipsa textului original nu poate fi nici demonstrată, nici demontată. Astfel încât, în faţa acestei convenţii, critica nu are nimic de comentat. E o strategie excelentă de evitare a responsabilităţii pentru propriile texte; atribuite unui poet îndepărtat, cu o biografie nebuloasă şi imposibil de contactat, textele, chiar dacă nu se sustrag criteriului calitativ, scot autorul de sub focurile criticii, pot fi puse în paranteză şi repede uitate ca o apariţie întâmplătoare.

Întregul volum e străbătut de sentimentul unei ratări fabuloase, romanţate forţat, patetice prin pozele voit antipatetice, sau mai degrabă de-un patetism cool şi asumat, la fel de inconsistent.

Schema martirajului şi a autoflagelării este, aici ca şi în Cobalt, o obsesie la care se face apel constant: „eu sunt copilul cutremurului/ cea expulzată direct dintre dărâmături“, „am fost programată de la naştere/ să fiu victimă”. Autocompătimirea, violenţa gratuită, pozele à la Bolaño construiesc un imaginar deşertic, astfel încât singura care se transmite e o suferinţă epurată, artificială până la capăt, lucru evident din însuşi proiectul de depersonalizare al volumului. Mutaţia de la poezia autobiografică şi înlocuirea eului imediat cu o instanţă străină şi exotică, o poetă mexicană, eşuează tocmai în măsura în care nu aduce o schimbare de stil, viziune sau imaginar faţă de volumele anterioare ale presupusului traducător. E ca şi cum Claudiu Komartin, schimbându-şi numele în Adriana Carrasco şi adresându-se congenerilor pe nume inventate, ar rescrie Cobalt cu aceeaşi înverşunare monocordă şi egocentristă. Cu toate că proiectul cărţii se lasă văzut încă din primul text, şi anume schiţarea trăsăturilor unei întregi generaţii, a dezmembraţilor: „arunc înapoi/ către lume flaconul ăsta cu acid/ care-a desfigurat o generaţie întreagă”, atitudinea generală este aceeaşi: martirajul şi contemplarea sterilă a propriei condiţii sunt singurele care contează.

La nivel de limbaj poetic, primează metaforele carnale, ostentative prin cinismul jucat cu care sunt aruncate în text: „o tăietură frumoasă un balet sadic încerc/ de câteva zile să opresc sângerarea un şerveţel două/ trei o rolă întreagă ca pentru orice-nceput“, „foie gras din ficat de om/ dezmembrat”, dublate de-o autoreferenţialitate exasperată, un discurs în gol despre marii poeţi necunoscuţi ai Mexicului, „poeţii descreieraţi pe care-i/ iubesc” – din rândul cărora, se înţelege, şi Adriana Carrasco face parte –, o schemă epuizată deja de Roberto Bolaño în proză:

Doar pentru a duce mai departe intertextul, în Nazi Literature in the Americas, volumul dedicat unei generaţii de poeţi sud-americani ficţionali, Bolaño relatează cazul Irmei Carrasco, o poetă mexicană născută în 1910 care prezintă multe similarităţi cu Adriana. Însă discuţia despre influenţe intertextuale îşi pierde orice relevanţă în faţa convenţiei auctoriale: dacă Adriana Carrasco ar exista într-adevăr, nu ar putea fi alter-egoul Irmei. Astfel încât toată construcţia volumului capătă coerenţă numai dacă se admite farsa originară.

Manifest şi testament deopotrivă, volumul îşi epuizează mizele pe repede-înainte: totul e „mort”, „scârbos”, „uleios”, „disperat”, „murdar” sau „incurabil”, fiecare vers anunţă o apocalipsă, psihoza e servită grosier şi previzibil: „nici soarele de tablă zimţată, ruda făţarnică/ cu gândul doar la banii de-nmormântare/ nici fruntea izbită de mese când/ în subsoluri întâlneşti oameni înjosiţi şi distruşi/ carne macră pentru imbecilii de la butoane/ nici carotida secţionată împroşcând/ confetti sub mâinile unui dirijor cu porniri sadice”, „cu minţile rătăcite, cu maţele frecate […] maţele se scot şi/ se pun în lighean”, iar agenţii dezastrului sunt împinşi într-o zonă vagă, inaccesibilă, ca şi cum trauma originară ar lipsi cu desăvârşire. Vorbim, practic, de un măcel al găinilor: sânge peste tot, dar nicio tragedie.

Când nu e declamată patetic, suferinţa e transfigurată în spectacol. Prezentată ca fapt divers, moartea nu e scutită de blood & gore: „încă un om s-a aruncat azi sub roţile metroului/ simplu ca şi cum şi-ar fi tras o pereche de palme/ am văzut sângele scurs printre şine coborând/ prin conductele ruginite ale unui oraş ruginit“. Total de acord că, în dozaj optim, aceste trăsături alcătuiesc formula clasică a douămiiştilor. Însă nici cei mai buni din ei nu sângerau în fiecare text: derapajul corporalităţii, dublat de daltonismul privind propria scriitură fac ca textele să fie irespirabile. Obsesia mexicanei pentru neoexpresionismul autohton este una patologică.

Deşi joaca cu identitatea auctorială face din carte un exerciţiu interesant şi lăudabil, el trebuie să se reflecte, dacă nu la nivelul imaginarului, cel puţin la nivelul instrumentarului poetic. Iar el nu produce nicio mutaţie în peisajul poetic actual, astfel încât Dezmembraţi rămâne, în definitiv, un eşec.

_________

* Adriana Carrasco, Dezmembraţi, traducere în limba română de Claudiu Komartin, Editura Casa Max Blecher, Bucureşti, 2015.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s