Claudiu GAIU – Contribuţii la teoria democraţiei directe media-emoţionale

– Antirecenzie la Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse. Editions du Seuil, 2015. –

charlie

Toată puterea – sovietelor! Like!

            34715 ani de închisoare pentru fiecare. Acesta era verdictul tribunalului spaniol pentru capii atentatului terorist de la Madrid din 2004. Pedeapsă simbolică pentru că Regatul spaniol nu admitea la vremea respectivă pedeapsa pe viaţă. Ceea ce e pe cale să se schimba în lunile ce urmează. Una din consecinţele atacului a fost pierderea alegerilor de către guvernul conservator al lui José María Aznar. Partidul Popular, moştenitorul franchismului, pregătise deja sticlele de şampanie pentru o victorie previzibilă. Le-au băut până la urmă susţinătorii lui Zapatero, zis Bambi, vedeta unei versiuni iberice a blairismului. Socialiştii spanioli au speculat emoţia populară şi bănuiala presei că Aznar şi ministrul de interne, Jaime Mayor Orega, se folosesc de ancheta poliţienească pentru a-şi regla conturile cu organizaţia teroristă bască ETA. Înotând contra curentului, filosoful Fernando Savater şi-a dezamăgit cititorii exprimând îndoieli în legătură cu caracterul democratic al unei schimbări politice bazate pe emoţii puternice şi bănuieli încă nedovedite. 12 ani mai târziu, un concert dintr-un club de noapte bucureştean se sfârşeşte tragic din pricina iresponsabilităţii organizatorilor şi lipsei controalelor de securitate. Pe fondul unei erodări constante a imaginii premierului Victor Ponta, tulburarea publică provocată de victime şi insistenţa presei aduce la guvernare pe ştersul tehnocrat Dacian Cioloş, şeful unui executiv ai cărui miniştrii se întrec să adune like-uri pe facebook, pasiune transmisă imediat şi preşedintelui ţării. Schimbări majore au avut loc în anii scurşi între cele două evenimente: nici nu mai avem nevoie de alegeri! Trecem încetişor către o formă de anarhism mediatic, în care guvernanţii devin comisari ai afectivităţii, în posesia temporară a unui mandat sentimental imperativ, revocabili la pandaliile camerelor de filmat. Reţelele sociale împlinesc un vis revoluţionar: Toată puterea sovietelor.. , adică grupurilor Facebook!

            Înainte de a continua această seducătoare teorie, cercetătorul se cuvine să consemneze o excepţie. Atentatele de la Paris din 2015 nu au dus la schimbarea guvernului, ci la recâştigarea temporară a încrederii în reprezentanţii Partidului Socialist, la menţinerea în funcţie a celor doi miniştri direct responsabili, Bernard Cazeneuve (Internele) şi Laurent Fabius (Externele). Şi mai mare bucuria teoreticianului consiliarismului internetic când află că acest caz special a fost deja tratat în „Cine e Charlie? Sociologia unei crize religioase”, carte scrisă de Emmanuel Todd.

Sfârşitul Revoluţiei Franceze

            Broşura e rezultatul unei furii amânate. De unde suprapunerea nu mereu armonioasă a genurilor: polemică, manifest politic, mărturie personală, trecere în revistă a cercetărilor sale demografice anterioare. O carte inegală, dar vie şi mai ales utilă pentru înţelegerea resorturilor politice şi sociale a islamofobiei europene devenită miză electorală majoră pentru partidele centrului guvernamental şi trambulină atât pentru extremismul naţionalist, cât şi pentru stângismul filantropic.

            Exasperarea e motorul scrierii lui Emmanuel Todd. Ea e provocată de o trădare. Cea a socialiştilor francezi, în primul rând, dar şi al diverselor stângi ecologiste sau libertare care s-au aliniat în „marşul republican” convocat de putere în solidaritate cu victimele atentatelor de la „Charlie Hebdo”. S-au supus astfel noii dogme a dispreţului şi batjocurii faţă de o minoritate defavorizată, cea a francezilor de origine magrebiană. Au acceptat măcar în parte punerea batistei pe ţambal în ce priveşte ultimul atac terorist din ianuarie 2015, cel antisemit, de la magazinul Hyper Cacher.

            Provocarea lansată de demograful de serviciu din mass media francofonă e de a lega ideologiile de structura familială. Revoluţia franceză şi, mai târziu, cea nazistă au fost declanşate de „structuri şi conjuncturi economice” (p. 33)”, însă forţa şi reuşita acestor mişcări ţine de un context religios: prăbuşirea catolicismului, respectiv a protestantismului, şi impunerea unor ideologii de substituţie. Despre pasiunea religioasă a revoluţionarilor au vorbit cândva Ernst Bloch, Nikolai Berdiaev, Jacob Taubes, Michael Walzer şi alţii. Pentru Todd însă, religia e în primul rând un fenomen social definit în termeni de natalitate sau practici ierarhice. Un întreg sistem de habitus-uri care continuă şi după surparea suprastructurii metafizico-religioase, înlocuite în anii 1970, în cazul Ţării Basce, a Irlandei, a Flandrei sau a Quebecului, de naţionalism. La fel Polonia şi Ucraina anilor 1990-2000. Prezenta criză religioasă vine în contextul unei Franţe care a trecut prin două valuri de decreştinare: primul a avut loc în secolul al XVIII-lea şi s-a concentrat în bazinul parizian şi faţada mediteraneană; celălalt a venit în anii 1960-1990 şi a cuprins zonele rămase tradiţionaliste ale vestului, sud-vestului, Masivului Central şi Alsaciei. Despre luptele şi convieţuirea celor două Franţe s-au scris tomuri: războiul din Vandeea (1793-1796), Concordatul (1801), Separarea Bisericii de Stat (1905) sau întâlnirea celor două sisteme de educaţie şi de familie în tranşeele Marelui Război. O poveste lungă într-un scurt exemplu: în anii `30, un anume François Furet, provenind din burghezia pariziană republicană petrece câţiva ani ai copilăriei la rude, în Ţara Loarei, pe pământ catolic. E şocat de întâlnirea cu mediile muncitoreşti ai cărei copii urmau şcoala republicană, lumea bună urmând colegiul catolic. Ajunsese acolo pentru că era de neconceput pentru bancherul din Capitală să-şi lase progenitura între călugări, oricât de erudiţi ar fie ei. Cum arată şi familia viitorului istoric al Revoluţiei, circulaţia între cele două Franţe era frecventă prin mariaj şi se sfârşea cel mai adesea cu adoptarea de către urmaşi a culturii dominante, egalitare, laice şi universaliste. Pentru a înţelege preschimbările radicale ce au loc în Franţa actuală, Todd ne călăuzeşte spre răsturnările provocate de năruirea catolicismului în regiunile tradiţionaliste şi ideologia care animă noile elite „catolice zombi”, ancorate în trecutul corporal şi social galo-ecleziastic, dar lipsite de fundamentele şi consolările metafizice ale mesei şi confesionalului. Ascunsă încă în discursul liberal republican, noua orientare politică nu va avea poate nevoie de o revoluţie pentru a se impune. Ajung violenţele cotidiene structurale: sporirea constantă a populaţiei carcerale, mărirea celui mai inegalitar impozit, taxa pe valoarea adăugată, capturarea statului social de către clasele mijlocii, belicismul, ruptura educaţională între cei cu studii primare sau medii şi cei cu studii superioare, acceptarea dominaţiei germane asupra economiei UE. Toate aceste fenomene ca şi şomajului şi subsalarizarea ce ajung din urmă progeniturile funcţionărimii şi cadrelor de întreprinderi nu sunt fenomene religioase. Dar impunerea implacabilă a noii configuraţii sociale şi forţa unui autoritarism tot mai dur (Sarkozy/ Valls) sunt pentru geo-sociolog semnele unor mişcări tectonice profunde. Trecerea puterii dinspre Franţa Revoluţiei şi a structurilor familiare egalitare către Franţa tradiţionalistă, eliberată de chingile puterii spirituale şi-n căutarea altor certitudini filosofice. După mai bine de două secole, modelul egalitar republican îşi pierde suflul.

            Care a fost declicul?

Noii doctori scolastici în rasism şi excludere socială. Împreună cu doamnele!

            Emmanuel Todd nu a făcut parte din frontul lui „Nu” la referendumul privitor la Tratatul Constituţional European (2005), considerat de el lipsit de importanţă în măsura în care totul se jucase deja cu ocazia referendumului pentru Maastrich (1992) şi adoptarea monedei unice, noul idol menit să ţină locul Dumnezeului galo-papistaş, acum omogen răposat pe întregul teritoriu. Nu e atât o nouă religie, în ciuda metaforelor autorului, cât semnul unei derive spirituale a cărei subiecţi sunt burghezia (recatolicizată în secolul al XIX-lea şi descreştinată de-a lungul secolului XX), regiunile tradiţionaliste, noua noblesse de robe a funcţionarilor care colonizează statul, toţi cu interese economice legate de euro. Preocupările lor sunt fundamental opuse celor ale muncitorimii, micilor artizani şi valurilor şomeri provocate de uniunea monetară. În linii generale, noua hegemonie e asigurată de clasele medii, persoanele în vârstă şi ex-catolicii. Dogmele ideologiei care-i adună sunt încă germinative, dar se arată de pe acum  antiegalitare şi autoritare. Transformările hexagonale nu sunt originale. Sunt precedate de islamofobia germano-daneză, faţă de care încercările caricaturiştilor de la Charlie Hebdo sau poziţiile scriitorilor Éric Zemmour şi Michel Houellebecq nu sunt decât nişte cópii. De altminteri, inegalitatea locală, cu rădăcini străvechi în sistemele familiale din Bretania sau Auvergne, transferată în raporturile de producţie şi realităţile politice ale veacului nostru, răspunde unei noi viziuni geopolitice ierarhice opuse egalităţii între naţiuni promovate de diplomaţia gaullistă. Astfel, noile elite, mai ales socialiste, acceptă cu naturaleţe subordonarea faţă de Germania şi dispreţul faţă de lumea arabă. Ei asigură în mod firesc transmisia politicilor de austeritate elaborate dincolo de Rin. E un transfer al Partidului Socialist francez spre regiunile ex-catolice, foste fiefuri istorice ale dreptei, în vreme ce zonele Revoluţiei şi ale stângii intră încet, încet în patrimoniul electoral al dreptei şi extremei drepte. E o explicaţie antropologică a faptului că socialiştii sunt mult mai dezinhibaţi în materie de privatizări, măsuri antisindicale şi antisalariale, intervenţii militare imperialiste decât orice guvern de dreapta.

            Cine e Charlie? – o carte cu năbădăi! Ca antropolog, Emmanuel Todd  ştie foarte bine că nu există „musulmani”, la fel cum în 1930 nu existau „evrei” în Europa. Există algerieni, kabili, tunisieni, marocani, libieni, aşa cum, ne spune Stefan Zweig, la începutul secolului XX, evreii erau deja mai mult francezi, germani, englezi sau ruşi, cea mai mare parte străini deja de cărţile lor sfinte şi limba lor străveche. Şi totuşi eticheta de „evreu” a avut consecinţe politice. La fel cum are deja cea de „musulman”, iar cei ce o folosesc îşi împing ţara la autodistrugere. În Franţa zilelor noastre, mediacraţii Éric Zemmour şi Alain Finkielkraut văd mereu dimensiunea „arabă” sau „neagră” a problemelor sociale franceze. Dacă ei nu se sfiesc să insulte cerând justificări genetice conaţionalilor lor, nici Todd nu uită de arma injuriei. Profitând de buna cunoaştere a comunitarismului evreiesc chiar din familia sa şi de acoperirea de antropolog le lansează celor doi un verde: „Nici tu, nici nevastă-ta nu sunteţi mai breji!” Spre deosebire de tinerii arabi tradiţional exogami şi care se căsătoresc cel mai adesea în afara comunităţii lor, cele două staruri neorepublicane rasiste şi-au luat soţii cu care împart aceeaşi categorie socială şi aceeaşi provenienţă etnică, incapabili să acţioneze împotriva codului endogam izraelit. Şi incapabili de integrare! Într-adevăr, cum le indică şi numele, cele două juriste, Milène Chicheportiche şi Sylvie Topaloff, provin din evreimea nord-africană, respectiv est-europeană. Putem să nu fim de acord cu multe din raţionamentele şi poziţiile lui Emmanuel Todd, dar n-ai cum să nu-i mulţumeşti pentru răcoreala unei înjurături spusă cui trebuie şi la vremea ei!

Montpellier-Bruxelles-Bucareste

            Printr-o coincidenţă sugestivă, actualul prim-tehnocrat de la Palatul Victoria, după studii strălucite la Cluj şi Rennes, era cooptat în armata de rezervă a funcţionărimii franceze bruxellocrate. Se identifica atât de bine cu imaginea ternă a noilor cadre hexagonale încât, la apogeul carierei sale europene, ca membru al comisiei Barroso, presa anglo-saxonă îl alinta cu titulatura meritorie de „the second French Commissioner”. Neafilierea sa politică i-ar fi asigurat un al doilea mandat dacă nu intervenea lipsa de inspiraţie obişnuită a lui Victor Ponta în momentele decisive. Neimpresionat de deţinerea unui portofoliu important de către ţara sa în „guvernul european”, fostul prim ministru îl înlocuieşte cu o colegă de partid, Corina Creţu. Aparent doar un id cu intensă activitate pe reţelele sociale în fruntea unei improbabile comisii responsabile de reducerea disparităţilor regionale în Uniunea Europeană. Jurnaliştii de la Politico susţin însă că personajul există, doar că încurcă delegaţiile oficiale cu excursiile de plăcere şi sarcinile de serviciu transmise cabinetului său cu treburile casnice. Probabil, vorbe de clacă! Totuşi, dacă tot e vorba de un concurs de imagine, să recunoaşte că al doilea Comisar Francez făcea treabă mai bună! Şi face şi acum ca reprezentat al francofoniei reacţionare şi al postdemocraţiei emoţional-mediatice europene.

Vezi și: https://vatraoficial.wordpress.com/2016/02/27/minirecenzii-14/

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s