Şerban TOMŞA – Supraveghetorul (fragment)

  serban tomsa

  1. Lupii

Raport către strălucitul Imperator Domine Deus Lucius Domitianus Aurelianus:

Sănătate şi pace Fericitului Imperator!

Eu, Mandulas, Supraveghetorul Secret al Provinciei, raportez următoarele:

Cercetând înscrisurile care vorbesc despre cucerirea Daciei de către Preastrălucitul Cezar Traianus Nerva, am fost nedumerit de dispariţia subită nu numai a miilor de ostaşi daci scăpaţi din ultima luptă cu romanii, ci şi a marii majorităţi a populaţiei locale. Au mai rămas negustorii, profitorii şi milogii, adică trântorii care trăiesc pe spinarea Imperiului, hrănindu-se cu resturile rămase de la masa noastră.

Cred că sunt pe cale să lămuresc misterul. Urmăritorii noştri ne-au transmis că un bărbat semănând cu Decebal se dă drept zeul Derzelas şi umblă prin taverne însoţit de un pitic, Merulas. Mai mult ca sigur că pun la cale ceva rău pentru Imperiu. Pleacă împreună în adâncul pădurii şi se întorc după mult timp, obosiţi şi prăfuiţi.

Totodată s-au înmulţit lupii prin codri. Mişună cu sutele prin toţi coclaurii şi au mâncat celelalte sălbăticiuni. Zimbrii şi bourii au fugit către nord şi vest, iar căprioarele şi mistreţii aproape că au pierit. Doi soldaţi romani au văzut cu ochii lor cum o haită de lupi s-au repezit într-un urs mare şi l-au hărtănit.

Oamenii noştri au fost atacaţi de fiare, dar au scăpat cu fuga. Acel Decebal a fost văzut intrând în locuinţa lui Tiberius Fuscus, comandantul castrului Buridava. Avea unele treburi cu soţia acestuia. Dar banditul a pătruns şi în unele dintre corturile vitejilor noştri. Iscoadele noastre ne-au transmis că uriaşul s-a strecurat înăuntru când oamenii dormeau. L-a scuturat pe fiecare, l-a privit în ochi încruntat şi i-a spus ceva într-o limbă necunoscută. Apoi i-a luat la subsuoară, ca pe nişte purcei, şi i-a aruncat afară. Penteleu, unul dintre supraveghetorii secundari, a fost surprins de ciudatul musafir în timp ce trudea peste una dintre sclavele sale. A fost smuls cu brutalitate din vârtejul plăcerilor şi luat la pumni. Bătut măr, Penteleu a leşinat. Când şi-a revenit, agresorul dispăruse şi luase şi sclava cea minunată cu el. Un servitor prost a lansat zvonul că banditul n-ar fi decât amantul patricienelor din provincie şi se deghizează în răposatul Decebal, pentru a nu fi recunoscut. Dar sunt vorbe de om fără minte care nu ştie ce înseamnă demnitatea Imperiului şi se gândeşte, dobitocul, numai cum să-şi umple pântecele şi să-şi verse sămânţa de neam prost în primul cur pe care îl vede.

 Sănătate Şi Pace Ilustrului Imperator!

 Mandulas, Supraveghetorul Secret”

 

  1. În taverna lui Pangoras

 În tavernă, fumul şi aburii mâncărurilor ascund chipurile muşteriilor. Se văd cu greu chiar cei care stau la aceeaşi masă. Ceilalţi s-au dizolvat în ceaţă.

─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis dacă ăştia nu sunt o adunătură de nespălaţi, gândeşte cu voce tare Ostromis, bucătarul lui Pangoras, care are cel mai căutat mansio din provincie.

─ Lovi-i-ar somnul de iarnă al urşilor, că s-au spurcat la mâncarea noastră şi nu se mai lasă duşi de aici nici tăiaţi în bucăţi, vorbeşte singur Ostromis.

Hălcile de carne sfârâie atârnate de vergele de lemn ori puse direct pe cărbuni, iar el scoate capul pe uşa bucătăriei şi ascultă ce se vorbeşte în sală. Are un auz de linx.

─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Jupiter dacă nu e groasă! Eşti sigur? se aude, din negură, vocea unui veteran.

─ Face-şi-ar Bacchus nevoile în poteca ta! Sigur că e adevărat.

─ Când s-a întâmplat?

Acum două zile. Guvernatorul stă mai mult la Alburnus Maior, să păzească aurul, dar s-a întors pe neaşteptate acasă, să-şi ia merinde. Când era aproape de uşă, a auzit ţipete în camera nevestei. A intrat, trântind uşa, şi s-a pomenit că un bărbat gol, cu o sabie curbată în mână, îl răstoarnă la pământ şi încearcă să-l străpungă. Guvernatorul s-a ferit şi a strigat după ajutoare, dar a fost rănit la umăr.

─ Şi nevastă-sa?

A găsit-o răvăşită şi transpirată de cât se luptase cu hoţul care vrusese să-i fure virtutea.

Celălalt râse gros.

─ Să mă bată bruma-n cap, cam aşa s-a întâmplat şi când l-au căsăpit pe Decebal. A intrat la muierile lui…

─ He, he, he, he! Dacă ar fi fost şi împărăteasa Divinului Traian, s-ar fi săturat şi ea de…

─ Pomeniţi-i de bine pe morţi!

─ Şşşşşşşt! Parcă am auzit paşi.

─ Făta-ţi-ar lupoaicele la stână! Cred că asta l-a înfuriat pe împărat şi a jurat să-l ardă de viu.

─ Arde-ţi-ar călcâiele în jeratecul lui Vulcan! Fii convins de asta. D-aia i-a şi întins capcana aia. I-a făcut o propunere de pace şi l-a chemat la tratative, lângă râul Argensis. Decebal a venit cu un grup de războinici, dar s-au trezit înconjuraţi de legiunile lui Traian, care nici măcar nu s-a dus la întâlnire.

─ Lovi-i-ar nebunia lupului rănit! Un bătrân mi-a spus că atunci când Manius Liberius Maximus a capturat-o pe sora Cârnului, Traian a poruncit comandanţilor de legiuni să o aibă într-un cort special amenajat. În furia lui, a vrut chiar să o ofere tuturor soldaţilor, dar Manius i-a atras atenţia că nu va mai avea ce să ducă la Roma, în triumf.

─ Strânge-te-ar Diana între craci! Am mai auzit asta, dar nu-mi vine să cred. Traian era prea nobil ca să facă aşa ceva. În plus, nu ştiu cum era Decebal frate cu aia, din moment ce ştie toată lumea că el era roman de-al nostru. Totuşi, se pare că cei doi fii ai regelui dac au fost torturaţi şi, în cele din urmă, au murit în arenă, ca gladiatori.

─ Fura-mi-ar hoţii muştele din casă, aşa se spune, dar eu am auzit că unul dintre ei a scăpat. Sau a fost făcut scăpat de cineva care l-a îndrăgit. Că era chipeş şi bine înzestrat. Urmaşul lui trăieşte pe aici, dar se fereşte de oamenii de rând care l-ar vinde pe o ulcică de vin. E om de vază, dar nimeni nu-i cunoaşte adevărata identitate.

─ Să mă bată nevasta de zece ori pe zi! E Penteleu?

─ Nu ştiu, creşte-mi-ar mădularul cât lancea lui Cezar! Dar toată lumea joacă la două capete şi nu ştii care dintre ele e mai murdar de minciună şi viclenie.

Podelele scârţâiră. Ceţurile se risipiră puţin şi cei doi văzură o mutră buhăită şi roşie scrutându-i. Apoi faţa dispăru pe uşa unde se pregăteau bucatele.

Veteranii se uitară cu frică unul la altul.

  1. Urmărirea

Hăitaşii au ajuns prea târziu la coliba din pădure, în care se ascunsese Deius.

Pe cenuşa din vatră, frumos netezită, el scrisese:

FIŢI FERICIŢI! LUPII VĂ IUBESC.

Urmăritorul nr. 7 a scris:

Urmăritorul nr. 6 a scris:

Urmăritorul nr. 5 a scris:

Urmăritorul nr. 4 a scris:

Urmăritorul nr. 3 a scris:

Urmăritorul nr. 2 a scris:

Urmăritul e mereu pe urmele unui bărbat înarmat pe care îl urmează, din umbră, peste tot. Dar şi ăla îl pândeşte pe un altul, care este un bătrân viguros. Moşul dă târcoale unui grăsan care nu-l scapă din ochi pe un fătălău înalt cât o prăjină. Surceaua aia îl iscodeşte pe Delas, care dispare când şi când.

Primul urmăritor, Delas, a scris:

 Cei doi au plecat de dimineaţă şi nu s-au întors decât târziu, aşa că am avut răgaz să cercetez volumul în tihnă. Este un sul gros, din piele de capră, pătat de vin şi rupt pe margini. Nu cred că voi reuşi să-l citesc pe tot şi să-l transcriu pentru Înălţimea Voastră. Dar voi copia cât voi putea din el.

 

„Acum trebuie să spunem că Diurpaneus era un bărbat în stare să tragă după el zece care pline cu aur şi pe urmă să mulţumească cincizeci de femei, una după alta. Dar minte multă n-avea. D-aia a şi intrat în încurcături la Roma, unde a încercat s-o violeze pe soţia lui Domitian, Domitia Longina. După ce a văzut-o pe Aula, nevasta regelui Duras, nu mai avea linişte. Făcea ce făcea, îşi înşeua calul şi fugea către curtea regelui. O aştepta într-un zăvoi, pe malul râului şi se iubeau până cădeau în nesimţire. Se întâmplă ca el să zacă gol, la umbră, după ce Aula plecase, când trecură pe acolo cinci dintre soaţele lui Duras, care căutau ciuperci şi bureţi.

─ Femeilor, zise cea mai în vârstă, cu ce mă răsplătiţi dacă vă arăt cea mai mare ciupercă din pădurile Daciei?

─ Cu un veşmânt nou! răspunse una.

─ Nţţţţ!

─ Cu o învelitoare pentru cap!

─ Nu.

─ Cu turte îndulcite cu miere!

─ Aş!

─ Te lăsăm să te culci mai des cu stăpânul!

─ Pe toţi zeii! Nu-mi promiteţi mie ceea ce vă doriţi voi! Uite, vă prindeţi prin jurământ că-mi veţi da să gust şi eu din hribul ăla uriaş, pe care vi-l voi arăta acum, când va veni vremea să fie cules?

─ Aşa şi pe dincolo să ne facă nouă Derzelas dacă nu-ţi vom da şi ţie din ciuperca aia buclucaşă cu care ne tot baţi la cap!

─ Aşa să fie! a întărit legământul nevasta mai coaptă.

Şi le-a chemat mai la o parte, arătându-li-l pe Diurpaneus gol, întins pe iarbă, cu paloşul său de carne care se ridica încet, în somn, aproape de primele crengi ale fagului de deasupra sa. Ele nu s-au lăsat până nu l-au avut toate acolo, pe loc, el fiind mai mult adormit, dar reuşind să termine cu greu în ultima, o fetişcană pietroasă pe care Duras o cumpărase scump, de la un târg din pusta Tisei.

Diurpaneus începu să-şi piardă agerimea obişnuită, dormea pe cal şi nu prea mai ştia pe unde îi era capul. Cu toate astea, turmele se înmulţeau, ciobanii erau credincioşi, iar Duras putea vinde mii de care cu brânză, carne şi piei, făcând bani buni de care avea ştiinţă Aula. Toate mergeau bine şi Diurpaneus considera că este o datorie de stat să le mulţumească pe nevestele regelui. Câţiva oşteni voinici din garda lui Duras, responsabili până acum cu treaba asta, începură să cârâie nemulţumiţi şi ameninţară că-i spun totul stăpânului. Printre amorezi era şi Paros, care avea sub ochi minele şi viile regelui. Lumea începu să şuşotească, să-şi dea coate şi în aer începu să miroasă a sânge. Aula îi ademeni într-o noapte pe toţi pretendenţii la scoica ei, într-o colibă de pe munte. Îl rugă pe fiecare, sub jurământ că nu va spune nimănui, să vină gol, la miezul nopţii, ca ea să-i vadă trupul lustruit de lună. Oricare dintre ei era convins că fusese singurul chemat în paradisul zeiţei Bendis. Diurpaneus îi pândi şi îi măcelări ca pe nişte berbeci. Pe Paros îl prinse ultimul şi îl puse la cazne. Îl arse cu fiare încinse în foc, îi smulse unghiile, îl crestă cu pumnalul şi îi presără sare pe răni, dar nenorocitul nu vru cu niciun chip să spună unde era aurul furat din mine. Abia când începu să-i sfărâme oasele, Paros zbieră că spune tot, numai să fie lăsat în viaţă. Diurpaneus îi ascultă mărturisirea, apoi îi zdrobi capul cu un pietroi şi îl decapită.

─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Derzelas dacă acum nu suntem bogaţi, îi spuse el Aulei.

─ Ăsta nu e decât începutul, răspunse ea, zâmbind”.

 

Ajuns aici, am auzit vorbe în faţa mansio-ului şi abia am avut timp să fug din odaia cea mare, unde stau cei doi. Aceştia şi-au făcut apariţia în uşă. Aveau cu ei nişte saci plini cu un fel de fructe mari şi roşii.

 Aşa să ne ajute Zamolxis şi Jupiter!

Sănătate şi pace Împăratului!

  1. Fuscus

Lupii au început să se adune încă de cu seară. Le vedeam ochii ca nişte puncte de foc, la marginea pădurii. Când noaptea s-a înstăpânit bine, s-au apropiat la o aruncătură de piatră de zidurile castrului. O vreme n-a putut nimeni să doarmă de urletele lor. Apoi au atacat. Se căţărau pe ziduri, ca şobolanii, dar îi izbeam cu săbiile şi îi doboram. Totuşi, unii dintre ei au reuşit să treacă de oştenii noştri. Patru dintre ai noştri au fost răniţi grav. Au mai fost muşcate două femei care duceau apă apărătorilor. Cei vătămaţi se zvârcolesc de două zile în chinuri şi nu reuşesc să-şi dea duhul. Li s-au aprins ochii în cap ca nişte tăciuni, urlă lupeşte şi a început să le crească păr pe spinare şi pe ochi. Ca să nu-i rupă cu dinţii pe cei care îi îngrijesc, a fost nevoie să fie legaţi de paturi cu frânghii groase.

În zori, asediul a încetat şi, minune mare, lupii zdraveni i-au luat cu ei pe cei morţi ori răniţi, ţinându-i pe spinări cu cozile. Am văzut că mai multe fiare duceau în felul acesta purcei, capre, oi şi viţei. Mai târziu am aflat că pagusul din apropierea castrului fusese devastat. Negustorii şi meşteşugarii care nu se liniştiseră după apusul soarelui au fost ucişi şi mâncaţi. Au scăpat puţini, destul de prudenţi ca să se zăvorască în colibe şi în ateliere. Animalele au fost hărtănite sau furate.

Şi cum se retrăgea haita de lupi către pădure, odată a sărit soarele de după un dâmb şi ne-a orbit pe toţi, săgetându-ne cu razele lui. Şi atunci în lumina limpede a dimineţii am văzut cum intrau în pădure luptători înarmaţi, cu caii încărcaţi cu poveri grele. Şi în fruntea lor era bărbatul al cărui cap fusese aruncat de Divinul Traian pe treptele Capitoliului.

Am vrut să pornesc în urmărirea lor şi să le luăm prada, dar când am ajuns la marginea codrului, nu se mai zărea nicio făptură mişcătoare pe pământ. Era pustiu şi vântul adia încetişor, aducând în auzul nostru clipocitul izvoarelor.

 Sănătate şi pace Împăratului!”

 

  1. Deius

Deius ieşi în faţa peşterii în care se odihnea de mai multe zile. Prietenul său, vulturul, îi adusese o ciozvârtă de capră. Era răcoare şi umezeala dimineţii se simţea în aer. Rupse o crenguţă de cătină şi scrise în pulberea de la gura hrubei:

FOAMEA E AŞA ŞI AŞA, DAR MAI BUNĂ PRIETENĂ NE ESTE MOARTEA.

*

Guvernatorul se trezi scăldat în sudori. Visase că fusese capturat de o armată de daci care hotărâseră să-l străpungă cu suliţele, aruncându-l de pe zidul unei cetăţi înalte până la nori. Era legat pe spatele unui armăsar şi în jurul lui se auzeau copitele cailor călăriţi de duşmani la pas. Strigăte, icnete, înjurături, râsete, fornăituri. Se răsuci puţin şi văzu suliţele care urmau să-l străpungă: erau din aur strălucitor, ascuţite şi înalte cât cinci oameni voinici, puşi cap la cap. Atunci dădu un ţipăt şi căzu de pe cal, trezindu-se. Sări în mijlocul odăii, îşi trase sufletul şi încercă să se liniştească. Dar zgomotele din vis îl urmară în realitate. Un armăsar necheză. Paşi grei, însoţiţi de zăngănit de arme, se apropiau de dormitorul său. Înnebunit, se uită pe unde să iasă. Uşa sări în lături. Un dac bărbos se apropie de pat şi răscoli prin aşternuturi.

─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis dacă ăsta n-ar fi trebuit să fie aici, rosti el, cu o voce groasă.

De sub pat ţâşni o arătare şi se mistui pe uşă.

─ Ce-a fost asta? întrebă mirat războinicul.

─ Un iepure mare cât măgarul, zise un dac mai mititel. Şi gras de nu mai încăpea! A luat-o spre pădure.

─ Foarte bine, zise comandantul grupului de oşteni. Lupii ăia rabdă cam de multişor de foame.

Ieşiră, lăsând uşa deschisă.

[…]

Cacus deveni comandant al gărzii regelui şi supraveghetor al minelor. Într-o dimineaţă, Diurpaneus se trezi din somn legat fedeleş cu zece frânghii groase de soldaţii comandaţi de Cacus. El îi ceru uzurpatorului să înceteze cu gluma şi să facă bine să-l dezlege.

─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis şi cu multe măscări să mă miluiască, dacă nu te vom dezlega de toate câte sunt pe pământ! răspunse Cacus, beat turtă, râzând mulţumit.

─ Bătu-te-ar grindina în fudulii, îi zise Diurpaneus. Când voi scăpa, uşor nu-ţi va fi!

─ De la Zamolxis nu scapă nimeni, hă, hă, hă! lătră Cacus. Acolo te trimitem, în lumea adevărată! Nu eşti tu cel mai viteaz şi mai frumos bărbat din Dacia? Eşti! Aşa că lumea asta de doi bani nu te merită şi locul tău nu e aici, ci dincolo, printre zei. Păcat numai că n-o să mai ai ocazia să-ţi foloseşti ţăruşul faimos, fiindcă zeiţele nu sunt curve. Cădea-ţi-ar barosul lui Hercules în cap!

Duras porunci sărbătoare mare înainte de trimiterea lui Diurpaneus la zei.

─ Eu îţi dădusem casa şi averea pe mâini, zise Duras viitorului sol, dar tu te împiedicai într-o bâtă.

Suliţele sacre fuseseră pregătite. Noaptea era plină de făclii, mirosul răşinii umplea aerul nopţii de vară. Tobele băteau şi, în răstimpuri, se auzeau râsetele neomeneşti ale celor care se lăcomiseră la băutură. Bărbaţii deveniseră ţapi întărâtaţi şi trăgeau, prin tufişuri, de sclave şi de femeile altora, nemaiţinând cont de nimic. Cacus îşi făcu nevoile pe el în timp ce trudea peste o servitoare din Iberia. Se îmbătase de supărare că nu putuse pune mâna pe negresa lui Diurpaneus, care se refugiase în pădure.

  1. Procuratorul

 Procuratorul îşi asumă sarcinile de guvernator şi începu să inspecteze locaţiile unde se aflau principalele surse de materii prime: minele de aur, de cupru şi de sare, prisăcile, bălţile cu peşte, viile, cirezile de vite şi plantaţiile cu pomi fructiferi. Livezile, până atunci încărcate cu fructe, îl întâmpinau acum goale şi triste. Strugurii graşi şi zemoşi dispăruseră, stupinele erau moarte, iar la intrarea minei Alburnus Maior, fugarul Deius scrisese:

NU FUGI. OASELE TALE STAU BINE AICI.

Procuratorul se precipită să încalece din nou pe cal, dar călcă într-un fel de răşină moale şi alunecă, luxându-şi glezna piciorului stâng. Încheietura osului pârâi ca un vreasc frânt. Durerile îi străpungeau trupul ca nişte suliţe de gladiatori, iar el, întins pe jos, înjura de mama focului Dacia, aurul, pe Aurelianus, pe Traian Nerva şi pe minerii care, înainte de a fugi cu aurul, îşi făcuseră nevoile în faţa intrării. Procuratorul fu aşezat pe o targă şi dus la reşedinţa sa. Pe când intrau în casă, un dac voinic şi bărbos ţâşni pe uşa dormitorului, ca un urs urmărit de un roi de viespi. Soţia procuratorului ieşi în prag, înfăşurată într-un cearşaf, foarte tulburată, cu mâna la gură.

─ Neisprăvitul tot neisprăvit, zise ea. Te întorci acasă numai când nu trebuie!

Procuratorul avea doisprezece copii şi niciunul nu semăna cu el. Nevestei sale i se spunea, în Imperiu, Belia Iepuroaica, din pricina prolificităţii ei uimitoare. Odraslele păreau aduse de prin toate părţile imperiului. Pielea lor prezenta întreg spectrul raselor omeneşti, de la albul lăptos al germanicilor, la negrul noptatic al africanilor. Părul copiilor era cânepiu, negru, sârmos, auriu şi roşu ca arama, adică întocmai cum îl aveau soldaţii din slujba procuratorului. La fiecare naştere, acesta se mira de înfăţişarea bebeluşului care nu semăna nici măcar cu maică-sa.

─ P-ăsta parcă l-a adus cioara, zicea.

─ Dacă tu nu te-ai străduit destul la el! îi reproşa lehuza.

─ Ba m-am străduit mult, se îndârjea el, dar nu puteam să dau nici de pereţii peşterii pe care o ai între picioare.

─ Nu te poţi strădui, că n-ai cu ce! i-o întorcea nevasta, mânioasă. Şi te mai şi gândeai la cine ştie ce negresă cu pizda boboşată, când mă călăreai ca un piţigoi pe o iapă! D-aia a ieşit ăsta micu’ închis ca tăciunele!

Scăldat în sudori şi aproape inconştient, procuratorul fu dus în odaia sa.

─ O să-ţi pregătesc un lapte îndulcit cu miere, spuse nevastă-sa şi îi făcu cu ochiul unui soldat înalt şi clădit ca un munte.

*

Penteleu îşi trimise turmele către pădurile din nord. Avutul său şi servitorii se mistuiră în zorii amestecaţi cu nori ai Daciei. Stătea singur şi aştepta ultimele rapoarte ale lui Delas şi pe cei şapte urmăritori. De ce nici un alt spion, în afară de Delas, nu-i văzuse pe zeul Derzelas şi pe piticul Merulas? Muştele îi dădeau târcoale.

─ Uite aşa bâzâi şi tu pe aici şi nu te mai înduri să pleci, îi zise Deius, care apăru de afară.

─ Şi treaba ta care e? întrebă Penteleu, cu ochii închişi, fără să-şi mişte capul rezemat alene de perete.

─ Eu îţi spun să o ştergi, dacă nu vrei să ai soarta ăsteia!

Şi Deius strivi musca grasă şi verde care i se pusese pe picior. Apoi ridică nuiaua de alun pe care o lăsase jos şi scrise cu ea pe pământul bătătorit al colibei:

 E BINE SĂ RĂMÂI ÎN LOCUL ÎN CARE EŞTI.

Penteleu deschise ochii, dar nu mai zări pe nimeni. Uşa era închisă, iar prin mica fereastră, drumul se zărea, lung şi pustiu, până în coasta dealului.

(din vol. Supraveghetorul şi alte povestiri, în curs de apariţie)

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s