Alexandru Vlad – Didactica romanului

alexandru vlad pip

De ce scriem romane? De ce citim romane? Şi care-i secretul longevităţii acestui gen? Scriem romane ca să ducem o existenţă paralelă, ca să naştem ceva din nimic, şi pentru că există întotdeauna cineva să le citească. Aproape din aceleaşi motive, să tragem cu ochiul la asemănările altor percepţii cu a noastră, a altor vieţi, şi nu mai puţin ca să vedem deosebirile. Este aproape o definiţie a curiozităţii. O curiozitate sofisticată. Şi romanul e longeviv pentru că e un gen deschis. Dacă romanul francez este într-o criză prelungită (vârât probabil acolo de arbitrajul criticii universitare), romanul aşa-zis anglo-saxon traversează crizele mai uşor, a devenit un gen proteic şi s-a alimentat permanent şi din variantele contemporane ale romanului popular –  rădăcina miraculoasă a acestui gen mirabil. Citește în continuare →

Alex GOLDIȘ – Ce romane mai citesc computerele

„Cartea despre literatură” (nu-mi vine să-i spun nici volum teoretic, nici volum de critică literară sau de hermeneutică, veți vedea de ce) care a stârnit cea mai mare senzație peste Ocean anul trecut este The Bestseller Code, semnată de Jodie Archer și Matthew L. Jockers*. Ea își propune nici mai mult nici mai puțin decât să spargă codul bestseller-urilor mondiale, pretinzând că poate să prezică, prin analiză computațională, în proporție de 80% dacă un roman va deveni blockbuster. Textul scris la patru mâini reprezintă rezultatul unei cercetări de cinci ani, în care cei doi autori au supus investigației informatice aproximativ 5000 de volume, pornind de la premisa fundamentală că trebuie să existe un „ce” care distinge romanul citit de milioane de cititori de cel citit de câteva sute. Experiența profesională a celor doi în domeniul lucrului cu cărțile și cu cifrele nu e de neglijat: Jodie Archer a fost editor al Penguin Books pentru a deveni apoi doctorand la Stanford University și consultant la Apple în studii statistice legate de literatură. Matthew L. Jockers, profesor la Universitatea din Nebraska-Lincoln, e deja un nume în domeniul Digital Humanities: pe lângă multe contribuții punctuale, el a scris în 2013 un volum de sinteză (Macroanalysis. Digital Methods and Literary History) în care demonstrează utilitatea noilor metode în studiul literaturii: ele nu înlocuiesc close reading-ul, era concluzia lui Jockers, însă pot oferi acces la zone ale fenomenului literar imposibil de sesizat prin hermeneutica clasică (pentru detalii, v. recenzia mea din Cultura: http://revistacultura.ro/nou/2014/07/digital-humanities/). De numele lui Jockers se leagă și un mic scandal legat de demonstrarea, cu probe de laborator lingvistic, a auctoriatului multiplu în „Cartea mormonilor”.

Citește în continuare →

Doina CHERECHEŞ – Cititorul de carduri

doina cherecheș

… întâmplare hazlie, de care poate avusese parte tocmai ca să înveţe să fie mai puţin critic şi mai îndurător cu cei slabi de minte, care puteau fi păcăliţi uşor.

Trebuia neapărat să-şi cumpere un cititor de carduri. Se săturase câte presiuni făcuseră asupra lui cei de la Casă – o sumedenie de e-mail-uri primite în ultimele zile, toate de o incisivitate camuflată, pentru că începeau cu vă rugăm, dar, prin insistenţa exagerată, căpătau un ton aproape de somaţie – şi se hotărâse să nu mai amâne. Nu înţelegea de ce atâta grabă, de parcă intraseră zilele-n sac sau nu putea să-şi petreacă sărbătorile de iarnă fără să aibă cititorul de carduri de sănătate la purtător, dar dacă era dispoziţie dată de la comănduire, stricându-i ziua de cum deschidea calculatorul, atunci vorba aceea – unde-i ordin, nu-i tocmeală sau – şi mai tare – unde-i ordin, cu plăcere! Citește în continuare →

Daniel VIGHI – Povestea ardelenilor emigrați în America: Hanți Kelpius și John Căcăroanța (fragment de roman)

daniel-vighi-1

Ce să le mai spună Kelpius babetelor de pe bancă și bețivanilor din birt? Ar putea povesti cum anume s-a născut în el pofta de ducă peste Ocean, acolo unde și-a înțărcat dracul, urmașii. Vă invit să vedem cu ochii minții școlile pe care le-a făcut, cum anume a trăit în gazdă în odaia din piatră a lui Marghit-neni de pe ulița care dădea direct spre poarta veche, din lemn de paltin, a Universității din Altdorf. A mai învățat și la școala din Sighișoara junele Hanți Kelpius înainte de a ajunge la Universitate în purtarea de grijă a sus-numitei Marghit-neni, ea însăși de loc din Ardeal, mai precis din Radna, nevasta fostă a sodarului Perianovics, cel de la care John Căcăroanța, la etatea de nouă ani, cumpăra sifon în sticle cu clonț și mâner din alamă prin anii de început ai domniei lui Ceaușescu. Să nu uităm, așadar, să spunem și despre faptul că înainte de a ajunge la Tübingen, Leipzig sau Helmstedt, Johannes Kelpius a râvnit la comorile științei vremii lui, respectiv teologia protestantă și matematicile amestecate cu sintaxa latină la o sută șaizeci și unu de ani de când burgravii din Sfatul orașului regal Schässburg au trimis împachetată folomoc rectorului școlii o haină lungă cu guler din blană de jder împodobită cu o pongiolă lungă cu fir aurit la tivitură, la preț de patru florini, ca să-i fie domnului rector spre silința dăscăliei. Un aprod știutor de carte i-a cetit din pitacul domnesc vorbele: „Baccalaureato Rectorii scolae causa unis vesti, ut haberet diligensium cum juvenibus”. De atunci și până când a pășit Hans Kelpius pe dușumelele claselor din clădirea nou ridicată pe al cărei fronton era scris cu litere de-o șchioapă Schola Seminarium Reipublicae-1619, au trecut tot atâția ani cât a stat Banatul sub jug turcesc. A studiat Hanți până la nivelul clasei prima, a trecut cu bine de clasele cele mai mici, cea mai de jos, clasa măgarilor, cum li se spunea celor din clasa întâi la școala din Radna a tovarășului învățător Moldovan la care a deprins știința cititului John Căcăroanța, amenințat de investitura „bât cu ochi” dacă ar fi fost neștiutor și nepregătit. Unde mai pui că titulatura aceea era însoțită de un băț din alun desenat cu doi ochi, postat în fierul băncii școlare care să-l rușineze pe puturosul neștiutor al literelor. Citește în continuare →

Şerban TOMŞA – Supraveghetorul (fragment)

  serban tomsa

  1. Lupii

Raport către strălucitul Imperator Domine Deus Lucius Domitianus Aurelianus:

Sănătate şi pace Fericitului Imperator!

Eu, Mandulas, Supraveghetorul Secret al Provinciei, raportez următoarele:

Cercetând înscrisurile care vorbesc despre cucerirea Daciei de către Preastrălucitul Cezar Traianus Nerva, am fost nedumerit de dispariţia subită nu numai a miilor de ostaşi daci scăpaţi din ultima luptă cu romanii, ci şi a marii majorităţi a populaţiei locale. Au mai rămas negustorii, profitorii şi milogii, adică trântorii care trăiesc pe spinarea Imperiului, hrănindu-se cu resturile rămase de la masa noastră.

Cred că sunt pe cale să lămuresc misterul. Urmăritorii noştri ne-au transmis că un bărbat semănând cu Decebal se dă drept zeul Derzelas şi umblă prin taverne însoţit de un pitic, Merulas. Mai mult ca sigur că pun la cale ceva rău pentru Imperiu. Pleacă împreună în adâncul pădurii şi se întorc după mult timp, obosiţi şi prăfuiţi.

Totodată s-au înmulţit lupii prin codri. Mişună cu sutele prin toţi coclaurii şi au mâncat celelalte sălbăticiuni. Zimbrii şi bourii au fugit către nord şi vest, iar căprioarele şi mistreţii aproape că au pierit. Doi soldaţi romani au văzut cu ochii lor cum o haită de lupi s-au repezit într-un urs mare şi l-au hărtănit.

Oamenii noştri au fost atacaţi de fiare, dar au scăpat cu fuga. Acel Decebal a fost văzut intrând în locuinţa lui Tiberius Fuscus, comandantul castrului Buridava. Avea unele treburi cu soţia acestuia. Dar banditul a pătruns şi în unele dintre corturile vitejilor noştri. Iscoadele noastre ne-au transmis că uriaşul s-a strecurat înăuntru când oamenii dormeau. L-a scuturat pe fiecare, l-a privit în ochi încruntat şi i-a spus ceva într-o limbă necunoscută. Apoi i-a luat la subsuoară, ca pe nişte purcei, şi i-a aruncat afară. Penteleu, unul dintre supraveghetorii secundari, a fost surprins de ciudatul musafir în timp ce trudea peste una dintre sclavele sale. A fost smuls cu brutalitate din vârtejul plăcerilor şi luat la pumni. Bătut măr, Penteleu a leşinat. Când şi-a revenit, agresorul dispăruse şi luase şi sclava cea minunată cu el. Un servitor prost a lansat zvonul că banditul n-ar fi decât amantul patricienelor din provincie şi se deghizează în răposatul Decebal, pentru a nu fi recunoscut. Dar sunt vorbe de om fără minte care nu ştie ce înseamnă demnitatea Imperiului şi se gândeşte, dobitocul, numai cum să-şi umple pântecele şi să-şi verse sămânţa de neam prost în primul cur pe care îl vede.

 Sănătate Şi Pace Ilustrului Imperator!

 Mandulas, Supraveghetorul Secret”

 

  1. În taverna lui Pangoras

 În tavernă, fumul şi aburii mâncărurilor ascund chipurile muşteriilor. Se văd cu greu chiar cei care stau la aceeaşi masă. Ceilalţi s-au dizolvat în ceaţă.

─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis dacă ăştia nu sunt o adunătură de nespălaţi, gândeşte cu voce tare Ostromis, bucătarul lui Pangoras, care are cel mai căutat mansio din provincie.

─ Lovi-i-ar somnul de iarnă al urşilor, că s-au spurcat la mâncarea noastră şi nu se mai lasă duşi de aici nici tăiaţi în bucăţi, vorbeşte singur Ostromis.

Hălcile de carne sfârâie atârnate de vergele de lemn ori puse direct pe cărbuni, iar el scoate capul pe uşa bucătăriei şi ascultă ce se vorbeşte în sală. Are un auz de linx.

─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Jupiter dacă nu e groasă! Eşti sigur? se aude, din negură, vocea unui veteran.

─ Face-şi-ar Bacchus nevoile în poteca ta! Sigur că e adevărat.

─ Când s-a întâmplat?

Acum două zile. Guvernatorul stă mai mult la Alburnus Maior, să păzească aurul, dar s-a întors pe neaşteptate acasă, să-şi ia merinde. Când era aproape de uşă, a auzit ţipete în camera nevestei. A intrat, trântind uşa, şi s-a pomenit că un bărbat gol, cu o sabie curbată în mână, îl răstoarnă la pământ şi încearcă să-l străpungă. Guvernatorul s-a ferit şi a strigat după ajutoare, dar a fost rănit la umăr.

─ Şi nevastă-sa?

A găsit-o răvăşită şi transpirată de cât se luptase cu hoţul care vrusese să-i fure virtutea.

Celălalt râse gros.

─ Să mă bată bruma-n cap, cam aşa s-a întâmplat şi când l-au căsăpit pe Decebal. A intrat la muierile lui…

─ He, he, he, he! Dacă ar fi fost şi împărăteasa Divinului Traian, s-ar fi săturat şi ea de…

─ Pomeniţi-i de bine pe morţi!

─ Şşşşşşşt! Parcă am auzit paşi.

─ Făta-ţi-ar lupoaicele la stână! Cred că asta l-a înfuriat pe împărat şi a jurat să-l ardă de viu.

─ Arde-ţi-ar călcâiele în jeratecul lui Vulcan! Fii convins de asta. D-aia i-a şi întins capcana aia. I-a făcut o propunere de pace şi l-a chemat la tratative, lângă râul Argensis. Decebal a venit cu un grup de războinici, dar s-au trezit înconjuraţi de legiunile lui Traian, care nici măcar nu s-a dus la întâlnire.

─ Lovi-i-ar nebunia lupului rănit! Un bătrân mi-a spus că atunci când Manius Liberius Maximus a capturat-o pe sora Cârnului, Traian a poruncit comandanţilor de legiuni să o aibă într-un cort special amenajat. În furia lui, a vrut chiar să o ofere tuturor soldaţilor, dar Manius i-a atras atenţia că nu va mai avea ce să ducă la Roma, în triumf.

─ Strânge-te-ar Diana între craci! Am mai auzit asta, dar nu-mi vine să cred. Traian era prea nobil ca să facă aşa ceva. În plus, nu ştiu cum era Decebal frate cu aia, din moment ce ştie toată lumea că el era roman de-al nostru. Totuşi, se pare că cei doi fii ai regelui dac au fost torturaţi şi, în cele din urmă, au murit în arenă, ca gladiatori.

─ Fura-mi-ar hoţii muştele din casă, aşa se spune, dar eu am auzit că unul dintre ei a scăpat. Sau a fost făcut scăpat de cineva care l-a îndrăgit. Că era chipeş şi bine înzestrat. Urmaşul lui trăieşte pe aici, dar se fereşte de oamenii de rând care l-ar vinde pe o ulcică de vin. E om de vază, dar nimeni nu-i cunoaşte adevărata identitate.

─ Să mă bată nevasta de zece ori pe zi! E Penteleu?

─ Nu ştiu, creşte-mi-ar mădularul cât lancea lui Cezar! Dar toată lumea joacă la două capete şi nu ştii care dintre ele e mai murdar de minciună şi viclenie.

Podelele scârţâiră. Ceţurile se risipiră puţin şi cei doi văzură o mutră buhăită şi roşie scrutându-i. Apoi faţa dispăru pe uşa unde se pregăteau bucatele.

Veteranii se uitară cu frică unul la altul.

  1. Urmărirea

Hăitaşii au ajuns prea târziu la coliba din pădure, în care se ascunsese Deius.

Pe cenuşa din vatră, frumos netezită, el scrisese:

FIŢI FERICIŢI! LUPII VĂ IUBESC.

Urmăritorul nr. 7 a scris:

Urmăritorul nr. 6 a scris:

Urmăritorul nr. 5 a scris:

Urmăritorul nr. 4 a scris:

Urmăritorul nr. 3 a scris:

Urmăritorul nr. 2 a scris:

Urmăritul e mereu pe urmele unui bărbat înarmat pe care îl urmează, din umbră, peste tot. Dar şi ăla îl pândeşte pe un altul, care este un bătrân viguros. Moşul dă târcoale unui grăsan care nu-l scapă din ochi pe un fătălău înalt cât o prăjină. Surceaua aia îl iscodeşte pe Delas, care dispare când şi când.

Primul urmăritor, Delas, a scris:

 Cei doi au plecat de dimineaţă şi nu s-au întors decât târziu, aşa că am avut răgaz să cercetez volumul în tihnă. Este un sul gros, din piele de capră, pătat de vin şi rupt pe margini. Nu cred că voi reuşi să-l citesc pe tot şi să-l transcriu pentru Înălţimea Voastră. Dar voi copia cât voi putea din el.

 

„Acum trebuie să spunem că Diurpaneus era un bărbat în stare să tragă după el zece care pline cu aur şi pe urmă să mulţumească cincizeci de femei, una după alta. Dar minte multă n-avea. D-aia a şi intrat în încurcături la Roma, unde a încercat s-o violeze pe soţia lui Domitian, Domitia Longina. După ce a văzut-o pe Aula, nevasta regelui Duras, nu mai avea linişte. Făcea ce făcea, îşi înşeua calul şi fugea către curtea regelui. O aştepta într-un zăvoi, pe malul râului şi se iubeau până cădeau în nesimţire. Se întâmplă ca el să zacă gol, la umbră, după ce Aula plecase, când trecură pe acolo cinci dintre soaţele lui Duras, care căutau ciuperci şi bureţi.

─ Femeilor, zise cea mai în vârstă, cu ce mă răsplătiţi dacă vă arăt cea mai mare ciupercă din pădurile Daciei?

─ Cu un veşmânt nou! răspunse una.

─ Nţţţţ!

─ Cu o învelitoare pentru cap!

─ Nu.

─ Cu turte îndulcite cu miere!

─ Aş!

─ Te lăsăm să te culci mai des cu stăpânul!

─ Pe toţi zeii! Nu-mi promiteţi mie ceea ce vă doriţi voi! Uite, vă prindeţi prin jurământ că-mi veţi da să gust şi eu din hribul ăla uriaş, pe care vi-l voi arăta acum, când va veni vremea să fie cules?

─ Aşa şi pe dincolo să ne facă nouă Derzelas dacă nu-ţi vom da şi ţie din ciuperca aia buclucaşă cu care ne tot baţi la cap!

─ Aşa să fie! a întărit legământul nevasta mai coaptă.

Şi le-a chemat mai la o parte, arătându-li-l pe Diurpaneus gol, întins pe iarbă, cu paloşul său de carne care se ridica încet, în somn, aproape de primele crengi ale fagului de deasupra sa. Ele nu s-au lăsat până nu l-au avut toate acolo, pe loc, el fiind mai mult adormit, dar reuşind să termine cu greu în ultima, o fetişcană pietroasă pe care Duras o cumpărase scump, de la un târg din pusta Tisei.

Diurpaneus începu să-şi piardă agerimea obişnuită, dormea pe cal şi nu prea mai ştia pe unde îi era capul. Cu toate astea, turmele se înmulţeau, ciobanii erau credincioşi, iar Duras putea vinde mii de care cu brânză, carne şi piei, făcând bani buni de care avea ştiinţă Aula. Toate mergeau bine şi Diurpaneus considera că este o datorie de stat să le mulţumească pe nevestele regelui. Câţiva oşteni voinici din garda lui Duras, responsabili până acum cu treaba asta, începură să cârâie nemulţumiţi şi ameninţară că-i spun totul stăpânului. Printre amorezi era şi Paros, care avea sub ochi minele şi viile regelui. Lumea începu să şuşotească, să-şi dea coate şi în aer începu să miroasă a sânge. Aula îi ademeni într-o noapte pe toţi pretendenţii la scoica ei, într-o colibă de pe munte. Îl rugă pe fiecare, sub jurământ că nu va spune nimănui, să vină gol, la miezul nopţii, ca ea să-i vadă trupul lustruit de lună. Oricare dintre ei era convins că fusese singurul chemat în paradisul zeiţei Bendis. Diurpaneus îi pândi şi îi măcelări ca pe nişte berbeci. Pe Paros îl prinse ultimul şi îl puse la cazne. Îl arse cu fiare încinse în foc, îi smulse unghiile, îl crestă cu pumnalul şi îi presără sare pe răni, dar nenorocitul nu vru cu niciun chip să spună unde era aurul furat din mine. Abia când începu să-i sfărâme oasele, Paros zbieră că spune tot, numai să fie lăsat în viaţă. Diurpaneus îi ascultă mărturisirea, apoi îi zdrobi capul cu un pietroi şi îl decapită.

─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Derzelas dacă acum nu suntem bogaţi, îi spuse el Aulei.

─ Ăsta nu e decât începutul, răspunse ea, zâmbind”.

 

Ajuns aici, am auzit vorbe în faţa mansio-ului şi abia am avut timp să fug din odaia cea mare, unde stau cei doi. Aceştia şi-au făcut apariţia în uşă. Aveau cu ei nişte saci plini cu un fel de fructe mari şi roşii.

 Aşa să ne ajute Zamolxis şi Jupiter!

Sănătate şi pace Împăratului!

  1. Fuscus

Lupii au început să se adune încă de cu seară. Le vedeam ochii ca nişte puncte de foc, la marginea pădurii. Când noaptea s-a înstăpânit bine, s-au apropiat la o aruncătură de piatră de zidurile castrului. O vreme n-a putut nimeni să doarmă de urletele lor. Apoi au atacat. Se căţărau pe ziduri, ca şobolanii, dar îi izbeam cu săbiile şi îi doboram. Totuşi, unii dintre ei au reuşit să treacă de oştenii noştri. Patru dintre ai noştri au fost răniţi grav. Au mai fost muşcate două femei care duceau apă apărătorilor. Cei vătămaţi se zvârcolesc de două zile în chinuri şi nu reuşesc să-şi dea duhul. Li s-au aprins ochii în cap ca nişte tăciuni, urlă lupeşte şi a început să le crească păr pe spinare şi pe ochi. Ca să nu-i rupă cu dinţii pe cei care îi îngrijesc, a fost nevoie să fie legaţi de paturi cu frânghii groase.

În zori, asediul a încetat şi, minune mare, lupii zdraveni i-au luat cu ei pe cei morţi ori răniţi, ţinându-i pe spinări cu cozile. Am văzut că mai multe fiare duceau în felul acesta purcei, capre, oi şi viţei. Mai târziu am aflat că pagusul din apropierea castrului fusese devastat. Negustorii şi meşteşugarii care nu se liniştiseră după apusul soarelui au fost ucişi şi mâncaţi. Au scăpat puţini, destul de prudenţi ca să se zăvorască în colibe şi în ateliere. Animalele au fost hărtănite sau furate.

Şi cum se retrăgea haita de lupi către pădure, odată a sărit soarele de după un dâmb şi ne-a orbit pe toţi, săgetându-ne cu razele lui. Şi atunci în lumina limpede a dimineţii am văzut cum intrau în pădure luptători înarmaţi, cu caii încărcaţi cu poveri grele. Şi în fruntea lor era bărbatul al cărui cap fusese aruncat de Divinul Traian pe treptele Capitoliului.

Am vrut să pornesc în urmărirea lor şi să le luăm prada, dar când am ajuns la marginea codrului, nu se mai zărea nicio făptură mişcătoare pe pământ. Era pustiu şi vântul adia încetişor, aducând în auzul nostru clipocitul izvoarelor.

 Sănătate şi pace Împăratului!”

 

  1. Deius

Deius ieşi în faţa peşterii în care se odihnea de mai multe zile. Prietenul său, vulturul, îi adusese o ciozvârtă de capră. Era răcoare şi umezeala dimineţii se simţea în aer. Rupse o crenguţă de cătină şi scrise în pulberea de la gura hrubei:

FOAMEA E AŞA ŞI AŞA, DAR MAI BUNĂ PRIETENĂ NE ESTE MOARTEA.

*

Guvernatorul se trezi scăldat în sudori. Visase că fusese capturat de o armată de daci care hotărâseră să-l străpungă cu suliţele, aruncându-l de pe zidul unei cetăţi înalte până la nori. Era legat pe spatele unui armăsar şi în jurul lui se auzeau copitele cailor călăriţi de duşmani la pas. Strigăte, icnete, înjurături, râsete, fornăituri. Se răsuci puţin şi văzu suliţele care urmau să-l străpungă: erau din aur strălucitor, ascuţite şi înalte cât cinci oameni voinici, puşi cap la cap. Atunci dădu un ţipăt şi căzu de pe cal, trezindu-se. Sări în mijlocul odăii, îşi trase sufletul şi încercă să se liniştească. Dar zgomotele din vis îl urmară în realitate. Un armăsar necheză. Paşi grei, însoţiţi de zăngănit de arme, se apropiau de dormitorul său. Înnebunit, se uită pe unde să iasă. Uşa sări în lături. Un dac bărbos se apropie de pat şi răscoli prin aşternuturi.

─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis dacă ăsta n-ar fi trebuit să fie aici, rosti el, cu o voce groasă.

De sub pat ţâşni o arătare şi se mistui pe uşă.

─ Ce-a fost asta? întrebă mirat războinicul.

─ Un iepure mare cât măgarul, zise un dac mai mititel. Şi gras de nu mai încăpea! A luat-o spre pădure.

─ Foarte bine, zise comandantul grupului de oşteni. Lupii ăia rabdă cam de multişor de foame.

Ieşiră, lăsând uşa deschisă.

[…]

Cacus deveni comandant al gărzii regelui şi supraveghetor al minelor. Într-o dimineaţă, Diurpaneus se trezi din somn legat fedeleş cu zece frânghii groase de soldaţii comandaţi de Cacus. El îi ceru uzurpatorului să înceteze cu gluma şi să facă bine să-l dezlege.

─ Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis şi cu multe măscări să mă miluiască, dacă nu te vom dezlega de toate câte sunt pe pământ! răspunse Cacus, beat turtă, râzând mulţumit.

─ Bătu-te-ar grindina în fudulii, îi zise Diurpaneus. Când voi scăpa, uşor nu-ţi va fi!

─ De la Zamolxis nu scapă nimeni, hă, hă, hă! lătră Cacus. Acolo te trimitem, în lumea adevărată! Nu eşti tu cel mai viteaz şi mai frumos bărbat din Dacia? Eşti! Aşa că lumea asta de doi bani nu te merită şi locul tău nu e aici, ci dincolo, printre zei. Păcat numai că n-o să mai ai ocazia să-ţi foloseşti ţăruşul faimos, fiindcă zeiţele nu sunt curve. Cădea-ţi-ar barosul lui Hercules în cap!

Duras porunci sărbătoare mare înainte de trimiterea lui Diurpaneus la zei.

─ Eu îţi dădusem casa şi averea pe mâini, zise Duras viitorului sol, dar tu te împiedicai într-o bâtă.

Suliţele sacre fuseseră pregătite. Noaptea era plină de făclii, mirosul răşinii umplea aerul nopţii de vară. Tobele băteau şi, în răstimpuri, se auzeau râsetele neomeneşti ale celor care se lăcomiseră la băutură. Bărbaţii deveniseră ţapi întărâtaţi şi trăgeau, prin tufişuri, de sclave şi de femeile altora, nemaiţinând cont de nimic. Cacus îşi făcu nevoile pe el în timp ce trudea peste o servitoare din Iberia. Se îmbătase de supărare că nu putuse pune mâna pe negresa lui Diurpaneus, care se refugiase în pădure.

  1. Procuratorul

 Procuratorul îşi asumă sarcinile de guvernator şi începu să inspecteze locaţiile unde se aflau principalele surse de materii prime: minele de aur, de cupru şi de sare, prisăcile, bălţile cu peşte, viile, cirezile de vite şi plantaţiile cu pomi fructiferi. Livezile, până atunci încărcate cu fructe, îl întâmpinau acum goale şi triste. Strugurii graşi şi zemoşi dispăruseră, stupinele erau moarte, iar la intrarea minei Alburnus Maior, fugarul Deius scrisese:

NU FUGI. OASELE TALE STAU BINE AICI.

Procuratorul se precipită să încalece din nou pe cal, dar călcă într-un fel de răşină moale şi alunecă, luxându-şi glezna piciorului stâng. Încheietura osului pârâi ca un vreasc frânt. Durerile îi străpungeau trupul ca nişte suliţe de gladiatori, iar el, întins pe jos, înjura de mama focului Dacia, aurul, pe Aurelianus, pe Traian Nerva şi pe minerii care, înainte de a fugi cu aurul, îşi făcuseră nevoile în faţa intrării. Procuratorul fu aşezat pe o targă şi dus la reşedinţa sa. Pe când intrau în casă, un dac voinic şi bărbos ţâşni pe uşa dormitorului, ca un urs urmărit de un roi de viespi. Soţia procuratorului ieşi în prag, înfăşurată într-un cearşaf, foarte tulburată, cu mâna la gură.

─ Neisprăvitul tot neisprăvit, zise ea. Te întorci acasă numai când nu trebuie!

Procuratorul avea doisprezece copii şi niciunul nu semăna cu el. Nevestei sale i se spunea, în Imperiu, Belia Iepuroaica, din pricina prolificităţii ei uimitoare. Odraslele păreau aduse de prin toate părţile imperiului. Pielea lor prezenta întreg spectrul raselor omeneşti, de la albul lăptos al germanicilor, la negrul noptatic al africanilor. Părul copiilor era cânepiu, negru, sârmos, auriu şi roşu ca arama, adică întocmai cum îl aveau soldaţii din slujba procuratorului. La fiecare naştere, acesta se mira de înfăţişarea bebeluşului care nu semăna nici măcar cu maică-sa.

─ P-ăsta parcă l-a adus cioara, zicea.

─ Dacă tu nu te-ai străduit destul la el! îi reproşa lehuza.

─ Ba m-am străduit mult, se îndârjea el, dar nu puteam să dau nici de pereţii peşterii pe care o ai între picioare.

─ Nu te poţi strădui, că n-ai cu ce! i-o întorcea nevasta, mânioasă. Şi te mai şi gândeai la cine ştie ce negresă cu pizda boboşată, când mă călăreai ca un piţigoi pe o iapă! D-aia a ieşit ăsta micu’ închis ca tăciunele!

Scăldat în sudori şi aproape inconştient, procuratorul fu dus în odaia sa.

─ O să-ţi pregătesc un lapte îndulcit cu miere, spuse nevastă-sa şi îi făcu cu ochiul unui soldat înalt şi clădit ca un munte.

*

Penteleu îşi trimise turmele către pădurile din nord. Avutul său şi servitorii se mistuiră în zorii amestecaţi cu nori ai Daciei. Stătea singur şi aştepta ultimele rapoarte ale lui Delas şi pe cei şapte urmăritori. De ce nici un alt spion, în afară de Delas, nu-i văzuse pe zeul Derzelas şi pe piticul Merulas? Muştele îi dădeau târcoale.

─ Uite aşa bâzâi şi tu pe aici şi nu te mai înduri să pleci, îi zise Deius, care apăru de afară.

─ Şi treaba ta care e? întrebă Penteleu, cu ochii închişi, fără să-şi mişte capul rezemat alene de perete.

─ Eu îţi spun să o ştergi, dacă nu vrei să ai soarta ăsteia!

Şi Deius strivi musca grasă şi verde care i se pusese pe picior. Apoi ridică nuiaua de alun pe care o lăsase jos şi scrise cu ea pe pământul bătătorit al colibei:

 E BINE SĂ RĂMÂI ÎN LOCUL ÎN CARE EŞTI.

Penteleu deschise ochii, dar nu mai zări pe nimeni. Uşa era închisă, iar prin mica fereastră, drumul se zărea, lung şi pustiu, până în coasta dealului.

(din vol. Supraveghetorul şi alte povestiri, în curs de apariţie)

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Mircea TEOREAN – Elisa (fragmente)

teorean

 

Capitolul I

Trenul

Pipo îşi cumpărase biletul de tren de câteva minute – de fapt, nu-l chema aşa, îl chema Dorin. Pipo era un nume pe care-l dobândise în copilărie, o poreclă, pe care aproape că şi-o dorise, căci mai toţi prietenii lui aveau pe vremea aceea porecle. Aşa era în tinereţe, în gaşca din cartier şi mai apoi la şcoală ori, mai târziu, la facultate mai toţi aveau porecle. Asta se pare că îi dădea individului o anumită prestanţă, nu mai era oricine, unul din grămadă, ci avea un nume, o faimă…

El nu renunţase la poreclă nici după ce vremea ei trecuse şi nu mai era importantă nici pentru el, nici pentru cei din jur, iar după ce i se născuse primul copil, mai adăugase la ea un indiciu. De atunci, prietenii îi ziceau Papapipo. Suna fain, era ca un nume din filmele cu marinari sau cu desene animate şi, când îl auzeai, te aşteptai să vezi o arătare hazlie, nu un individ înalt cam la un metru şi optzeci, cu aspect de rocker intrat în lumea bună. Părul şi-l lăsase tot lung, ca în tinereţe, şi îl purta prins într-o coadă. Nici la vestimentaţia lejeră nu renunţase, hainele generaţiei sale, jeanşi de toate culorile, cămăşi şi pulovere lărguţe, care îi ascundeau începutul de burtă, inerent vârstei şi obiceiului său de a bea mai multă bere decât apă. În ciuda hainelor ce vroiau să-l ascundă, puţin adevăr tot ieşea la suprafaţă, căci se înfăţişa ochiului ca un artist mai în vârstă, actor, pictor sau lăutar cu şcoli mari.

Biletul parcă îl ardea în buzunar şi îi inducea o uşoară stare de nelinişte. Până la plecarea trenului mai erau două ore. Nu mai avea răbdare. Simţea că trebuie să facă ceva, indiferent ce, ceva care să-i producă plăcere, care să-i suprime emoţiile, să-l calmeze, să-l determine să vadă altfel lumea din jurul lui. Se plimbase puţin prin gară, adică dăduse un ocol prin sala mare de la intrare, unde de-o parte şi de alta erau înşiruite casele de bilete, oprindu-se din când în când locului, ca să cuprindă în priviri toată forfota pestriţă. Cu tot efortul, nu putu sta locului mai mult de trei minute, căci lumea aceea care-i viermuia în preajmă îi răvăşea liniştea şi îl făcea să ameţească. Aşa păţea mereu în spaţiile aglomerate, avea senzaţia că locul nu-l mai încape, că trebuie să plece, să iasă, să fugă, simţea că se sufocă, că ameţeşte, iar respiraţia îi devenea neîndestulătoare pentru cât aer ar fi avut nevoie.

Mai dădu un ocol prin sală, dar se simţea din ce în ce mai nesigur pe sine. Păşea iar călcăturile i se păreau inegale, de parcă ar fi mers pe valuri, cu un picior atingea pământul mai repede decât s-ar fi aşteptat, iar cu celălalt mai târziu, şi apoi rolurile se schimbau, cel care călcase sus, călca prea jos şi invers, cel ce se afundase în călcătură, dădea acum mai repede, prea repede de pământ. Era obişnuit cu stările astea şi ştia că, aşa cum veneau, pe neaşteptate, tot aşa şi dispăreau, odată ce mediul devenea mai prietenos. Nici un medic nu găsise o explicaţie plauzibilă pentru stările lui, toţi bâlbâiseră nişte explicaţii ceţoase şi tratamente ce-i făcuseră mai mult rău decât bine. Până la urmă renunţase la orice fel de medicaţie şi încercase să se împace cu sine, aşa cum era. De multe ori îi trecuse prin minte că ar putea avea un hematom pe creier, căci în copilărie aruncase de nebun un pietroi în sus şi pietroiul, în loc să cadă lângă el, îi căzuse taman în moalele capului. Se mai gândise iarăşi că i s-ar putea trage de la o lovitură năprasnică pe care o primise într-o încăierare din studenţie, când un individ îl pocnise cu pumnul, în care ţinea strâns o piatră. Îl lovise cu piatra din pumn, nu cu pumnul şi… Draci beţi! Nu putea fi asta, fusese prea de demult. Adevărul, însă, nu-l aflase, căci nu făcuse niciun fel de investigaţie. Aşa era el, îşi zicea că, dacă îi era dat să moară din asta, o să moară oricum, cu toate cercetările doftoriceşti. „Nu te poţi contra cu destinul şi nici pişa împotriva vântului”, spunea el adesea, când se delecta cu tot felul de enunţuri ieftine şi neacademice.

În momentul acela simţea că i-ar fi prins bine ceva de băut, ceva tare, care să estompeze realitatea înconjurătoare şi să-l lase singur cu treburile lui. N-ar fi fost rău un absint sau o pălincă de pere ori de cireşe sălbatice sau, în orice caz, ceva tare care să-ţi taie respiraţia şi să te facă să te răcoreşti cu o halbă de bere şi, deoarece gara avea un local, ceva ce nu era nici bar, nici restaurant, dar unde se putea şi bea, şi mânca o gustare, toate gândurile lui se concentrară într-acolo.

Ca să ajungă la bar, trebuia să iasă din clădirea gării şi să intre iar din stradă, ori să iasă pe peron şi să intre de acolo. Ieşi în stradă. Aglomeraţia din faţa gării îl făcu să mărească pasul. Barul gării semăna cu bufetele de pe vremuri, nişte localuri unde nu se stătea pe scaun, ci actele de consum se epuizau în picioare, o poziţie total nelalocul ei dacă cineva ar fi avut în vedere sentimentele consumatorului.

Pipo ochi o masă liberă şi se îndreptă într-acolo cu ceea ce-şi comandase de la bar. Ducea în mână o halbă de bere, de un litru şi un şot de tequila. Un şot îl ducea în mână, că unul îl dăduse peste cap la bar, gândindu-se că în stomac îl poate transporta mai uşor. Când, strecurându-se printre ceilalţi consumatori, ajunse în sfârşit la masa liberă, trase însetat o duşcă de bere şi, cu un oftat de plăcere abia perceptibil, aşeză halba din nou pe masă. Îi plăcea locul. Era într-unul din colţurile dinspre peron ale încăperii, de unde putea vedea aproape toată suflarea din local. Faptul că stătea cu spatele la perete îi oferea minimul de confort, se putea rezema şi nu avea pe nimeni în spate. Tăria nu-l surprinsese plăcut, ca de obicei dar, parcă, parcă mai înmuiase agitaţia ce vroia să pună stăpânire pe el. Bău şi celălalt shot şi, cu un gest automat, îi diluă conţinutul cu câteva înghiţituri de bere.

Chiar dacă locul era mai liniştit decât sala din care tocmai plecase, gălăgia nu contenea să-l supere. Din faţă, din stradă, pe uşa deschisă a localului intra huruitul nemilos al tramvaielor, nişte vechituri scoase parcă de la muzeu, care nu numai că îi hurducau fără milă pe pasageri, dar mai scoteau şi nişte zgomote greu de descris, un scrâşnet continuu de fiare, amestecat cu bubuituri de tablă bătută. În spate era peronul; de acolo venea zvon de maşinării grele, locomotive şi vagoane, peste care se suprapunea ca un zgomot de fond zumzetul călătorilor, zarva vânzătorilor de ziare, zăngănitul sacadat al cărucioarelor de la mesagerie, zbieretele încărcătorilor şi ţipetele întârziaţilor ce alergau de zor spre vagoanele staţionate. Agitaţie mare, exact lucrul pe care nu-l înţelegea Pipo. El nu se grăbea niciodată. Considera că n-are unde şi de ce să se grăbească. Era timp berechet pentru toate.

Îşi mai muie o dată buzele în berea rămasă în halbă. Nu mai rămăsese mult, şi se gândi că n-ar fi fost rău să ia o altă halbă, căci asta apucase să se trezească. Apoi tot el îşi spuse că nu-i bine să pornească băut la drum, că cine ştie ce ar fi putut păţi, Doamne fereşte, căci relele n-au concediu de odihnă şi abia aşteaptă să-l încerce pe bietul om. Nu dădu ascultare gândurilor din urmă, căci tot el îşi răspunse că nu băuse decât foarte puţin şi încă o halbă nu putea să-i dăuneze cu nimic şi, odată ajuns la bar, nu se putu abţine să mai comande, pe lângă bere, încă două şoturi de tequila. Bău unul, iar pe celălalt îl duse cu el la masă.

Ajuns înapoi la masă, constată că se mişcase mai dezinvolt printre meseni şi nu-l mai deranjase prezenţa lor. În momentul acela nu-şi dădea seama de ce nu agrease mulţimea aceea de oameni care pălăvrăgeau lângă o halbă de bere sau îndesau în ei cârnăciori şi tot felul de gustări şi le stropeau cu răcoritoare. Nu înţelegea. Dintr-o dată începuseră să i se pară cumsecade şi prietenoşi şi încerca la rândul lui să-i învăluie cu o privire caldă şi nu i-ar fi displăcut să schimbe o vorbă, două cu unul dintre ei. Îşi retrase repede gândul acesta; mai bine nu. Mai apoi tot el îşi spuse că pornirile sale spre socializare nu puteau fi decât efectul băuturii şi c-ar fi bine să nu-şi mai cumpere nimic de băut. Sorbi pe îndelete şotul de tequila şi iarăşi îl înmuie cu câteva guri de bere. Se uită la ceas. Avea mai bine de o oră până să plece trenul. Mde, starea în care se afla îi convenea de minune, era taman potrivită pentru o călătorie cu trenul, când gândurile îi fuseseră brusc întrerupte:

– Auzi, matale nu eşti d’ai lui Carabiberu? îl întrebă zâmbind până la urechi un individ negricios care apăruse ca din pământ la masa lui.

– Da’ de ce-ntrebi? zise el neplăcut surprins de vocea hârâită a personajului ce i se adresa.

– Să mă scuzi matale, continuă negriciosul, da’ eu cred că l-am cunoscut pe tata lu’ matale…

– Ce ar fi dacă toţi cei care l-au cunoscut pe tata ar veni la mine la masă? Ş-apoi pe mine nici nu mă cheamă cum ziceai adineauri… Hai să ne vedem fiecare de băutura lui, continuă Pipo pe un ton împăciuitor, dar ferm.

– Să mă scuze domnul, da’ acum chiar că semeni cu tata lu’ matale, om bun da’ tare serios când vorbea cu oamenii… Ai vorbit sever şi adânc! îl linguşi comeseanul.

– Auzi, tu nu l-ai cunoscut pe tata, aşa cum nu-l cunosc eu pe Papa. Şi cum ziceam, hai să ne vedem de băuturi, că noi nu suntem şi nici n-am fost vreun fel de cunoştinţe, i-o reteză Pipo, cu o mină vădit indispusă.

– Io mi-aş vedea de băutură, da’ după cum vedeţi matale, io nu beau nimic, îi răspunse umil negriciosul, cu o privire plină se subînţelesuri.

Lui Pipo îi era clar că noul venit cerşea ceva de băut sau avea nevoie de bani pentru cine ştie ce treabă, boală a nevestei, a mamei, a copiilor, că ăştia aveau poveştile lor, pe care le recitau cu fiecare ocazie. Tăcu, mai bău o gură de bere şi se gândi să vorbească pe limba lui şi să scape cât mai repede de nepoftit şi, privindu-l în ochi, îl luă prin surprindere:

– De ce pixu’ meu n-ai spus aşa de la început, se răsti Pipo, trebuia să-mi spui că vrei să bei şi tu o bere, fără introducerea asta de tot căcatul.

– Am crezut că l-ai iubit pe tata lu’ matale ş-o să dai o cinzeacă de sufletu’ lui, când ţ-oi spune că l-am cunoscut…

– L-am iubit, de ce la trecut, de unde ştii tu că e mort?

– După vrâsta lu’ matale, că oamenii ca matale nu prea mai are taţi vii…

– Mă da’ tu eşti priceput rău de tot, parcă ai fi neam cu Freud, când eşti sincer, când o dai cotită, îi zâmbi Pipo. Facem un târg, îmi zici ce bei, îţi dau şi apoi dispari!

– S-a făcut, şefu’! Acum, chiar că semeni cu tata lu’ matale!

– Băi, care pizda mă-ti te-a învăţat textu’ ăsta cu tata? Tu nu vezi că eşti cretin, îi tot dai tare cu tata şi după ce ai obţinut ce vroiai?

– Să mă ia Dracu’ dac-am vrut să te supăr, făceam şi io conversaţie cu matale, nu te inerva!

– Ia zece lei şi fă paşi! De ăştia poţi bea o bere şi ciuguli ceva de mâncare, îi zise Pipo, întinzându-i o bancnotă.

– Să trăieşti, şefu’, că eşti om bun, chiar dacă ai vorbit urât de mama. Nu ştiu de ce românii nu iubeşte pe ţiganii, să moară mama dacă ştiu!?

– Nu-i vorba numai de români mă, cred că nimeni nu vă iubeşte, toţi vor să scape de voi ca de ciumă, atâta doar că nu toţi au curajul s-o spună.

– Să ştiţi matale că francezii are curaj, bre, şi ’talienii are, că când ne vede ne bagă în mamele noastre şi zice şi alte porcării pă limba lor şi…

– Te pomeneşti că ai văzut Parisu’ şi eu nu!?

– Văzut, şefu’, că am umblat şi noi oleacă, am văzut şi londonhaiu, că şi păstă mare am fost şi-i frumos, să moară mama dacă te mint.

– Ce zici mă că ai văzut în Londra? îl întrebă Pipo amuzat.

Haiu, nu ştiu dacă matale l-aţi văzut, că-i o roată mare la care-i zice hai, că dacă te urci pă ia vezi până dăparte… Şi turnu’ ăla dân Paris l-am văzut, hefelu…

– London Eye, ţigane, nu londonhaiu! Şi ştii ce, dacă te mai lauzi mult, îţi iau banii înapoi, că tu ai umblat mai mult decât mine prin lume…

– Aşa e cum spuneţi matale, că n-am avut minte la şcoală şi nu ştiu să citeşte pă limba lor.

– Ei, da, ce să zic, că parcă la română eşti olimpic… Spune tu, româneşte de ce nu ştii să vorbeşte? Hai, inventează, ai fost bolnav când erai mic, n-ai mamă şi te-a născut o mătuşă, a trebuit să ai grijă de fraţi, care era mici şi n-avea de unde suge, hai, uimeşte-mă!? zâmbi Pipo privindu-l realmente amuzat.

– Nu, şefu’, mamă am, am şi tată, n-aş avea, că el m-a făcut bagabont şi m-a lăsat dă mic prin canale, că-i cerşeam ziua la stopuri şi la spălat parbrizuri, să aibă el ce să bea şi ce să fute la curve, mă iertaţi, c-aşa să spune, manca-l-ar viermii dă viu şi mergând pă picioare…

– Unde dracu’ te-a lăsat mă în canale, că după cum vorbeşti, n-ai locuit în canalele de aici?

– La Bucale, şefu’, că d’acolo iese marafetu’… Vai dă mama mea, ai crezut că de-aici? Aici abia că scoţi d’un grătar la familie şî câteva beri pă zi… Nici dă mobil nu-ţi ajunge.

– Da, mă, am mai văzut d’ăştia ca tine stând pe vine prin tufişuri… Eu credeam că se cacă şi, când acolo, ei socializau la mobil şi s-ascundeau de lume, că cine dracu’ ar fi dat bani unui cerşetor cu mobil. Ştii ce, du-te ia-ţi şi tu o bere şi adă-mi şi mie una, că mă oboseşti aşa pe sec, zise Pipo întinzându-i încă o hârtie de zece lei.

– Te superi, şefu’, dacă dă banii pentru berea mea eu beau altceva?

– Bea ce vrei tu , da’ să nu mai ceri alţii.

– Nu mai cer, şefu’, zise tuciuriul şi dispăru în direcţia tejghelei.

Pipo îl urmări cu privirea şi zâmbi în sinea lui, gândindu-se că ţiganul ar fi putut dispărea cu banii şi era aproape sigur că aşa se va întâmpla. Şi când era băut, şi mai întotdeauna, banii erau pentru el ceva demn de dispreţ, nişte hârtii cu însemnul Diavolului… Nu, nu era habotnic, dar ura banul pentru ceea ce devenise: unitate de măsură a tuturor acţiunilor omeneşti, a statutului social şi, cel mai grav, a celui intelectual, căci un intelectual fără bani nu valora în ochii lumii mai mult decât o balegă uscată. Cu lumea avea el ce avea, cu ceea ce eticheta lumea, cu ceea ce puteai să devii cu ajutorul ei, cu ceea ce nu puteai să faci fără ea… Lumea era subordonată banului. Cunoştea puţini oameni cu o filozofie de viaţă sănătoasă. Mirko, Mirko era şi etalon şi standard. Poet, romancier, scriitor adică, în mai multe limbi ale pământului, printre care şi japoneza, un filozof de-o modestie rară… El nu mărturisea dispreţul faţă de bani dar ştia, ca nimeni altul să rabde de foame şi de sete, de toate nevoile trupului… Îl admira pe omul acela care urca senin fără bilet în autobuz şi, când îl răpunea foamea, cu aceeaşi inocenţă fura din magazine… De fapt nu fura, îşi lua ceva de mâncare, avea dreptul, era viu, trăia printre oameni, iar oamenii îi datorau cât nu putea el duce… Îi datorau şi mai mult dar n-aveau de unde încă să ştie. Mirko ştia, autobuzul, metroul, tramvaiul, magazinele, toate erau ale lui, doar ceilalţi nu ştiau. Eh, puţini ştiau să trăiască simplu şi demn ca Mirko.

– V-a tras în piept, domnu’, ăsta pleacă cu banii şi nu-l mai vedeţi în veci, îi sună în urechi, de la masa vecină, vocea unui un tip care, mai mult ca sigur, savurase discuţia lor şi chibiţase în tăcere.

– De asta i-am dat banii, să văd, sunt prost cum crezi dumnitale sau altfel, cum cred eu, îi răspunse Pipo, aruncându-i o privire tăioasă, care ar fi putut amuţi şi un cor de gospel… Ş-apoi ce mare lucru i-am dat? O hârtie cu care nu te poţi şterge nici la cur!

– Ei, ziceam şi eu, replică moale băgăciosul, nu e cazul să vă enervaţi. Ne mai distrăm şi noi, ne mai uităm la lume şi la ce face oamenii, că unii e mai dăştepţi, alţii mai proşti şi face fapte dă râs…

– Din privirea dumnitale rezultă că prostu’ sunt eu, nu? Aşa să fie măi musiu, numa’ să ştii şi să povesteşti acasă că de la mine se vedea invers, de la mine se vede că eu stau de vorbă cu un prost, care ţine morţiş să intre în discuţii cu mine, i-o reteză Pipo cu o voce joasă dar apăsată.

Individul îşi cufundă privirea în paharul lui şi tăcu, de parcă nu el ar fi început vorba. Localul era cum era, nu puteai să vorbeşti cu vecinul de lângă tine fără martori, iar dialogul dintre ei îl stârni pe al treilea. Ăsta nu vorbea cu Pipo, ci lansa şi el o concluzie în eter, menită, bineînţeles, să-l întărâte pe cel care renunţase de bună voie la dialog:

– Băi, ce aroganţă ţi-a făcut! N-auzi că te-a făcut prost?! Ce crede el, mă, că ăştia cu mâinili mai muncite nu gândeşte!?

– Taci, mă, în pizda mă-ti, nu vezi că eşti beat?! îl repezi vecinul meu de masă. Ce pula mea, te crezi la meting, nu vezi că eşti în restaurant? Taci dracului dân gură că nu suntem la noi acasă!

Aşa era, după accent, nu prea erau ei acasă, mai toţi aduceau a sudişti şi făceau dezacordurile gramaticale specifice zonei. Pipo se uită la ceas. Mai avea o jumătate de oră până la plecare. Ar fi fost cazul să termine pe acolo şi să iasă pe peron. Trenul trăgea la prima linie. La urma urmei n-avea de ce să se grăbească pentru că, de unde era până pe peron, nu făcea mai mult de un minut.

– Am venit, şefu’, n-ai crezut că nu mai vin? rânji ţiganul cu gura până la urechi, mândru de dovada de cinste, de care tocmai dăduse dovadă.

– Bine, mă, nu ştiu cum îţi zice, să-ţi ţină Dumnezeu năravu’! Hai, să trăieşti la mulţi ani!

– Să trăieşti şi matele, domn’ profesor, că bun om ai fost şi văd că bun ai şi rămas!

– Mă, fir-ai tu al dracului, tu chiar mă cunoşti, sau ai dat-o aşa la marea plezneală? replică Pipo contrariat.

– Cum să nu te cunosc pă matale, domn profesor, c-ai fost şucar… Am zis că l-am cunoscut şi pă tata lu’ matale, da ai crezut că cerşesc şi n-am mai zis nimic. Bătaie ca de la matale, n-am mai mâncat dă mult… Da’ bine-ai făcut, că nu eram tare citov! Lingurar Petrică îmi zâce, dacă mai ţii matale minte? Dă pă la Ghighişeni eram, dă mă trimiteai matele să-ţi culeg râme şi viermi dă pescuit, că engleză nu mă puteai face să vorbesc… Doi ani am stat la matale în clasă, că după aia m-o dus tata iar la zâdărit şi cerşit în Regat…

– Mă, nu erai tu ăla de fura pături de la căminul de băieţi şi te-am băgat în „sala cu oglinzi”, cum o botezaserăţi voi, ş-am discutat cu tine de m-au durut mâinile? zâmbi Pipo încurcat, recunoscând, în trăsăturile bărbatului, băiatul mărunţel de altădată.

– Eu eram, mânca-ţi-aş, că dă mult eram în puşcărie dacă nu mă dresai matale… Ţîn minte că mă puneai să am grijă dă bani şî dă ceasuri când să ducea băieţii la sport şî mă căcam pă mine să nu zâcă unu că le lipsează ceva…

– Lasă, mă, că ai fost băiat bun ş-ai înţeles de ce-ai luat bătaie, c-au fost şi alţii care au luat-o degeaba, tot la pârnaie au ajuns până la urmă. Tac’tu-i de vină că te-a nărăvit la furat. Şi ce-ai făcut, mă, prin Franţa şi prin Anglia?

– La lucru, şefu’, la zidărie, şi când n-am avut de lucru, am mai umblat şi cu silvupleul şî cu cudiuspersamceingisăr, da’ dă ciordit n-am ciordit, ţ-o jor, fut’ă-mama-dacă-nu!

– Cum ai zis? Ia mai zi o dată, că nu l-am prins!

– Aşa-i în ţâgănie, aşa să joară oamenii, fut-pă-mama-dacă-nu! repetă, mândru de el şi de rolul de rapsod, Petrică.

– Măi, eu ar cam trebui să mă duc, că altfel pleacă trenul fără mine, zise Pipo, ridicându-şi halba de pe masă şi ciocnind-o de paharul lui. Noroc şi voie bună! Ce bei acolo?

Scudaiver, şefu’, m-am domnit şî io, şî prostu’ dă la bar nu ştie cum să face, se făli Petrică.

– Screwdriver vrei să zici… Să ştii că te-ai domnit! Bine, mă, hai noroc! zise Pipo şi îşi puse halba pe masă, îi strânse mâna lui Petrică şi se îndreptă agale în direcţia barului. Poposi o vreme acolo, cumpără o sticlă de tequila pe care o îndesă în sacoşa de pe umăr şi ieşi pe peron.

Nu mai călătorise de ani de zile cu trenul. De fapt, de multă vreme nu mai călătorise defel, nici nu-i plăcea. Nu schimbarea peisajului în sine ajunsese să-i displacă, ci drumul i se părea obositor şi, odată cu trecerea anilor, alesese să nu mai călătorească. Pe lângă alte inconveniente, cum ar fi lipsa de confort şi mirosul specific al vagoanelor, care ţi se impregna în pori, în tren mai intervenea şi monotonia, acompaniată magistral de ţăcănitul acela continuu al roţilor ce trec peste îmbinările de cale ferată.

În tren îi plăcea doar noaptea, iar drumurile astea de o noapte le făcea destul de rar şi doar mânat de nevasta lui, care avea în permanenţă doruri de locurile în care se născuse, şi se născuse departe rău, tocmai în China. De fapt, ea nu în China vroia să ajungă, căci despre China nu avea amintiri, ci în locurile unde copilărise şi fetise, în America.

Aveau amândoi cetăţenie americană şi, ca să n-o piardă, deşi nici nu prea pricepea el la ce dracu le mai trebuia, făceau anual câte o călătorie la New York. Paw, căci pe nevasta lui aşa o chema, nu mai avea părinţii în viaţă, deşi chinezii sunt un neam încăpăţânat şi o părăsesc destul de târziu, dar mai avea o soră, măritată şi ea, şi asupra ei îşi revărsa Paw tot dorul.

Trăgeau, de obicei, la un motel ieftin, la doi paşi de locuinţa neamurilor, că aşa e la americani, te iubesc ei cât te iubesc, da’-i prea de tot să-ţi pună şi casa la dispoziţie. Drept e că nici n-aveau o casă prea mare şi, pe de altă parte, lor le plăcea noaptea să fie liberi, să nu trebuiască să-şi cenzureze nicio dorinţă, de dragul nu ştiu căror porniri pudibonde ale cumnatului sau cumnatei sale. Motelul nu era un inconvenient, că oricum, până la ora stingerii stăteau la neamuri, mâncau şi beau în grădină, adică suprafaţa aia din spatele casei, care nu măsura mai mult de patru sute de metri pătraţi, mai făceau câte o baie în piscină. Aşa trecea vremea, în timp ce fetele ciripeau fără oprire, bărbaţii îşi măsurau forţele în şoturi şi beri, de dimineaţa până seara, că pentru discuţii rareori se întâmpla să găsească un subiect comun. Noroc că amândurora le plăcea băutura.

 Nu stăteau mult iar, când se împlinea sorocul, femeile se despărţeau plângând, căci le era greu să se ştie departe şi să nu se poată cuprinde în braţe la vreo bucurie sau la necaz. Probabil că, dacă ar fi locuit acolo, n-ar fi fost nici atunci fericite, căci erau amândouă arţăgoase şi s-ar fi luat în gură din te miri ce.

 – Dumnezeu ştie ce face când vă ţine departe, le zicea Pipo, când, chiar şi în glumă, se mai înfierbântau în vorbe. Când erau acolo, zilele treceau repede, abia că apucau să aprindă câte o lumânare la mormintele celor duşi din astă lume, trăsneau câteva chefuri şi, pe nesimţite, venea vremea plecării.

Încerca s-o înţeleagă pe Paw, să intuiască ceea ce simte, căci el nu trecuse prin astfel de încercări, dar auzise de undeva, tot de la chinezi, că omul rămâne toată viaţa legat de locul de baştină ca printr-un cordon ombilical invizibil şi, chiar dacă acolo nu i-ar fi mai bine, tinde mereu să se întoarcă unde-i sunt rădăcinile.

În ceea ce-l priveşte, el nu s-ar fi întors niciodată în oraşul natal, dacă n-ar fi fost împins de raţiuni economice. El se simţea atras de alte oraşe şi locuri, care n-aveau nicio legătură cu trecutul strămoşilor lui, până la a treia spiţă. Nu mai ştia ce să creadă, poate că doar cei născuţi la ţară aveau astfel de suferinţe… El, după ce casa în care copilărise dispăruse demolată, nu mai simţise niciodată că ar fi avut unde să se întoarcă, iar acel loc, numit „acasă”, nu-l mai găsise nicăieri, deşi nu încetase niciodată să-l caute.

Mai nou, îi displăcea până şi oraşul, cu tot ceea ce însemna el şi, din ce în ce mai mult, era convins că o să-şi găsească liniştea la ţară. Soţia lui nu-i stătea împotrivă, căci educaţia, tradiţiile şi iubirea ce i-o purta nu lăsau loc de împotrivire. Construiseră amândoi un vis, cu o căsuţă cochetă, cu curte, gazon şi flori, cu o mică grădină de zarzavaturi, care să îi ferească de legumele modificate genetic şi pompate cu chimicale din pieţe şi supermarket-uri. El supralicita şi mai adăuga planurilor şi o apă curgătoare sau vreo baltă cu peşte prin apropiere, să-şi poată păcăli zilele lungi de vară cu câte-o partidă de pescuit, în compania câtorva beri la gheaţă. Nu-şi doreau imposibilul şi, cu toate acestea, dorinţa lor părea greu de realizat.

În anii din urmă încercase mereu să vândă un teren, pe care-l moştenise, undeva pe lângă Sighişoara dar, cum piaţa imobiliară era în cădere liberă, nu reuşise să obţină pe el cât ar fi vrut, adică suficient ca să-şi poată cumpăra căsuţa aceea din vis. Paw era tânără dar el era grăbit, vroia să mai apuce împreună cu ea şi cu copilele câţiva ani de tihnă… Ea ştia unde e acasă, el încă mai căuta locul. În nenumărate rânduri se gândise că aşa-i fusese dat, să nu-l găsească. Locuise la rând în State, în Japonia, în India şi în Thailanda, dar de-o vreme îşi dorea să se întoarcă în Europa. În România nu se putea întoarce, căci casele erau nemaipomenit de scumpe, iar spaţiul verde, adică terenul care îţi revenea odată cu casa, era ruşinos de mic. În oraşe şi în zonele metropolitane, preţul terenurilor destinate construcţiilor ajunsese incredibil de ridicat, iar dezvoltatorii în domeniul construcţiilor de locuinţe construiau fără jenă după sistemul american, sau dracu ştie ce sistem o mai fi fost, nişte case înghesuite una în alta, cu spaţiu verde ce abia îţi ajungea să scoţi grătarul în curte sau să-ţi îngropi pisica şi hamsterul. Arhitectura nici nu intra în discuţie, planurile caselor şi împărţirea spaţiului interior era probabil opera unui amator în domeniu sau a unuia obişnuit să proiecteze doar camere tip cavou, ca cele din blocurile destinate clasei muncitoare, pe vremea comuniştilor. Se gândiseră la o casă în Ungaria, undeva aproape de graniţa cu România, zonă din care ungurii plecaseră în vest, în căutare de lucru, iar preţurile caselor erau extrem de accesibile. Acolo îi plăcea, construcţiile erau clasice, cu camere spaţioase, cu toate facilităţile, iar curţile mari, de zece, cincisprezece ari, erau pline de verdeaţă şi de pomi fructiferi.

Pe Paw şi pe cele două fete le lăsase deocamdată în Bangkok, unde avea să se întoarcă şi el, să le ia cu el în Europa, dacă vindea terenul. Dacă nu, avea să se întoarcă oricum, să mai stea o vreme acolo, deşi doisprezece ani în acelaşi loc începea să i se pară oarecum monoton.

Adevărul era că peste doi ani urma să iasă la pensie, i se încheia contractul cu universitatea din Bangkok şi nu-şi dorea să-l mai prelungească şi nici să mai stea în Asia. Îi fusese de ajuns, vroia să închidă cercul, din Europa pornise hoinar prin lume şi tot aici vroia să se întoarcă. E drept că în Ungaria n-ar fi cunoscut limba dar era obişnuit, că nici în celelalte ţări prin care trecuse nu vorbise altceva afară de engleză. Pe de altă parte, satele şi orăşelele de lângă graniţă erau pline de români, lucru bun pentru copii, dar şi rău într-o măsură, căci românii, din câte îi ştia el, nu erau numai lapte şi miere decât în poveştile pentru copii. În realitate, deşi erau prietenoşi, deveneau prea curând posesivi, căci aveau tendinţa de a se insinua în treburile tale şi ale familiei, de a-ţi da sfaturi, de a te obliga să adopţi stilul lor de viaţă, obiceiurile, felul de a-ţi creşte copiii, gusturile, hobby-urile şi religia lor, de ţi se acrea de atâta bunăvoinţă şi îţi doreai să nu-i fi cunoscut. Printre străini era altfel, nu se căţărau pe tine să te integreze, îi salutai, te salutau, le zâmbeai, îţi zâmbeau, dar nu îţi năvăleau în casă şi în suflet cu toată istoria lor.

Trenul trăsese deja la primul peron şi porni să-şi caute vagonul. Nu era nevoie să se grăbească; ştia că în România trenurile nu pleacă niciodată exact la ora înscrisă pe panourile cu sosiri şi plecări. În Japonia era cu totul altfel. Era nebunie, dacă întârziai o secundă, pierdeai trenul. Probabil fiecare naţiune avea o relaţie diferită cu timpul.

Simţi nevoia să aprindă o ţigară. De câţiva ani nu mai fumase, băuse vârtos, dar ţigările le făcuse uitate deşi, câteodată, chiar băutura îi stârnea setea de o ţigară. Se opri lângă un chioşc şi îşi cumpără un pachet de ţigări şi o brichetă. Se aşeză pe o bancă şi îşi aprinse tacticos o ţigară şi regretă imediat că dăduse banii pe ţigări – nu mai putea fuma, simţi primele două fumuri până în vârful degetelor de la picioare şi îl luă cu ameţeli. Respiră adânc de mai multe ori, ca să-şi revină, şi căută din ochi un loc unde să stingă ţigara şi s-o arunce. – Ei, asta e, îşi spuse în gând, toate la timpul lor, probabil că timpul ţigărilor trecuse. Găsi un coş de gunoi, stinse ţigara pe marginea lui şi o aruncă înăuntru.

Îi reveni în gând relaţia dintre timp şi indivizi. El avea un soi de teorie conform căreia timpul e pur şi simplu o chestie arbitrară, o convenţie matematică, fizică şi chiar filozofică, ce, în lumea reală, se putea aplica la maşini, la revoluţia planetelor şi la tot felul de mecanisme computerizate, dar nu la om, în niciun caz la om. El era de părere că omul poate percepe trecerea timpului fără ajutorul instrumentelor de măsură. Timpul perceput de om era, de fapt, diferit de cel după care îşi organiza viaţa, cu ajutorul secundelor, orelor, minutelor, zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor. Percepţiile umane nu înregistrau aşa ceva, dar puteau cu siguranţă spune că cinci minute de azi puteau mâine să pară fie mai lungi, fie mai scurte, în funcţie de starea fizică şi psihică a individului. Se punea aici în balanţă „a fi” cu „a părea” şi chiar dacă ceasul cu care se măsura timpul era acelaşi, adevărul despre timp îl reflecta percepţia omului, pentru că în acest caz era vorba despre un timp subiectiv, senzorial sau psihic şi nu de timpul privit ca unitate de măsură. Deci, în cazul timpului psihic, „a părea” primează în faţa lui „a fi” şi pe bună dreptate. Omul, în esenţă, este o formă de energie şi el trebuie că-şi ştie şi îşi simte mai bine arderile interne, viteza de combustie, iar toate astea nu ţin seama de bătăile ceasului sau de revoluţia pământului. În cinci minute, el poate să ardă cât pentru o zi sau o săptămână şi, la fel de bine, într-o lună se poate consuma cât pentru o zi.

Nu ştia, căci nu îşi pusese la punct întru totul teoria, în ce s-ar fi putut măsura timpul psihic, căci la prima vedere era o chestie absolut anarhică, ce nu depindea de nimic şi nu se raporta la nimic, decât la entitatea căreia îi aparţinea. Cu alte cuvinte, fiecare om avea propriul lui timp, timp ce avea propriile lui legi, pe care spera să le intuiască într-o bună zi, căci demonstraţii sau experimente de laborator nu se puteau face în acest domeniu. Până şi ideile astea nu ajunseseră la el pe cale normală, aşa cum fiecare om află despre ceva, la bibliotecă, din discuţii, dintr-un ziar, accidental, în urma unor cercetări… Nu, pur şi simplu se trezise cu ele, cu gândurile în cap şi vorbele pe buze, încâlcite, neclare, bulucite unele într-altele, de, timp de câteva săptămâni nu reuşise să le dea de cap, să ştie de unde să înceapă. Aşa-i veneau lui ideile, se trezea cu ele ca şi cu un ghem de lână încâlcit, ş-apoi iar adormea şi în vis toate i se arătau clare, iar când, bucuros, vroia să se trezească şi să le aştearnă pe hârtie, constata că sunt la fel de încâlcite ca la început, de nu mai ştia când e treaz, când doarme, ori când umblă buimac prin casă, încercând sa pună cap la cap raţionamente care în vis i se păruseră o joacă de copil.

Erau ciudate gândurile astea ce se insinuau în viaţa lui odată cu erecţia matinală. Nu-şi putea explica de unde vin, pentru că el, în viaţa de zi cu zi, nu avea astfel de preocupări. Dacă ar fi fost vreun nefericit de habotnic, s-ar fi jurat că se află în graţiile Duhului Sfânt, care prin el, şi numai prin el, vrea să transmită ceva omenirii. În locul lui, alţii s-ar fi crezut fără îndoială trimişi ai Domnului pe pământ şi n-ar fi pregetat să adune prozeliţi şi să întemeieze o sectă, un cult nou sau o biserică cu vreun hram fistichiu. El, nu, el avea simţul umorului şi punea toate astea pe seama consumului exagerat de bere, care îi încerca din greu vezica şi îl forţa să micţioneze pe la ora trei dimineaţa, după care nu mai reuşea să adoarmă omeneşte, iar în mintea lui se învălmăşeau tot felul de bazaconii.

În ultima vreme, tot aşa, cu noaptea în cap, dospise alte gânduri în legătură cu timpul, cu timpul psihic, cum îl botezase el între somn şi trezie. Se făcea că şi naţiile au un timp al lor, căci naţiunea constituită ca entitate se forma dintr-un cumul de energii individuale care, în mare, aveau ca numitor comun graba sau lentoarea combustiilor. Aşa că naţiile se defineau nu numai prin caracteristici lingvistice, geografice şi psihice, dar şi temporale. Şi iarăşi nu mersese cu ideea mai departe, nu pentru că i se păruse trăsnită, ci pentru că mintea lui i se părea câteodată prea înceţoşată şi moale ca să producă adevăruri de necontestat. Ştia totuşi, ori, mai bine zis, compilase o concluzie, din ceea ce reţinuse despre relativitate, că naţiile care se mişcă mai repede îmbătrânesc mai repede. Bătrâneţea individului ca entitate spirituală sau a entităţii definite ca un cumul de entităţi individuale nu era însă ceva rău sau prevestitor de moarte, ca în cazul bătrâneţii trupeşti, căci spiritul, care în evoluţia lui consuma mai multe vieţi trupeşti, el îl considera nemuritor. Încurcată treabă.

 Ei bine, tot el zicea, şi uneori se lua singur în glumă, că de aceea nu mergeau trenurile la fix în România, pentru că naţia asta, profund spirituală, ignora timpul fizic şi ordona mersul trenurilor după bunul plac al propriului timp spiritual. Naţia asta nu se grăbea nicăieri, vroia să îmbătrânească încet şi temeinic, să vadă, să simtă, să se bucure, să iubească, să bea şi să cânte.

Simţea că devenise dintr-o dată prea vesel şi i se păru că băuse cam mult dar, în momentul acela, nu putea şti adevărul, căci niciun om beat sau ameţit nu va recunoaşte de bună voie că se află în acea stare. Nici bine nu-i venise gândul că s-ar putea să fie prea euforic, că îl alungă cu o socoteală simplă despre cât băuse până atunci şi cât putea el duce de obicei. Era clar că, dacă el făcea cărţile, el trebuia să câştige, iar concluzia finală fu că mai putea bea încă pe atâta fără să păţească nimic.

Scoase, pentru a treia sau a patra oară, biletul din buzunar, ca să se dumirească în legătură cu numărul vagonului şi al locului dar, cum se întunecase, lumina de pe peron i se păru insuficientă pentru a desluşi aceste adevăruri. Scoase din buzunar bricheta ca să-şi învingă neputinţa şi, pe când degetele abia mai suportau fierbinţeala, citi cu voce tare numerele ce i se repartizaseră pentru această călătorie: vagonul 4, locul 1. Vagonul era chiar lângă el, de parcă îi fusese predestinat şi ajunsese acolo purtat de forţe oculte. Surâse larg şi se căţără în vagon, prinzându-se ferm de una din barele ajutătoare din dreptul uşii.

În vagon nu era lumină. Ori nu ardeau becurile, ori conductorul uitase să le aprindă. Deşi era obişnuit cu delăsarea celor de la căile ferate, faptul că singura lumină în vagon provenea de la neoanele de pe peron îi crea o vădită stare de disconfort şi de nervozitate. Îşi luase bilet la clasa întâi ca să nu se frece de toţi păduchioşii, iar clasa asta îl aştepta cu lumina stinsă. Slobozi printre dinţi o înjurătură complicată de mama mamelor lor de nesimţiţi şi pui de curve, despre ce le-ar face şi cum le-ar face şi deschise uşa compartimentului, unde în mod normal ar fi trebuit să se afle şi locul lui. Ocupat. Pe fiecare banchetă dormea lungit câte un cetăţean sforăitor. Dădu bună seară în speranţa că oamenii se vor trezi şi vor ocupa cât i se cuvenea fiecăruia, câte un loc adică. Nici o reacţie. Sforăitorii dormeau neclintiţi.

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]