Mircea Cărtărescu – Portret interior (1)

cartarescu 1

Argument 

Nu ştiu dacă Mircea Cărtărescu e cel mai citit scriitor român contemporan. Cărţile sale se plasează, însă, chiar de la început, în categoria celor mai vândute, mai comentate, mai discutate şi mai disputate apariţii editoriale de la noi. Aceasta pentru că nu sunt deloc cărţi comode. Ele au darul, poate chiar geniul contrarierii obişnuinţelor publicului, au calitatea de a lărgi şi deplasa orizonturi de aşteptare, de a revela resurse, strategii şi forme ficţionale noi, prin care fizionomia estetică a scriitorului se reconfigurează mereu, se reinventează cu fervoare imaginativă şi vervă lexicală. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu precizează că toate creaţiile, atât de deconcertante şi diverse (poezie, proză, diaristică, pamflet) ale lui Mircea Cărtărescu „fac parte din opera unui profesionist al literaturii, unul dintre rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX şi din primele ale secolului XXI”. Mircea Cărtărescu, poetul, procedează, cu consecvenţă, la desacralizarea limbajului liric, dar şi a lumii reprezentate. Desolemnizarea resorturile propriului univers poetic se înfăptuieşte prin inserţia unui limbaj denotativ, cu termeni preluaţi din viaţa cotidiană, cu „obiecte” lirice de o irepresibilă banalitate. Proza lui Mircea Cărtărescu se situează la confluenţă cu poezia, scriitorul expunând aici un ton, o viziune şi o arhitectură interioară de incontestabilă unitate semantică şi simbolică, în ciuda dezarticulării arhitecturii epice aparente. Imaginea unui palimpsest cu irizări metafizice plurale se impune; un palimpsest din care se naşte instanţa ficţională paradoxală a unei fiinţe ambigue în căutare de sine şi în căutarea sensurilor unei alterităţi dominatoare. Proza consemnează aşadar metamorfoze subite, translaţii insolite între planurile naraţiunii, glisări între condiţii ontice antinomice, mai ales în Orbitor, roman al unei scriituri paradoxale şi torenţiale, roman al imaginarului reduplicat şi al legitimării identităţii fiinţei prin retranşarea salvatoare în vis, eros sau în straturile abisale ale imaginarului. În Solenoid, remarcabilă este revelarea halucinantă a unor lumi posibile, mixajul de identităţi ontice şi de referinţe textuale, din care se întrupează acest paradoxal, aluvionar mecanism ficţional, cu metabolism ambivalent, ce nu poate fi redus la vreuna din formele şi structurile sale singulare. Scriitorul imaginează poteci, căi de acces, inervaţii ale sordidului, amprente ale miraculosului, într-un univers ficţional cu mii de înfăţişări, de forme şi dimensiuni. De la spaţiul comunist, al damnării şi inerţiei, trasat în cerneală obiectivat-realistă, la teritoriile nesigure ale visului, cu tensiuni subtile şi regresiuni în infrarealitate, până la reprezentările fantaste ale redempţiunii prin accederea la sensul primordial, paradigmatic, se înfăptuieşte, în fond, arhitectura labirintică a acestei construcţii epico-poematice impresionante. Imaginile căderii, ale damnării şi disoluţiei, prin care sunt desenate bolgiile umanului se întrepătrund cu vibraţiile metaforice ale extazului, cu irizările unei posibile căi de acces spre mântuire, spre salvare purificatoare de sine.

Dosarul revistei „Vatra” Mircea Cărtărescu – portret interior îşi propune să redeseneze, la acest început de an (să nu uităm că, la 1 iunie 2016, Mircea Cărtărescu va împlini 60 de ani) cu acurateţe, cu acribie, cu obiectivitate, pe cât e posibil, fizionomia unuia dintre cei mai importanţi scriitori postbelici. Structura numărului este simplă şi eficientă: un interviu (la rubrica noastră consacrată, Vatra-Dialog), două texte autospeculare (puse sub titulatura par soi-meme), o dedicaţie a Magdei Cârneci şi un set consistent de interpretări şi evocări. La rubricile Tolle lege şi Carmen saeculare se regăsesc câteva dintre cele mai frumoase poezii ale lui Mircea Cărtărescu. Le mulţumesc, şi pe această cale, tuturor colaboratorilor noştri pentru efort, dedicaţie şi implicare în configurarea acestui dosar tematic.

                                                                                   Iulian Boldea

 

***

 cartarescu 3

Mircea CĂRTĂRESCU – Poeme

 

Caravelă pufoasă, galion putred

 

toamna e vremea halucinării, a dubiului

a ceţii, a egocentrismului

a crizantemelor, a glosolaliei

cînd sub galaxiile care sînt crizanteme

pielea devine transparentă ca sticla

şi vezi prin ea casete cu bijuterii, lănţişoare…

prin pielea capului vezi muşchii masticatori, glandele salivare

modelate în platină şi trefla craniului de perlă

şi granatele dinţilor înfipţi în rubinul mandibulei.

lucrate în filigran, orbitele îşi rotesc în caverne

globii oculari, ouă scînteietoare

nervii din carnea limbii sînt fire de sidef

cartilajul traheei e de pirită…

şi apoi corpul e tot lucrătură, caligrafie

înluminiuri cu cerneală de aur şi purpură

sub părul pieptului, sub sfîrcurile micuţe

încape inima cu arterele coronare de jad

scheletul e cioplit în peruzea, ficatul e-o mitră episcopală

cu catifeaua plină de boabe…

nasturi de diamant cusuţi pe intestine

sînt ganglionii limfatici, un koh-i-noor este splina

două broşe-s rinichii şi un dolar de aur pancreasul

sexul de corn e sculptat cu frize şi cu petale

şi fire moi de argint străbat canalele inghinale.

tîrziu sub apa groasă a toamnei

omul e putred ca o corabie

dar pîntecul său e plin de comori.

cum stă pe o rînă, în nisipul halucinaţiei

nici nu bănuieşte milionul de sori

de dincolo de valuri, miliardul de crizanteme

roiurile de meteoriţi, cometele care mişună…

e toamnă şi omul cu vertebre de peşte

încruntă din muşchii de safir ai sprîncenelor.

Îmi amintesc

1

stradă putrezită în amurg

gard negru de fier forjat, plop negru în flăcări

cîine galben levitînd peste zidul de cărămidă

nori curgînd înspăimîntător de repede

şi spaima, spaima fără leac, fără sfîrşit

corpul tău şchiopătînd livid în palma Domnului

case galbene, stacojii, şi mama ţinîndu-te-n braţe

şi tu levitînd peste copii cu cranii gigantice

în vechea alimentară, acum ruinată

într-un colţ, în cîrpe murdare, cadavrul vînzătoarei

un beţiv din altă lume ridică ghiveciul spart

mîngîie muşcata ferfeniţită

sudoare galbenă, stradă cu bălţi galbene

frica făcîndu-te să orăcăi

o faţă necioplită lîngă faţa ta

degete cu tăieturi înnegrite se-ntind, îţi iau mîna

şi-n fine casa. acasă. ţiganca rîde.

te cheamă, îţi întinde bucata de rahat.

verde-transparentă, cu zahăr pudră.

coloane la etaj, geamuri sparte, obloane albastre.

mama plutind prin camera schimonosită

fierul de călcat mai mare ca lumea

şi totul urlă ca-n chinurile facerii

şi casa trozneşte şi mama ţipă.

2

oriunde merg pe zăpadă

mă-mpiedic de mîna neagră a mamei

iese ca un ciot dintre şinele de tramvai

se-ntinde din zidul policlinicii vechi

scormone prin ruine

oriunde calc printre ruinele galbene

dau de mama ridicată în capul oaselor

pe patul ei cu tăblii de fier.

un mare copac negru arde lîngă o fabrică

fabrică veche, de cărămidă.

o pasăre scheletică şchioapătă printre geamuri sparte.

toată viaţa am trăit înfundat

în toracele negru al mamei.

printre coastele ei am văzut lumea.

soarele şi luna sînt sfîrcurile ei,

norii sînt măselele ei uriaşe.

şi ce nori curgeau peste atelierul de geamuri

şi ce faţă stranie aveai, ce faţă stranie aveai,

mamă! ce faţă mare şi galbenă!

stăpîn al ruinelor,

al ruinelor în amurg!

îţi văd părul sclipind în vîntul de primăvară

şi muguri negri de primăvară te ning

şi norii se-nvolbură peste blocuri galbene, uriaşe.

3

bloc vechi, de dinainte de război, fărîmiţat, stacojiu

şi singurătatea mea din preadolescenţă

strada curgînd pe lîngă el ca un fluviu galben

scunda mercerie ocolindu-l ca o şalupă

bloc cu un salcîm chinuit lîngă el

la mansardă nimeni, rufe troznind în vînt

huietul singurătăţii în urechile

de preadolescent, şi norii ca un alt cartier de vile liniştite.

faţadă spartă mînjită cu litere –

HG, parcă un J portocalii violent, murdare

ca urmele de degete de pe pereţii closetului

şi tencuiala sfărîmicioasă, cu viespi

acolo intrară părinţii mei

înghiţiţi de esofagul de piatră

zăbreliţi în liftul dat cu păcură

traşi de cabluri de păcură murdară

nu i-am mai văzut de atunci. blocul stacojiu i-a atras

pe culoarele verzi-murdar, cu leandri

i-a storcit între pereţii clocotitori

le-a-mprăştiat oasele pe mozaicuri

de-atunci e şi mai stacojiu, iar copacul

şi mai chinuit

balconul, cînd cerul musteşte de sînge

musteşte şi el de urechelniţe.

4

îmi amintesc: sudoarea ieşea în boabe printre pietrele caldarîmului

ţin minte: alimentara de mahala prăbuşită pe nori

şi norii fugind spre burta mamei, ciocănind acolo cu un miliard de coarne de melc

înghesuindu-se-acolo în miliardul de pori…

ştiu: grădiniţele, creşele, drumurile de gaz lampant

înţeleg: noaptea, noaptea cu guşă endemică

stelele, umplutura de crizanteme tocate,

de artere tocate, de heleştee…

revăd: te revăd îngenunchiată, ţîţe căzute, părul clocotitor

braţul alb întins, degetele boţindu-mi faţa

uriaşă, terifică, bombă explodînd cu-ncetinitorul

muscă mare şi neagră bîzîind în plasa nervilor mei.

draga mea mamă ce nu m-ai născut niciodată!

îţi scriu aceste rînduri ce nu vor trăi niciodată!

mai ştiu strada de diamant şi casa de la numărul zero

în care îmi împleteai venele să îi faci tatei fular

mai ştiu, ştiu norii aceia legaţi cu lanţ ca jigodiile

repezindu-se spre burta ta, sfîrtecînd-o –

scoţîndu-mă de acolo

scoţîndu-mă de acolo, îmi amintesc, mamă,

şi înfăşîndu-mă în plăpumioara părului tău.

ce urlete scoteai, ce vînătă erai pe cînd norii, bărbaţii tăi

şi mamoşii tăi te fecundau, mă năşteau,

cînd eu, curat ca laptele şi cuminte

îmi lăsam umbra degetelor pe faţa ta.

Meditaţie de 14 iulie

este libertatea bunul nostru cel mai de preţ?

atunci de ce ni-l amanetăm cel mai uşor? de ce nu putem suporta libertatea

cum nu suportăm o lumină orbitoare? şi de ce cântă Bob Dylan

„trebuie să slujeşti pe cineva, fie pe diavol, fie pe Domnul, dar trebuie

să slujeşti pe cineva”? şi de ce i-a răspuns Lennon: „trebuie

să te slujeşti mai întâi pe tine însuţi, căci nimeni n-o face în locul tău”? şi de ce

ne ataşăm nebuneşte de lucrurile acestei lumi trecătoare

dacă esenţa religiei (şi-a libertăţii) este non-ataşarea?

e libertatea înţelegerea necesităţii?

este ea steagul negru al anarhiei?

poţi să fii liber când eşti, ca Bastilia, construit din celule?

când te surpi asemenea cetăţii Baliverna

dintr-un simplu sarcom? poţi fi liber fiind muritor

într-o lume ce va dispare?

citesc pe iPhone Istoriile lui Herodot:

pe tronul său, Darius împărat

priveşte cu ochii în lacrimi

defilarea trupelor sale: 5.500.000 de oameni înveşmântaţi

în straiele stirpei lor – şi Darius plânge

căci într-o sută de ani toţi aceşti oameni – şi el, stăpânul lor, singurul liber –

aveau să fie morţi. Liberi şi sclavi, femei şi bărbaţi, eroi şi laşi deopotrivă

sfinţi şi păcătoşi

iar eu

las iPhone-ul cu textul lui Herodot curgând pe ecran,

merg la fereastră, privesc norii cu ochii mei organici

şi mă-ntreb dacă iubesc libertatea,

mă-ntreb dacă sunt liber,

mă-ntreb dacă sunt.

este libertatea compatibilă

cu egalitatea?

ce spun despre asta khmerii roşii? şi poţi fi egal cu ceilalţi

fără să fii interşanjabil?

sunt nord-coreenii

identici între ei asemenea electronilor?

cum poţi fi tovarăş cu cel ce te torturează?

şi-apoi: masificarea culturii

nu e noul pat al noului Procust? sunt eu egalul

lui Lady Gaga? e Lady Gaga egalul

lui Spinoza? câtă nebunie, angoasă şi adevăr

e în cuvântul egalitate?

ascult pe iPod „Pasiunile” de Bach, şi mi se pare

(dar mi se pare doar) că ele

răscumpără, ca şi crucificarea Celui ce-a zis

că „adevărul vă va face liberi”

şase miliarde de sclavi ai timpului şi ai morţii. că Bach coboară-n infern

ca să ne facă liberi, în singurul fel

în care poţi fi liber: să scapi

în fine, în fine –

de tine însuţi.

e fraternitatea mai mult decât o utopie?

e multiculturalismul mai mult decât un vis

din care ne-am trezit mahmuri? pot Mahomed şi Isus

să stea de-o parte şi de alta a nopţii eterne?

e posibil să fim vreodată liberi, fraterni şi egali

cum scrie pe steagul francez, care e steagul

civilizaţiei noastre?

e încă posibilă civilizaţia noastră?

e binele încă posibil?

e realul încă posibil?

e viaţa încă posibilă?

e dragostea, panaceul lui Pavel şi Lennon

mai mult decât o adicţie?

privesc pe fereastră spre nori

cu ochii mei organici: exist?

am existat vreodată?

Pe marea pietruită, pe oceanul pavat

anatomie plină de inimi, de sîni şi de vene

treceai pe strada albastră, printre polistirene

ca un pachebot pe-o mare pietruită.

părul tău flutura ca un banc de peşti-papagal

fusta ta cadrilată conversa cu un şal

despre amortizoare, deşee, ispită.

deasupra norii erau nişte locomotive sticloase

apoi iar carne, inimi, cefe şi oase

înaintînd, scîrţîind la tine sub bluză

şi oasele şonticăind înapoi pe strada albastră,

în cîrje de cîini vagabonzi, de polizoare, de glastră

şi hoitul tău imobil, deranjînd la cîte-o fereastră

o pisică de angora, un pekinez, o ursuză.

incendiu de ţîţe, arhitectură de maţe

grăsană şi slăbănoagă levitai cu un moskvici în braţe

dezbrăcată, strivită, fardată, şalupă.

te revelai abia după.

de pe ţîşnitoarea de carne porumbeii pietrificaţi

îţi ciuguleau din palmă, din pupilă şi din ficaţi,

te întrebau: femeie cu gîndul departe,

de ce duhneşti atît de tare a moarte,

eşti catedrală cu ziduri înalte, cauciucate, cu ţîţe în palme, curbate,

de ce supurezi la gît şi la coate

precum caroseriile în cimitire?

porumbeii de piatră în haine de mire

se aureau în amurgul de brom.

statuetă de ojă cu inimi sub coastă,

fîlfîiai, fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă

pe faţă cu un rîs şi-un flegmon.

şi, doamne, cum sîngera în decăderea de soare

părul tău, ca un păianjen cu o sută de mii de picioare

cum înfăşura şi sugea orice chioşc sau grilaj.

cine mai eşti? Pe cine mai prosteşte acum guşa ta,

ţeavă de revolver, cine-ţi mai este vergea,

cine mai încalecă fără zăbală şi şa

pe dumneata

între giulgiuri şi perne, sub peisaj?

treceai pe oceanul pavat, şi nu mai puteam să-ţi mănînc, să-ţi mîngîi

pielea de pe rotulă, de pe bigemeni, de pe călcîi

într-o curte făcea viermi un lămîi

şi făcea viermi în marele sentiment de venin.

lîngă spiţele de tomberon cu scînteie

cu suzeta în bot dorm în landou bebeluşi de uree

atinşi în zbor de fusta ta, zaharicale, berile şi zmee

în care ghemuită doarme-o femeie

cu obraji verzi şi buze ultramarin.

doarme cu genunchii la gură, o mînă de gelatină şi seuri

cu nervii negri vizibili ca la melci prin pielea translucidă

cu faringele, dinţii, gingiile, limba dispuse ca un trandafir orbitor

cu membrele-abia-nmugurite, cu venele roşii zgîrcite

cu ochii albaştri, cu ţeasta moale.

are sub sfîrc un ciorchine de inimi, iar intestinele de neon

încolăcite, scriu un nume în burta ei,

un nume scris într-o limbă străină, barbară, dezgustătoare

un nume care mă decapitează, mă jupoaie, mă doare,

coroziv, fictiv, visător, cariat…

deasupra norii, ca nişte locomotive sticloase

roteau peste fabrici de cărămidă biele lucioase

aruncînd umbre peste oceanul pavat

unde, pachebot de muselină şi oase

odată ai navigat.

 (1982)

Podul Elefterie

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă după paişpele stacojiu

plin cu lume care o ştiu,

să văd cum norii se-ncheie la sîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se duce şi iulie, mi-am privit în oglindă faţa nebărbierită:

ăsta eram acum zece ani? acum cinci?

ăsta eram acum trei ani, cînd a ieşit „aerul cu diamante“?

cînd combinam emoţii chimice, cînd vedeam sincer femei de tablă, maşini de ţesut

 adipos,

cînd ronţăiam aisberguri?

am mai trecut pe la locomotivele alea cu aburi, m-am mai căţărat în ¬ cabinele lor, mi-am mînjit pantalonii noi de tercot de păcura de pe trepte, bare, uşiţe

am mai împins de manivelele ruginite

dar unde sînteţi, TRAIAN, FLORIN, NINO, JEBE?

unde eşti, MIRCEA, unde îţi sînt pletele, unde ţi-e subţirimea?

am plîns mult acolo, de unul singur, lîngă lopata fochistului.

s-a dus tinereţea… stilul… au rămas norii

în care suflu cît pot ca să rămînă umflaţi.

ah, singur, străin printre locomotive, sub paharul cu bere al soarelui

gîndindu-mă la postere vechi.

acum suflu în viitor ca să rămînă umflat

şi suflu în fiecare piatră din borduri ca să rămînă umflată

şi suflu în pasarela înnegrită de peste şinele Gării de Nord ca să rămînă ţeapănă, în

 picioare

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

fără bani, fără femeie, fără macat

doar aşa, un tip ofticat

că se vede în apă bătrîn.

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se învîrteşte afurisita asta de lume

şi ne suceşte gîtul, ne trozneşte atlasul şi axisul, ne rupe jugularele…

ah, moartea trebuie să fie o femeie frumoasă

de vreme ce suceşte gîtul tuturor… trec zilele

zilele calde de iulie… va veni toamna…

ţin minte toamnele din Universitate

cînd scările rulante ale pasajului mergeau zbîrnîind

ridicînd din abis o singură femeie multiplicată în sute de exemplare

cînd tot oraşul devenea o sticluţă de ojă de unghii

şi înotam prin ea, de mînă, prin magazinele de parfumuri şi sticlărie de la coada

calului.

am mai trecut pe acolo, am mai privit perucile şi deodorantele

am cîntărit din ochi porţelanuri, am mîngîiat ficuşi

dar TU? dar EU? au rămas numai norii

în care suflu din răsputeri ca să rămînă umflaţi

şi le pun apoi, la fiecare, dopul de cauciuc.

ah, singur, străin printre porţelanuri, sub stelele ca nişte uzine

producînd postere vechi.

acum suflu în troleibuze ca să rămînă umflate

şi suflu în cinematografe ca să nu se turtească

şi suflu în ţeasta şi în inima şi în pielea mea ca să pară că au viitor

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă şi-n gol

şi la tramvaiele care trece domol

şi la norii de fier şi de fîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

Războiul stelelor

mi-am început şchiopătarea, înfăşat în cearceaful de plumb,

şiroind bromură şi sînge, lipit cu leucoplastul de solzi al mării,

pe sub pietrele ochioase ale şoselei, pe sub ţevile de canalizare,

făcînd piele de găină, scuipînd la presimţirea acră a stelelor.

şi stelele ieşeau înnegrind străzile, ruginind blocurile, rînjindu-şi colţii suciţi ca

burghiele

întinzînd arípi de păianjen, pocnind troleibuzele

ca pe nişte pungi de hîrtie, proliferînd ca aricii de cuarţ

mitoză, meioză, acuplîndu-se sub zdrenţele colorate.

stelele îşi întindeau carnea peste oraş, umplîndu-l de colici

lăsînd licheni orbitori în patul hotelurilor, în chiuvetele din care curge tifon

făcînd să sclipească schelete subţiri de pisici

în faţa vitrinelor cu pînzărie putredă.

barbare, măţoase, deformate de sarcini, cu ciocuri de porumbel,

stelele ocupau cartierele, parcurile, mîncau statuile,

răsăreau din aceleaşi grăunţe cu frigul şi encefalita,

fantome în scutece de bazalt.

era o dictatură perversă a stelelor:

pe fiecare balcon zvîcnea un torace de stea

în fiecare cutie de poştă se ghemuia cîte-o stea într-un rumeguş de scrisori

şi grămezi sucite de stele blocau intrarea în baruri.

eu înotam printre ţevile unse cu smoală şi plastic albastru

sprijinindu-mă în cîrje de chit,

îmi sfîşiam buzunarele gurii în crînguri de cîrtiţe

şi, încercînd să străbat tunelul de pieliţă,

m-am chircit, mi-am resorbit în osul feţei nasul şi buzele

mi-am tras degetele în carnea pălmii, coastele în şira spinării

mi-am înfundat ochii în creier şi, gogoaşă de ganglioni,

m-am tîrît prin zăpada fierbinte.

vara m-a pieptănat, toamna m-a alăptat, iarna m-a plimbat de mînuţă

acolo, printre sîrme de la betonul armat al fundaţiilor.

în primăvară am spart abcesul şi am ţîşnit orăcăind în oraş.

oraşul sluţise, paralitic strîngînd în braţe o stea.

stelele grase ca porcii tăiau cicatrice

pe mucoasa linguală a străzilor

stelele mişunau ca fluturii de mătase, ţesînd fire între copacii de la televiziune

molfăiau bicicletele din vitrine,

rodeau depourile ca pe napolitane. stelele se prăjeau

sticloase în lumina halelor de peşte, în bazarul lipscanilor

tone şi tone de stele.

cu ţeasta moale ca o burtă de crab

m-am proţăpit în moartea plină de stele.

răcnind am smuls asfaltul, jupuind o stradă întreagă. stelele mă priveau

ca nişte sarcopţi cu ochii inexprimabil de trişti

cu nările îngropate în untura obrajilor.

cu strada în mîini, am început căsăpirea.

tăiam fălci de flacără, sternuri de sloi, sfinctere de cristal

rinichi de cerneală roşie, sfîrtecam femure şi bazine de jar

zdrobeam carii fosforescente, plămîni, beregăţi de lumină

retezam ligamente, copite cu potcoavă cu tot, inimi bicamerale

scalpam degete, ferestruiam tibii, nervi de sifon, terciuiam pleoape

iar spre zori am cărat morţii într-o căruţă de brad,

piftiile pîlpîind.

galben de sînge, gîfîind, m-am împleticit pe şosea.

m-am ghemuit din nou cu capul între genunchi

şi strîngînd din măsele, rostogolindu-mă în susul lifturilor

am răsărit deodată peste acoperişuri.

din gură mi se prelingea lumină albăstruie de zi

din subţiori îmi ţîşneau raze, puteam să văd cu toată gloria pielii mele

cum sub focul roşu al vieţii mele, sub lumina dinţilor mei

oraşul se trezeşte la viaţă.

Toamnă cu lună anii ’60

Toamnă cu lună

cînd porţi peste pulovăr o niciodată căptuşită cu totdeaună

cînd ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti

printre taxiuri nefireşti.

Toamnă cu lună

cînd cabinele de telefon scînteiază

cînd ştii că nimic nu durează

cînd pînă şi vitrinele graseiază

şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamnă de sticlă

cînd magnetofoanele se fac zob

cînd mixerele de plastic pălesc

cînd aspiratorul asudă rece

cînd trusa de şurubelniţe hohoteşte

cînd maşina de spălat cu ochiul rotund

şi coniacul cu patru stele

se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele

şi toamna de vermut se crede tînără uneori…

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.

N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, rîsetul.

Noi n-o să ne căsătorim,

n-o să avem copii

şi n-o să îmbătrînim împreună.

Mi-e aşa de clar lucrul ăsta acum.

Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate

ci scurte, haotice.

Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte

august, decembrie, aprilie…

Toamnă cu lună

aş vrea atît de tare să fim acum împreună

să privim vitrinele împreună

să numărăm taxiurile împreună

şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

Viaţa mea se aglomerează

cîte imagini făceam cînd viaţa mea era goală!

era o deprivare senzorială, o nebunie ca a şahistului lui Zweig.

cînd scriam „Poemele de amor“

nimeni, nimeni nu era-n viaţa mea.

umblam de nebun pe Magheru fluierînd Lennon

„sînt doar un tip gelos“, dar nu eram gelos pe nimeni

căci nu exista nimeni. Jebe nu dădea telefoane

cu Traian mă certasem.

vroiam atît de mult să am o femeie a mea, o casă a mea

(seara intram la cinema „Volga“ şi-mi dădeau lacrimile la orice – tîmpenie)

i-am spus o dată lui Emil la „Cartea românească“: „Ştii,

eu sufăr foarte mult de singurătate“. A părut mirat

iar eu mă-ntrebam cum o fi să nu suferi de singurătate, din clasa

a zecea nu mi se mai întîmplase

de vreun an viaţa mea se aglomerează. totul e realist

şi tern ca o fotografie. am femeie.

am casă. am (dacă nu prieteni) amici.

citesc toate nopţile. alerg la slujbă cu 21.

dar nu sînt fericit şi sînt gelos pe cei singuri.

singurătatea mea – mă-ntîlnesc uneori cu tine

cum te-ntîlneşti pe stradă (lîngă un lactobar) cu o veche prietenă

care a fost odată totul pentru tine

şi de care viaţa te-a despărţit.

ce pot să-ţi spun? ai rămas la fel de frumoasă

dar mi-eşti străină şi nu te mai pot avea

şi nu-ţi mai pot lipi faţa de-a mea decît prin geam, ca Delon şi Monica

                                                                        Vitti-n „Eclipsa“

acum eşti singurătatea altuia

iar eu sînt un bărbat fără singurătate.

 

***

 

VATRA-DIALOG

 cu

 MIRCEA CĂRTĂRESCU

 cartarescu 2

„Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza.”

Iulian Boldea: – Stimate domnule Mircea Cărtărescu, aş vrea, mai întâi, să vă mulţumesc pentru că aţi acceptat să răspundeţi la întrebările mele. Prima întrebare nu poate evita momentul începuturilor: când aţi început să scrieţi ceva care să semene cu literatura şi care a fost resortul ce a declanşat nevoia de a scrie? Aţi avut o copilărie fericită? Ne puteţi dezvălui cea mai pregnantă amintire din copilărie?

Mircea Cărtărescu: – M-am născut în 1956 şi mi-am petrecut primii ani într-o lume populară, muncitorească, foarte pestriţă. Mama era ţesătoare, tata lăcătuş. Amândoi veneau de la ţară. Îmi amintesc bine cum îmi citea mama, cu mine-n braţe, din cărticele pentru copii, cele mai multe ruseşti. Pe la 3-4 ani aveam, se pare, o memorie neobişnuită a versurilor. „Adunai copiii în jurul tău şi le recitai poezii”, îmi spune câteodată mama. Până azi reţin cu mare uşurinţă tot ce e versificat. La nouă ani am început să scriu din proprie iniţiativă: am început mai multe „romane” din care-am scris cel mult câte zece pagini. Părea că am mai mult voinţă decât talent. Am început să scriu versuri, foarte naive, prin clasa a şaptea, am umplut mai multe caiete. I-am imitat, pe rând, pe Blaga, Bacovia şi Marin Sorescu. Fiecare poet nou descoperit mi se părea zenitul poeziei. Am scris cam tot pe-atunci şi proză, povestiri SF. Interesante, întrucât apar încă de-atunci câteva teme pe care am tot scris până azi: sunt un fel de prototexte semnificative. Nu ştiu ce mă-mpingea către literatură. Poate că lectura: cititul era de pe-atunci cea mai mare şi multă vreme singura mea preocupare şi plăcere. Nu ştiu decât că voiam să scriu, pentru mine însumi, în afara oricărei dorinţe de-a publica şi fără să mă gândesc să ajung vreodată scriitor. Din liceu am mers la un cenaclu unde-am învăţat mult de la colegi mai avansaţi literar decât eram eu. Nu eram nici pe departe printre poeţii-vedetă ai cenaclului. După ani de zile, conducătoarea lui mi-a spus: „N-am crezut în tine nici o clipă.” Ironic, sunt singurul autor ieşit de-acolo, după ştiinţa mea.

Copilăria mea a fost difuză şi neatentă. Mă interesau ceilalţi copii, dar eu însumi eram un fel de absenţă. N-aveam nimic deosebit. Stăteam într-un colţ şi-i priveam pe ceilalţi. Eram şi eu printre ei. Alţii erau cei care dădeau tonul la joacă, alţii erau cei interesanţi, inteligenţi, memorabili. Habar n-am dacă am fost fericit pe-atunci sau nu. Probabil că n-aveam timp să-mi pun asemenea întrebări. O amintire? Sunt în reţeaua de canale săpate în spatele blocului 15 de pe Ştefan cel Mare, aflat încă în lucru, cu schele pe faţade, încă fără lifturi, dar în care se mutaseră deja mai multe familii. Umblu printre malurile de pământ unde urmau să fie aşezate ţevile, dau un colţ şi mă trezesc deodată în faţa unui monstru bizar. Era un copil cu o mască oribilă de carton peste faţă şi cu un băţ în mână. Din spatele lui au apărut alţi cinci-şase mascaţi care m-au făcut prizonier şi m-au ţinut până seara încuiat într-o scară de bloc. Aşa am aflat despre jocul care mi-a marcat ulterior copilăria, Vrăjitroaca.

Formarea dvs. literară e legată de Cenaclul de Luni. Cât şi ce anume datoraţi, ca scriitor, acestui cenaclu, acelei ambianţe? Cum percepeţi, astăzi, prin vitraliile amintirii, epoca, poeţii, prietenii, criticii de atunci?

– În liceu devenisem un adolescent bizar, asocial, schizoid. Credeam sincer că aveam să dispar repede din lume. Nu făceam decât să citesc, citeam toată ziua şi bună parte din noapte. Literatura devenise adevărata mea realitate. Am descoperit atunci familii întregi de scriitori, cărţi pe care-aş fi vrut să le citesc doar eu şi care mi se păreau scrise de supraoameni. Scriam foarte multă poezie, din care n-am păstrat nimic. De asemenea, povestiri, deşi aveam mari dificultăţi în scrierea prozei: nu aveam destulă imaginaţie, nu ştiam cum gândesc şi vorbesc oamenii… Apoi am fost luat în armată, unde mi-au băgat minţile-n cap. Cred acum, sincer, că dacă n-aş fi avut şocul stagiului militar aş fi ajuns repede la o reală boală mintală, căci mă desprindeam tot mai evident de realitate. În armată n-am citit şi n-am scris nimic, şi asta m-a salvat. A fost îngrozitor de dur pentru mine, un tânăr care nu fusese trimis pân-atunci nici să cumpere o pâine.

Fiind în armată, primeam scrisori de la un coleg care intrase deja la Litere, şi aşa am aflat că existau acolo două cenacluri, „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, şi „Cenaclul de luni” al lui Nicolae Manolescu. Când am devenit şi eu student, anul următor (după ce, în vara lui 1976, am scris „Căderea”, primul meu poem adevărat), am mers întâi la „Junimea”. Abia din anul al doilea am ajuns şi la Manolescu. Eram deja într-un fel de război cu poeţii din facultate, mai ales cu Coşovei şi Iaru, fiindcă eu scriam cu totul altfel de poezie pe-atunci. Ne atacam şi ne ironizam reciproc. Ceva mai târziu am început să scriu şi eu ca ei, căci spiritul ludic şi ironic al poeziei din Cenaclul de luni era foarte molipsitor, şi-am devenit prieteni foarte buni. Cred că am citit apoi de zeci de ori la Cenaclul de luni, devenisem stâlp al cenaclului. Am fost extrem de apropiat de Traian, care mi-a fost cel mai bun prieten în facultate, de Mariana Marin, colegă de an cu mine, şi de Tudor Jebeleanu. M-am înţeles foarte bine cu Iaru, cu Bogdan Lefter, Ghiu, Romulus Bucur, Matei Vişniec şi Magda Cârneci. Am avut însă o mulţime de neînţelegeri cu Stratan şi mai ales cu Muşina, oameni mai dificili, dar pot spune că i-am iubit şi pe ei ca pe toţi ceilalţi.

Poeţii de luni erau extrem de uniţi, era o emulaţie extraordinară între ei şi o admiraţie pe măsură. Anii 80 au fost cei mai mizerabili pe care i-am trăit, dar noi trăiam în poezie în asemenea măsură încât, când epoca a trecut, eu, cel puţin, am refuzat să mai scriu versuri. Cu timpul, am ajuns să-i cunoaştem şi pe cei din provincie, aşa că Ion Mureşan sau Stoiciu ne-au devenit apropiaţi, mai târziu i-am cunoscut şi pe poeţii germani de la noi, care-au emigrat apoi cu toţii. M-am simţit foarte bine în climatul generaţiei 80, dar ea a durat doar cât tinereţea noastră. După ce-am trecut de 30 de ani, mi-a devenit limpede că optzecismul trebuia depăşit. Din anii 90, fiecare dintre noi a mers mai departe pe cont propriu.

Scriaţi, într-o pagină de jurnal din anii ’90, că „poezia vremii noastre este romanul postmodern”. Mai susţineţi o astfel de opinie, acum? Ce aţi simţit atunci şi ce simţiţi acum în legătură cu această glisare a creativităţii dvs. de la poezie la proză? Deşi, pe de altă parte, aţi recunoscut că proza pe care o scrieţi „iese din poezie şi este poezie”.

– Poate că am spus şi asta cândva, când „postmodern” însemna pentru noi, pur şi simplu, „noua literatură” (în opoziţie cu modernismul învechit), dar azi practic nu mai folosesc acest cuvânt. Nimic nu mă plictiseşte azi mai mult decât să fiu numit un autor postmodern. Cum mergeam în perioada facultăţii şi la cenaclul „Junimea”, pe care colegii mei lunedişti nu-l frecventau, am reînceput să scriu proză. Fiindcă „Junimea” îi adăpostea pe prozatorii generaţiei: Nedelciu, Crăciun, Cuşnarencu, Costi Stan, Sorin Preda… Pe ei îi admiram aproape mai mult decât pe poeţii de dincolo. Ei m-au încurajat să scriu proză, şi pentru ei am scris „Nostalgia”, pe când aveam 23-24 de ani. Scriam, pur şi simplu, ca să citesc în cenaclu, fără vreo dorinţă de publicare. Abia când am avut cartea aproape terminată m-am gândit s-o public. Am dat-o în 1985 la „Cartea românească” şi mi-a apărut, mutilată de cenzură dar încă lizibilă, în 1989, foarte puţin înainte de evenimentele din decembrie. Aveam atunci deja trei volume de versuri publicate şi două în sertar, iar pe de altă parte scriam „Levantul”, pe care l-am citit de asemenea la „Junimea”, spre deliciul colegilor mei. Am continuat să scriu şi poezie în acei ani, până prin 1993. Volumul „Nimic” era altceva decât poezia optzecistă (abia azi se scrie aşa) şi am renunţat să-l public atunci. „Levantul” mi-a apărut în 1990. Din 1993 am încetat cu desăvârşire să mai scriu versuri. Eram liber pentru proză şi asta am făcut până azi. Proza e o altă viaţă. Ea îţi deschide spaţii largi şi te lasă să spui lucruri pe care, pur şi simplu, nu le poţi exprima în poezie. Mi-am propus, de la-nceputul anilor 90, să scriu texte pe cât de ample, pe-atât de concentrate despre viaţa mea interioară. Am încercat întâi cu „Travesti” şi-am crezut că am eşuat. După „Nostalgia”, „Travesti” părea „un regres din toate punctele de vedere”, cum mi-a spus redactorul cu care lucram. Şi totuşi în romănaşul acela despre adolescenţă era in nuce toată proza mea ulterioară. Şi azi îl consider cartea mea cea mai vizionară în privinţa găsirii unui drum propriu în literatură. Cu „Travesti” începe a doua etapă a scrisului meu, care cuprinde, pe lângă el, „Orbitor” şi „Solenoid”. E o lume comună în ele, oricât de diferite ar fi. Dacă mă uit în urmă, am scris la acest triptic vreo 23 de ani.

Şi, da, evident, în toţi aceşti ani am continuat să scriu poezie în formă de proză. Căci poezia, înainte de-a fi un gen literar, e un fel proaspăt, oblic, de-a vedea lucrurile. Meditaţia, speculaţia parabolică şi metafizică, viziunea subîntind proza mea cum o făceau şi în poemele ample de altădată. „Orbitor” e un poem rizomic, întins mai ales pe orizontală, asemenea aripilor de fluture care sunt emblema lui; „Solenoid” e un turn, o întindere verticală spre ceea ce tânjim cu toţii să atingem, cerul platonic, absolutul, Nirvana, poala de aur a Dumnezeirii.

„Visul e a doua viaţă”, scria Nerval. Ce înseamnă arhitectura onirică a existenţei pentru dvs.? Irealitate imediată? Intruziune a transcendentului în subconştientul nostru? Invazie a unui miraculos indescifrabil altfel decât prin scenariul oniric? Ce este, în această ordine, mai important, pentru creaţie? Visul sau realitatea? Visul şi realitatea?

– O spun a milioana oară şi-am s-o spun şi mai departe: visul e pentru mine o parte a realităţii, care e ea însăşi un vis. Realitatea noastră cotidiană e o construcţie extrem de complexă a minţii, şi nu un dat simplu şi firesc. Eu le primesc, vis şi realitate, pe amândouă deodată, laolaltă cu multe altele: amintirile străvechi, halucinaţiile, marginea de neînţeles şi miracol a lumii, emoţiile şi tulburarea interioară, puterea de a imagina lumi noi şi coerente. Toate astea sunt reale, şi lucrez cu ele de când scriu literatură. Eu nu sunt un oniric, după cum nu sunt nici un postmodern. Oniricii izolează visul de realitatea ternă şi banală, „burgheză”, ceea ce le îngustează domeniul. Kafka m-a-nvăţat să nu fac asta, căci la el cenuşiul burghez e însuşi izvorul miracolului. Pentru postmodern, pe de altă parte, totul fiind vis şi iluzie, literatura se reduce la un joc gratuit şi sofisticat. Dar literatura mea nu e aşa. Eu cred în realitate, cred că ea spune ceva despre mine şi despre om, în general. Cred că literatura e o formă de cunoaştere la fel de bună ca matematica, ştiinţa, filozofia, teologia, desfrânarea sau asceza. Scriind, încerc să-nţeleg animalul în pielea căruia trăiesc, spiritul în mintea căruia gândesc: pe mine însumi.

Concret, textele mele apar dintr-o tensiune interioară fără formă, încep să acumuleze în registru „realist”, glisează uşor în improbabil şi neobişnuit ca o stofă care face ape, iar apoi această stranietate devine baza pentru alte transformări topologice: spre imposibil şi absurd, spre magic şi hipnotic sau din nou spre realismul tern de la-nceput. Dar asta fiindcă-n mintea mea totul e real. Nu scriu cu un plan iniţial şi nu-mi propun să fiu realist, suprarealist, oniric, postmodern sau altfel. Am încredere doar în mintea mea: ea ştie mai bine decât mine. Orice pagină a mea poate continua oricum. Dar nu întâmplător, ci după necesităţile, prea adânci ca să le pot eu înţelege, ale textului pe care-l scriu. Doar el ajunge, treptat, să se-nţeleagă pe sine. Eram la pagina 700 din „Solenoid” şi nu vedeam încă semnificaţia cărţii. Ştiam doar că mintea mea avea să m-ajute s-o termin cum trebuie.

Cum percepeţi raportul dintre viaţă şi text, dintre viaţa vieţuită şi cea nevieţuită încă, dintre textul scris şi cel nescris încă? Este universul, cum spunea Valéry, „o eroare în puritatea nefiinţei”? Sau, cum scriaţi în Jurnal I, „nefiinţa este însăşi fiinţarea”?

– Sensul vieţii mele a fost scrisul. Mi-am reproşat-o de nenumărate ori, iar „Solenoid” e reproşul suprem pe care l-am adus acestui autism straniu în care mi-am dus viaţa. Aş fi vrut să trăiesc mai mult şi mai liber. Mi-am reproşat mereu asocialitatea, recluziunea, orbirea la aşteptările celorlalţi. Deşi nu sunt un autor profesionist ci doar unul vocaţional, m-am detestat chiar şi în ipostaza asta oricum mai bună. Măcar atât am făcut bine mereu: n-am trăit între scriitori. Am ajuns la o oarecare înţelepciune abia după 50 de ani, când am început să mă bucur mult mai intens de „viaţa care se vieţuieşte” (în opoziţie cu cea „în spirit” sau „în literatură”): de călătorii, de zilele de primăvară, de forma norilor, de gesturile copiilor mei, de Ioana, de pisicile mele, de Facebook, de prieteni, de un vin bun. Reversul e depresia. Când nu scriu sunt la pământ, dovadă că scrisul e pentru mine, din păcate, necesar ca un drog.

Timpul, scrie Borges, e substanţa din care suntem alcătuiţi. În ce raporturi sunteţi cu timpul, cu cel biologic, fizic? Dar cu cel metafizic, al gândirii, al trăirii interioare? Ce anume şi cât din această substanţă temporală folosiţi în/ pentru creaţie?

– Voi avea curând 60 de ani, şi asta mi se pare o glumă. O şi iau ca atare. Dar ceilalţi o iau în serios şi asta mă întristează în cele din urmă. Deodată vezi că tinerii se poartă cu tine deferent, că nu-i mai poţi face să-ţi zică pe nume. Apoi observi că nici ei nu mai sunt aşa de tineri. Iar cei de-o vârstă cu tine ţi se par uneori nişte bătrânei. E ciudat să înaintezi în vârstă. Nu-ţi vine să crezi, e ca în vis. Mă gândesc adesea că mai pot conta cel mult pe vreo două decenii de viaţă, asta dacă lucrurile merg bine…

Nu am simţul pentru timp prea bine dezvoltat. Pentru mine timpul e o succesiune de spaţii, ca feliile subţiri ale unei tomografii. Lumea mea de la cinci ani, cea de la cincisprezece şi cea de la treizeci nu sunt pentru mine legate prin cauzalitate: sunt lumi distincte şi autarhice ca nişte perle dintr-o casetă. De aceea, n-am nici o problemă să amestec cronologiile, cum ai amesteca o salată: lumea mea e heterotopică în bună măsură, deşi tinde cu toate puterile ei spre utopie.

Multe fragmente autobiografice, din etape cronologice diferite, mărturisesc, explicit, existenţa unor crize ale scrisului, existenţa anumitor blocaje, care se întretaie cu o febrilă voinţă sau nevoie de a scrie. În ce relaţie sunteţi cu propriul scris? Dumneavoastră scrieţi poemele sau prozele, sau ele vă scriu? Vă simţiţi locuit de o forţă ocultă, în momentele favorabile ale creaţiei? Oferiţi credit inspiraţiei?

– Sunt un autor foarte instinctiv, dependent periculos de mult de inspiraţie. Sunt dominat cu totul, nu de scrisul, ci de mintea mea. Îmi vin în minte, uneori, idei de cărţi, mai degrabă senzaţii puternice legate de un cuvânt, o imagine, o amintire. Pot trece zece ani, apoi, înainte să mă pun pe lucru în jurul lor. Mă apuc într-o zi de scris împins de o nevoie interioară, de credinţa că a sosit momentul. Scriu două pagini, iar a doua zi mai scriu două. De multe ori ajung la cuvântul sau amintirea de la care-a pornit totul după o sută de pagini, după două sute, uneori nu mai ajung până acolo niciodată. Dar ştiu că mintea mea nu poate să mă lase de izbelişte, am credinţa asta. Încerc s-o las cât mai liberă, sunt ca un jocheu care pluteşte deasupra calului său, ştiind că el va câştiga cursa cu atât mai sigur, cu cât îmi va simţi mai puţin greutatea. Mă distrează să scriu de mână, meticulos şi ordonat. Manuscrisele mele au foarte puţine ştersături: par scrise după dictare.

Ce semnificaţie are lectura pentru dvs.? Citiţi mult? Cum citiţi şi ce anume citiţi cu plăcere? Care au fost (şi care sunt acum) cărţile dvs. „de căpătâi”?

– În adolescenţă citeam spre opt ore pe zi, ajungeam la 150 de cărţi pe an. Le-am notat pe toate în jurnale. Erau mai ales cărţi de versuri, şi tot poezie am citit, în principal, şi în perioada facultăţii. Mâncam, cum se zice, poezie pe pâine. Din fericire, în anii ’70 şi ’80 s-a publicat foarte multă poezie la noi, şi autori români – Nichita Stănescu, Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu au fost poeţii pe care i-am citit cel mai intens în facultate – şi străini, în traducere. T.S.Eliot, Ezra Pound, Frank O’Hara, W.S. Merwin, Wallace Stevens, dar şi Rilke, Trakl, Valèry, ca şi antologii masive de poezie britanică şi americană erau hrana mea cotidiană. Apoi am citit mai ales romane – clasicii modernităţii, autorii latino-americani, postmodernii nord-americani. Au avut pentru mine o importanţă extraordinară, formativă, câteva cărţi masive, din care am învăţat că marea proză e întotdeauna mare poezie: „Ulysses”, „Doctor Faustus”, „Omul fără însuşiri”, „Valurile”, „V”, „Un veac de singurătate”, „Despre eroi şi morminte”, „Şotron”, „Terra Nostra”. Am citit în paralel multă literatură clasică străină, din antichitate şi până în secolul al XIX-lea. De asemenea, cred că ştiu bine, la fel de bine ca oricine, literatura română din toate vremurile. În ultimele două decade am citit tot mai puţină literatură. Interesul meu a mers tot mai mult spre non-ficţiune: filozofie, ştiinţe, matematică, medicină, chiar istorie… Mă interesează acum să înţeleg lumea în care trăiesc, şi care e fabuloasă, inepuizabilă. Vreau să ştiu totul despre tot, sau măcar „din toate câte nimic”…

Citesc în pat, cu voluptate, lectura mea n-a fost niciodată una profesională. Citesc în strânsă legătură cu scrisul meu, fiindcă amândouă sunt, de fapt, legate de interesele obscure ale minţii mele. Nu sunt un erudit, ci un artist care foloseşte tot ce are la dispoziţie ca să-şi satisfacă viciile scrisului şi cititului. Cu speranţa că, dacă nu se-amestecă prea tare în lucruri care-i depăşesc competenţa, s-ar putea să şi iasă ceva bun din asta.

Aţi avut cumva sentimentul că, alegând să scrieţi o anumită carte, aţi renunţat, implicit, să scrieţi o alta, poate mai împlinită, estetic şi spiritual?

– Am renunţat până acum la doar două proiecte care mi se conturaseră, foarte vag, în jurnal. Ar fi fost romane „adevărate”, foarte diferite de scrisul meu obişnuit, atât de diferite, de fapt, încât nu m-am putut hotărî nici să le încep măcar. Unul a fost „Brusli”, care pleca de la povestea unui copil al străzii, iar celălalt, „Bright Eyes”, era o poveste de dragoste. Niciunul nu m-a preocupat prea mult. De fapt, dacă stau să privesc în urmă, am fost destul de eficient: mi se pare că am scris chiar cărţile mele care meritau scrise. N-o regret pe niciuna, nici pe cele care par sau chiar sunt minore. Am mai spus-o: degetul mic pare neînsemnat, dar cine-ar accepta să-i fie retezat cu cuţitul? Nu simt că, în aceşti 40 de ani de când scriu literatură, aş fi putut scrie o carte „mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă” decât ce-am scris cu adevărat. N-ar fi avut de unde să apară, fiindcă totul, fiecare nucleu psihic, poetic şi narativ pe care l-am folosit vreodată, porneşte din jurnalul meu. Şi, într-un fel, se-ntoarce tot acolo.

Ce înţeles are credinţa, nevoia de sacralitate, de transcendenţă pentru dumneavoastră? Aţi resimţit, vreodată, înfiorarea unei prezenţe care nu părea să fie din această lume?

– Eu sunt un om plin ciucure de ciudăţenii, în ciuda aparenţei mele banale şi conformiste. Aş prefera să nu simt atâtea prezenţe din alte lumi în jurul meu, să mă mai lase-n pace. Bineînţeles că mintea noastră e o unealtă, un fel de cric metafizic, făcută pentru ascensiunea deasupra experienţei cotidiene pe care-o numim „realitate”. Putem imagina un număr oricât de mare, infinit la puterea infinit, de pildă, ceea ce-nseamnă că suntem în stare să spargem, virtual măcar, realitatea fizică a lumii noastre. Frumoasa frază a lui Wittgenstein: „Nu există nimic miraculos în lume, miraculos e doar faptul că lumea există” ne face să ne gândim că miracolul începe cu lumea noastră, dar că el continuă-n alte lumi, tot mai înalte, la nesfârşit. Eu nu caut o supra-realitate, ci vârful incandescent al şirului nesfârşit de supra-supra-supra-supra-realităţi dezvoltate asimptotic una din alta. Da, miracolul este lumea, cu stratificarea ei infinită. „Solenoid” este până la urmă o meditaţie despre sensul cuvântului „realitate”.

Dincoace de scris, există meditaţia, interioritatea care aspiră să se exprime. Dincolo de scris, literatura înseamnă şi instituţionalizare, campanii de marketing, reacţii şi polemici. Care dintre aceste ipostaze ale pre şi post-creativităţii propriu-zise vi se pare mai greu de suportat?

– Cum v-am spus, eu nu mă simt un scriitor. Sunt membru al USR, dar singura mea legătură cu instituţia asta e plata cotizaţiei. Nu m-a văzut nimeni între scriitori, în vreo funcţie cât de mică, în vreun juriu, la vreo întrunire sau şedinţă. Viaţa literară mi-e aproape cu totul străină. Da, mă văd cu trei-patru autori de cărţi, dar asta fiindcă-mi sunt prieteni, şi mi-ar fi fost şi dacă n-ar fi scris nimic. Nu mă preocupă soarta cărţilor mele, ştiu că are cine să vadă de ele şi că o face bine. Relaţia mea cu editura „Humanitas” e de perfectă încredere reciprocă. Marketingul unei cărţi abia apărute e o necesitate a editurii, nu a autorului. E bine să vinzi multe cărţi, asta înseamnă să dai cărţii tale şansa să întâlnească adevăraţii ei destinatari. Dar campaniile nu trebuie să fie nici agresive, nici venale. Cărţile mele sunt mereu pe rafturi de librărie, dar stau acolo decent, prin propria lor greutate. Nu cred că au nevoie de prea multă publicitate. Polemica şi reacţiile din jurul cărţilor mele nu-mi mai spun nimic. Nici nu le mai urmăresc. Ştiu că sunt şi voi rămâne mereu un caz. Asta nici nu e aşa rău, până la urmă: împiedică o clasicizare prematură.

Cele mai recente premii obţinute confirmă notorietatea şi prestigiul operei dvs. Cum priviţi, de fapt, aceste premii? Ce înseamnă ele pentru dvs. şi pentru vizibilitatea operei dvs.?

– Nu-mi dau singur premiile astea. Nici nu mi le dau prietenii sau cei cu care lucrez. Le primesc de la alţii, oameni necunoscuţi care mă apreciază. Cele mai multe au venit ca mari surprize pentru mine. Premiul de Stat al Austriei, de pildă, e poate cel mai însemnat premiu literar european. Un mare premiu de anul acesta a fost şi cel de la Leipzig. L-am primit pentru scrisul meu literar şi pentru nimic altceva. Tot de curând am primit, cu aceeaşi surpriză şi bucurie, două premii locale, al oraşului Bistriţa şi al revistei „Euphorion”. Fiindcă au fost acordate ca o reală apreciere pentru scrisul meu, au pentru mine aceeaşi importanţă ca marile premii. Un premiu te onorează şi se onorează el însuşi prin tine în aceeaşi măsură. Marea grijă a celor ce dau premii ar trebui să fie să nu le dezonoreze prin alegeri nedemne. Cum, din păcate, s-a tot întâmplat la noi.

Cum resimţiţi starea de solitudine, pe care o înregistrează nu puţine pagini ale jurnalului dvs.? Este expresia unei intimităţi cu propriul sine care covârşeşte dorinţa de socializare? Este un necesar acord cu propriul sine? O nevoie de libertate sau de evaziune în intimitatea supremă, eul?

– Ca om care scrie, am fost şi sunt, fundamental, un om singur. Practic, tot ce-am scris s-a hrănit din anii de totală şi chinuitoare singurătate din adolescenţă, perioada de infern a vieţii mele, dar şi cea care mă defineşte deplin. Un iglu în centrul Antarcticii e şi azi unul dintre cele mai persistente visuri ale mele. Nici în viaţa obişnuită nu sunt prea sociabil, dar îmi iubesc enorm familia şi trăiesc cu mare plăcere între cei câţiva prieteni pe care-i am. Am, prin urmare, un complex dragoste-ură faţă de singurătate, o doresc şi mi-e teamă de ea în aceeaşi măsură. Important e să fiu total singur atunci când scriu, izolat de univers printr-o uşă închisă. Dacă sunt mulţumit de ce fac în singurătate, încep să mă gândesc la petreceri…

Românii au câteva obsesii ferme. Una dintre ele este Nobelul. Există clasamente, cote la case de pariuri în care sunteţi creditat cu şanse reale de a obţine acest premiu. Ce anume credeţi că a determinat o astfel de plasare a dvs. în primele rânduri ale literaturii mondiale? Cum priviţi această şansă pe care o are, împreună cu dvs., literatura română? Care sunt scriitorii străini de azi care ar merita acest premiu?

– Habar n-am ce obsesii mai au românii, cred că mai curând nu mai au niciuna. Nu cred că absenţa unui premiu Nobel îi zgândăre prea tare (li se pare, de fapt, că au deja vreo patru). Eu mă simt stânjenit de asocierea mea, în ultimii ani, cu subiectul ăsta. Oameni care habar n-au despre ce este vorba zâmbesc batjocoritor în fiecare an: „Ia uite, iar n-a luat Cărtărescu Nobelul!” Prefer ca oamenii să-mi aprecieze ei înşişi cărţile, nu să aştepte verdicte internaţionale despre ele. Am ajuns pe listele premiului Nobel pentru că scrierile mele au fost traduse extensiv şi competent în mai multe spaţii culturale, între care şi cel suedez, astfel că juriul de la Stockholm a putut să le citească şi, poate, să le aprecieze. Nu există nici o altă explicaţie. Cât despre şansele de a primi acest premiu vreodată, nu-mi bat capul cu ele, fiindcă procesul este incontrolabil şi aproape incomprehensibil. Oricum, se poate trăi şi fără premiul Nobel, o mulţime de scriitori, chiar dintre cei mai mari, o fac foarte bine. Nu faptul că n-avem un Nobel e problema naţiunii (sau literaturii) noastre. Avem din păcate o mulţime de probleme reale.

V-aţi simţit vreodată nedreptăţit de critica literară? V-aţi simţit vreodată dezamăgit de cititorii dvs.? Există scriitori nedreptăţiţi de cititori? Există cititori dezamăgiţi de scriitori? În ce constă puterea cititorului, în raport cu prerogativele autorului? În ce condiţii s-ar putea produce o întoarcere a cititorului la literatură, acum, când se citeşte atât de puţin?

– Critica literară a fost adesea neonestă şi resentimentară faţă de mine. Cititorii – niciodată. Ei au fost mereu de partea mea, prin ei am rezistat campaniilor şi atacurilor împotriva unor cărţi ca „Orbitor”, „Postmodernismul românesc”, „Jurnal” sau „De ce iubim femeile”. Ei au înţeles că nici afilierile mele literare, nici cele politice n-au legătură cu cărţile mele, care nu trebuie judecate resentimentar, ideologic sau politic. Cărţile sunt lucruri fragile, ajunge să nu le citeşti sau să le citeşti cu aversiune pentru autorul lor ca să spui „e o prostie”. Pe de altă parte, nici eu nu cred că mi-am dezamăgit, de patru decenii încoace, cititorii.

Au fost, de asemenea, de partea mea critica noastră onestă şi critica din străinătate, neutră prin forţa lucrurilor. Ştiu că „nimeni nu e profet în ţara lui” şi că mulţi oameni – şi surprinzător de mulţi critici literari – refuză să creadă că poate ieşi ceva bun de lângă ei, din spaţiul nostru cultural. De multe ori m-am gândit cu amărăciune că decizia de a rămâne în România a fost cea mai mare greşeală a vieţii mele. Am fost expus aici unei culturi a urii, resentimentului, geloziei literare, lipsei de empatie şi generozitate critică. Oameni pe care nu-i cunosc şi cărora nu le-am făcut vreun rău vreodată (în afară de simplul fapt că exist) au scris texte deformate de resentiment despre cărţile mele. Pot ierta toate astea, dar mi-e greu să le uit…

„Orbitor” este, cu certitudine, cartea dvs. cea mai importantă şi cu parcursul cel mai prestigios. O carte născută din rememorări, din racursiuri biografice, din labirinturi onirice, dar şi din inserturi livreşti şi ludice. Cum percepeţi, acum, această carte, cum percepeţi alcătuirea şi destinul receptării ei?

– „Orbitor” e o carte care nu poate fi depăşită de mine în direcţia ei. Nu pot scrie mai bine decât am scris acolo. La fel este şi „Levantul”, poate şi „Nostalgia”. De fiecare dată, şansa mea a fost să caut o cale nouă, alături de aceste cărţi, fără să-ncerc să le umbresc. Zilele acestea sunt fericit că am mai publicat o carte adevărată, „Solenoid”, care e, din punctul meu de vedere, comparabilă cu cele trei de mai sus. Cu cât par la prima vedere mai asemănătoare, cu atât „Orbitor” şi „Solenoid” sunt mai diferite. Pentru mine, ultimul roman publicat e aproape un miracol, nu speram să mai ajung vreodată la limita limitei puterii mele de a scrie. Prin „Solenoid” cred că am reuşit străpungerea zidului estetic al altor cărţi ale mele şi ieşirea spre domenii care nu mai ţin cu totul de literatură. E echivalentul tăierii pânzei tabloului de către Fontana. „Orbitor” a fost cea mai completă cartografiere a minţii mele, cu pagini pe care eu nici în vis nu sper să le pot egala, dar „Solenoid” e spargerea ţestei în ţăndări, e marea evadare. Bineînţeles, critica şi publicul vor trebui să spună dacă e o reuşită sau un eşec, dar din punctul meu de vedere cred că am reuşit să fac ce mi-am propus. În acest moment nu pot mai mult.

Există şi cărţi scrise, cum ziceţi, în ton minor, „Frumoasele străine”, „De ce iubim femeile” sau „Ochiul căprui al dragostei noastre”. De unde, din ce s-au născut aceste cărţi ce surprind nu doar prin naturaleţe, prin arabescurile ludice, dar şi prin luciditatea viziunii?

– Adaug la ele „Enciclopedia zmeilor”, una dintre cele mai simpatice cărţi ale mele, din cât pot eu să apreciez. Toate mi-au fost reproşate ca abateri de la literatura în game majore a celorlalte cărţi. Mai ales „De ce iubim femeile” a fost văzută ca o alunecare venală a mea către literatura de consum, numai pentru că s-a vândut foarte bine. A fost o campanie-ntreagă împotriva ei. S-a spus că este „o carte periculoasă”, pentru că îndeamnă scriitorul român să câştige bani abătându-se de la adevărata literatură. Lucrul ăsta mi-a provocat multă suferinţă, pentru că nu era adevărat, pentru că era tot o expresie a invidiei şi resentimentului. Nu am mai căutat absolutul în aceste cărţi, dar nici n-am coborât cu ele în „văile triste ale literaturii”, cum scria Kafka. Sunt cărţi oneste, cu o voce a lor proprie, scrise cu multă plăcere, cărţi în care m-am odihnit după efortul mare cerut de scrierile „majore”. Cititorii le cumpără şi azi, sunt prezente tot timpul pe standurile librăriilor.

Ce este scriitorul în primul rând, pentru dumneavoastră? Un estet, un martir, un martor al istoriei, un erou inspirat, un revoltat? 

– Mai curând un ins antipatic cu un ego monstruos, care la petreceri vorbeşte numai el şi numai despre el. Nu-mi plac scriitorii, mă feresc de ei cât pot. Lumea literară e pentru mine Sodoma şi Gomora. Eu scriu literatură în mod privat şi neinstituţionalizat, aş scrie şi dacă aş fi sigur că nu mă citeşte nimeni. Numai faptul că public mă include în definiţia largă a scriitorului. Nimic altceva, slavă Domnului.

Citiţi literatura tinerilor? Cum o resimţiţi? Aveţi afinităţi cu ea?

– Tinerii pe care-i citesc nu mai sunt nici ei chiar aşa de tineri. N-am ştiinţă de ce se mai scrie după „douămiişti”. Dintre aceştia, unii îmi plac, alţii nu. Eu nu citesc direcţii literare, ci poeţi sau prozatori. Pentru mine, literatura e literatură, citesc la fel clasicii antichităţii şi pe cei mai tineri poeţi. Mi s-a părut mereu atât de bizar că, de pildă, la noi e înălţat mereu câte-un autor prin diminuarea celorlalţi. Sau că o direcţie a literaturii e absolutizată împotriva celorlalte. Pentru unii poezia e suferinţă, pentru alţii e joc, pentru alţii spontaneitate, pentru alţii cultură. Dar toţi aceştia pierd mult limitându-se doar la o zonă a poeziei, care e toate acestea şi mult mai mult. Eu iubesc întreaga literatură şi mă interesează întreaga cunoaştere. Un singur lucru particularizează de fapt literatura tinerilor: nevoia lor de a fi ajutaţi. Am încercat întotdeauna să ajut oamenii tineri, după cum am fost şi eu ajutat la vremea mea de alţii.

Cum credeţi că este percepută, în general, în Europa cultura românească? Are literatura română, acum, în străinătate, ecoul meritat? Ce s-ar putea întreprinde pentru a se obţine o imagine mai bună, mai favorabilă, adică mai aproape de adevăr, pentru noi?

– Lucrurile nu stau cu adevărat aşa. Nu există cineva care să perceapă de undeva o cultură naţională şi, eventual, să-i dea note. Nimeni nu spune: „Ce bună e literatura maghiară!”, de pildă, dar mulţi cunosc numele lui Esterházy sau Nádas. Criticii şi publicul mai cultivat de oriunde au în memorie câţiva autori internaţionali, unii clasici şi canonici, alţii contemporani. Cei contemporani, oricât de mari, nu au aceeaşi cotă pretutindeni. Unii sunt mai cunoscuţi în Europa, alţii în America, iar din Europa, unii în Franţa, alţii în Germania. Pe de altă parte, memoria aceasta colectivă în literatură e de foarte scurtă durată. Celebrităţi dispar peste noapte, apar alţii mereu. Toţi autorii traduşi în lume au această frustrare: că o iei de la-nceput cu fiecare carte nouă, cum un bolnav fără memorie îţi spune „bună ziua” şi de zece ori pe zi. Există deci, în circuitele internaţionale, doar autori. Naţionalitatea lor e secundară şi, de multe ori, prilej de confuzie. Toţi portughezii scriu ca Pessoa? Şi nu cumva Pessoa seamănă mai mult cu Ezra Pound (să zicem) decât cu oricare dintre contemporanii lui portughezi?

Nu cred într-o entitate coerentă numită „literatura română de azi” care să fie promovată de cineva în bloc şi percepută de altcineva tot în bloc. Cred doar în autori. Autorii din spaţiul nostru cultural au nevoie, dimpotrivă, să scape de cea mai evidentă marcă naţională: limba. Au nevoie să fie traduşi şi apoi publicaţi în alte zone culturale. Toţi plătim taxe la stat inclusiv pentru ca statul să facă asta. Pentru statul român, datoria faţă de autorii săi nu e facultativă, ci obligatorie, intră în sarcinile sale. Instrumentele sale sunt instituţiile specializate în promovarea artiştilor noştri în străinătate. Ne e proaspăt tuturor, încă, în memorie, un ICR profesional şi performant. Nu trebuie să reinventăm roata.

Care sunt proiectele dvs. de viitor?

– Îmi doresc două decenii (cât e rezonabil să mai sper) liniştite. Vreau să mă bucur de viaţă în singurul fel care mi-e propriu: trăind şi scriind, alternativ. Nu ştiu ce cărţi mi se vor mai da de scris. Sper doar să-mi aducă tot atâta bucurie ca şi cele dinainte.

Vă mulţumesc foarte mult!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

 

 [Vatra, nr. 1-2/2016]

 

 

Un comentariu

  1. […] În Solenoid, remarcabilă este revelarea halucinantă a unor lumi posibile, mixajul de identităţi ontice şi de referinţe textuale, din care se întrupează acest paradoxal, aluvionar mecanism ficţional, cu metabolism ambivalent, ce nu poate fi redus la vreuna din formele şi structurile sale singulare. Scriitorul imaginează poteci, căi de acces, inervaţii ale sordidului, amprente ale miraculosului, într-un univers ficţional cu mii de înfăţişări, de forme şi dimensiuni. De la spaţiul comunist, al damnării şi inerţiei, trasat în cerneală obiectivat-realistă, la teritoriile nesigure ale visului, cu tensiuni subtile şi regresiuni în infrarealitate, până la reprezentările fantaste ale redempţiunii prin accederea la sensul primordial, paradigmatic, se înfăptuieşte, în fond, arhitectura labirintică a acestei construcţii epico-poematice impresionante. Imaginile căderii, ale damnării şi disoluţiei, prin care sunt desenate bolgiile umanului se întrepătrund cu vibraţiile metaforice ale extazului, cu irizările unei posibile căi de acces spre mântuire, spre salvare purificatoare de sine. (Iulian Boldea, Vatra) […]

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s