Vatra-dialog cu Magda CÂRNECI: „…mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală”

????????????????????????????????????

  • Sunteți cunoscută publicului în calitate de scriitor, publicist şi critic de artă. Cu care dintre aceste ipostaze vă identificați mai mult și de ce?

Este dificil să posezi mai multe săgeți la arcul înaintării tale prin lume pentru că ceilalți vor întotdeauna să te eticheteze repede și comod într-un singur fel, simplu, dacă se poate… Și adesea nu se poate pentru că viața e cel puțin complicată, e o aventură cu episoade neașteptate, e o probă cu obstacole nebănuite, o încercare întortocheată, e o luptă cu tentații și cărări deschise și închise, e o provocare continuă, dar e mai ales o imensă iluzie și, din când în când, o trezire. Iar uneori, impenitent, e o irumpere miraculoasă pe verticală… În fine, am făcut multe de-a lungul timpului, nu doar publicistică și critică de artă, ci și cercetare de istoria artei, și traduceri, dar și management cultural și diplomație culturală. Cu toate acestea, în adâncul meu m-am considerat irepresibil poetă, poet, pentru că împărtășesc cu această specie minoritară de oameni un fel anume de a nu fi în întregime aici, prinsă în materialitatea grosieră a lumii, un fel de a naviga între lumi, de a sări între nivele de percepție și de realitate, un mod de a refuza închiderea în concretul irespirabil și a forța deschideri incredibile… Totuși, în ultima vreme, am ajuns să mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală, dacă pot spune astfel, întrucât realizez că fazele prin care am trecut, consemnate în jurnalele mele numeroase, au finalmente un numitor comun : o căutare la început disperată, apoi din ce în ce mai lucidă și mai liniștită, mai resemnată și chiar împăcată, a unei depășiri a condiției mele încarnate și terestre, prin tot felul de căi, metode și tehnici, nu neapărat poetice, ci de-a dreptul religioase, esoterice sau spirituale. Spuneam cândva că sufăr de prejudecata „trans” întrucât caut în toate transgresiunea, transcenderea sau transfigurarea.

Cum se împacă poeta Magda Cârneci cu omul Magda Cârneci?

Poeta și cu omul sunt ca un fel de cuplu de iubiți inseparabili, care se mai ceartă, se mai împacă, se mai despart pentru o vreme, apoi se regăsesc parcă mai iubitori decât înainte… Poeta e uneori ascunsă, uneori depresivă, alteori extravagantă, utopică. Omul din mine e rezonabil și rațional, își propune mereu țeluri precise, e pragmatic și calculat. Din îmbrățișarea celor doi ies adeseori scântei, uneori poeta e copleșită de ambițiile și „treburismul” omului terestru din mine, care întrupează latura mea masculină. Alteori furorul feminin al poetei reușește să extragă omul din încleștarea cu existența și să-l proiecteze în alte dimensiuni ale trăitului, care-l eliberează temporar de el însuși și îl fac profund fericit. De fapt, pe mica scenă interioară a fiecăruia dintre noi, se dă continuu o luptă blândă sau acerbă între tendințe contradictorii, orientate în direcții atât de opuse, care vor să-și adjudece lumea noastră interioară și eventuala noastră evoluție umană posibilă. E nevoie de multă tărie de caracter și mult discernământ ca să alegi întotdeauna bine între aceste impulsuri, de fiecare moment, de a o lua în sus sau în jos sau în lateral, de a te lăsa dus de val sau să reziști șuvoiului zilnic și să-ți păstrezi luciditatea esențială. Adică acea aducere aminte de tine, de sinele tău mai adevărat, cel care, liniștit, știe profund și nu uită care e sensul înaintării tale prin lume. În această luptă interioară, poeta e cea care-i amintește, tandru sau dramatic, omului pragmatic din mine despre țelul suprem.

  • Aveți un model literar sau existenţial? 

Cândva am mai răspuns la o asemenea întrebare, care e legată întotdeauna de vârsta tânără care are nevoie de exemple sau modele, și am spus că mi-aș dori să realizez în ființa mea o combinație armonioasă între exemplul reginei Elisabeta I a Angliei și modelul Sfintei Teresa de Avila, ambele femei remarcabile din a doua jumătate a secolului XVI. Cu alte cuvinte, aș fi visat să echilibrez într-un mod echitabil în mine polul extrovert, energetic, legat de acțiunea în lume, cu polul introvert, orientat spre transformarea interioară prin devoțiune mistică. Și de fapt, îmi doresc și acum acest lucru dificil, aparent imposibil, dar reușesc mai degrabă un fel de balans între cei doi poli, între eficiența exterioară și ardența interioară, între a fi în lume și a fi trans –alături, prin și dincolo de lume. Și de fapt, aceasta e miza profundă și tentativa – mereu eșuată și mereu reiterată – a fiecărui om care vrea să se împlinească pe această planetă : între a fi cu ceilalți, pentru ceilalți, și a fi cu tine însuți, cu sinele tău însuți, adeseori uitat, dar care te așteaptă cu răbdare în interior spre a-ți revela o lume la fel de vastă ca aceea dinafară. Între cele două necesități egal de legitime trebuie mereu găsit un echilibru delicat, trebuie mereu negociat lăuntric un armistițiu prețios, dacă vrem să evoluăm armonios omenește, întâi individual, apoi colectiv, în condiția noastră terestră.

  • Ați avut un mandat la Institutul Cultural Român de la Paris. Acest mandat v-a influențat în vreun fel activitatea de autor?

A face diplomație culturală, când ai de fapt o structură creativă, e o formă de sacrificiu – sacrificiu al creativității și orgoliului proprii în favoarea altor numeroase orgolii și creativități. Între 2006 și 2010 am asumat un mandat de director al Institutului Cultural Român de la Paris din varii motive : pentru că doream să fac cunoscută cultura română în interiorul culturii franceze, pentru că îmi plăcea noua echipă a Institutului Cultural Român de la București, condusă de Horia-Roman Patapievici, pentru că visam să mă îmbib cât mai mult de spiritul critic al intelectualilor francezi, pe care-l țineam la mare stimă, pentru că eram îndrăgostită de Paris și de cineva din Paris…În fine, cei patru ani petrecuți la ICR Paris, după alți patru ani ca lector de cultură română la Universitatea INALCO tot din Paris, s-au dovedit o probă destul de consumantă pentru mine, întrucât energiile mele au fost canalizate aproape în întregime asupra misiunii pe care mi-o asumasem, iar timpul meu pentru scris s-a redus drastic. Cu toate acestea, privind în urmă, constat că am reușit destule lucruri în acel interval de patru ani de la ICR Paris: înafară de multiplele lansări de carte, concerte, expoziții, spectacole de teatru, filme, colocvii pe care le-am organizat, am reușit să-mi public teza de doctorat în franceză la o editură pariziană, mi-a apărut un volum de poezie în franceză, am reușit să public poeme și texte de proză în diverse reviste franceze și francofone. Una peste alta, constat că energetismul francez, foarte diferit de cel românesc, m-a influențat și pe mine, cât timp am fost acolo, drept care recolta a fost pînă la urmă bogată.

  • Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?

Ah, ce întrebare frontală, ce întrebare totală ! Poezia nu se poate defini fără un rest evanescent niciodată, și totuși ne străduim mereu să o definim, să o prindem în cuvinte și definiții… Hai să mai încerc odată. Poezia e pentru mine un fel de a înainta prin aerul, apele, oamenii și pământul sau noroiul existenței ca și cum nu aș fi în întregime supusă legilor gravitației și degradării. E un fel de a ritma gândurile, stările și cuvintele ca și cum nu aș fi în întregime făcută din materie organică putrescibilă și dureroasă, ca și cum nu aș fi în întregime muritoare. Poezia e un mod existențial și verbal de a te raporta la întâmplări și la realitate ca și cum totul ar fi translucid, dacă nu transparent, și, prin reflexele realității, ai simți constant că totul e interconectat, că totul vibrează la unison, în ciuda disonanțelor aparente, ai intui că există o libertate uriașă care ne integrează, că lumea are un sens, chiar dacă el e perceput deocamdată doar muzical, deși el e mult mai mult decât pot cuvintele să capteze. Poezia e un fel de a te deschide către sincronicitățile miraculoase ale nivelelor și etajelor și planurilor lumii, ca și cum ai putea avea acces, măcar fulgerător, sau fulgurant, la uriașa ei coerență și ai putea ființa acolo, din când în când, pentru cîteva clipe….

  • Dacă ar trebui să convingeți pe cineva să citească poezie, ce i-ați spune?

Dacă nu ai timp să citești tratate de filosofie, dacă nu ai energie și tenacitate să practici o disciplină spirituală, dacă nu ai chef să citești romane interminabile, dacă nu te poți retrage pentru o vreme în mănăstiri sau ashramuri, atunci citește poezie, citește zilnic un pic de poezie, căci în puținul ei concentrat în cîteva versuri sau strofe, ea îți poate da acces la o stare spontană de armonie, la o mai mare luciditate, sau te poate arunca scurt în stări psihice ușor exaltate, mai intense, mai vii, mai vitale, fără un mare efort psihic sau mental. Poezia poate fi un fel de „vitamină rapidă” pentru interiorul tău agresat de stres, oboseală, mecanicitate sau banalitate. Poezia poate fi un „concentrat spiritual” la îndemână și ieftin, democratic, prin care să simți că te extragi din magma zilnică și că accezi temporar, pentru cîteva clipe, la o formulă a ta mai intensă, mai adevărată. Visez la niște pilule sau pastile poetice, pe care să le putem îngurgita zilnic și care să ne asigure rația de momente de „viață adevărată” de care ființa noastră are atâta nevoie.

  • Ce cărți aveți pe noptieră?

Am pe noptieră și în jurul meu, pe birou și pe jos, „Caietele” lui Cioran din anii 1957-1972. Am romanul „Solenoid” de Mircea Cărtărescu, de care întârzii să mă apuc din cauza mărimii lui care mă înspăimântă. Am antologia „111 cele mai frumoase poezii ale generației 80” alcătuită de Cosmin Ciotloș. Am „Anatomia melancoliei” de Robert Burton, un strălucit eseist britanic din secolul XVI. Am volumul de poezie „Dezmembrați” de Adriana Carrasco, o ciudată și dramatică traducere-creație a lui Claudiu Komartin. Am „Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieții” de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Mai am „Arhetipurile și inconștientul colectiv” de C.G.Jung. Dar am și o culegere de eseuri intitulată „Czech Writers. On Tolerance”, publicată pe PEN Cehia, pe care doresc s-o iau ca model pentru o culegere similară a PEN România.Și mai am, în sfârșit, „Bazele misticii tibetane” de Lama Anagarika Govinda. Cred că acest cocktail de titluri destul de amestecate spune ceva despre pasiunile mele actuale, livrești și nu numai.

  • Vă influenţează felul în care se raportează critica la ceea ce scrieţi? 

La începutul evoluției mele publice (căci există și una nepublică), eram sensibilă la cronicile despre cărțile mele de poezie sau de critică de artă, și cred că toți începătorii sunt astfel pentru că, mai mult decât de a fi valorizați sau premiați, ei vor să fie primiți, acceptați și recunoscuți de către mediul cultural în care intră cu timidități și cu speranțe exagerate. Mai apoi, începi să înțelegi mai bine mecanismele lumii literare, curentele estetice care o circulă, grupurile de interese care o domină, începi să înveți cum să navighezi printre generații și reviste literare aflate în competiție, concurență sau în complementaritate. Dar începi și să te detașezi de dependența prea mare de opiniile criticilor – deși ei sunt absolut esențiali într-o lume literară normală, sănătoasă, întrucât fără judecăți de valoare și fără ierarhii o cultură nu se poate structura și nu poate funcționa la o turație bună, dacă nu maximă. Dar intervine și maturizarea personală, care transformă miza extrovertă a afirmării pe „piața literaturii” într-o miză introvertă a evoluției în „spațiul interior” : un proces de alchimie psihologică sau chiar spirituală, care are ritmul său, adesea lent și cu multe hiatusuri, are regulile sale, adesea greu de înțeles, dar pe care învățăm progresiv să le acceptăm. Cred de altfel că celebritatea nu e întotdeauna echitabil distribuită, deși personal nu mă pot plânge de ignoranță din partea criticilor, dar există întotdeauna un procent de aleatoriu și de gratuitate în felul în care se accede sau nu la ea – de aceea e mai înțelept să nu-ți faci din celebritate un fetiș. Și chiar dacă gândul la celebritatea postumă poate funcționa compensatoriu (și iluzoriu), cred că o doză de detașare față de „celebritatea de un sfert de oră” sau de un deceniu (sau două) ar trebui să devină – într-o lume sufocată de prea multă ofertă culturală și de „starificarea cu orice preț” a unui număr din ce în ce mai mare de indivizi – un exercițiu de libertate lăuntrică.

  • Sunteți președinta în exercițiu a PENRomânia, o organizație care promovează libertatea de opinie a scriitorilor. Unii consideră că în lumea culturală românească libertatea se șoptește, nu se declamă. Ce părere aveți?

Da, e greu să înveți să fii liber, chiar dacă ești scriitor și se presupune că poți capta și formula, mai ușor sau mai lucid decât alții, pulsul timpului și constrângerile de suprafață sau curentele de adâncime ale psihismului individual și colectiv. Iar pentru un scriitor est-european pare încă dificil să asume o libertate de opinie mai radicală sau mai angajată, date fiind circumstanțele istorice recente, comunismul nu prea îndepărtat, dar și mentalitatea locală, încă blocată de atâtea frici, lipsuri și servilisme. PEN România este filiala românească a primei și celei mai vechi organizații mondiale a scriitorilor, PEN International: cea care de aproape o sută de ani se luptă să-i încurajeze pe scriitori, traducători, jurnaliști, mai nou bloggeri, să-și respecte libertatea de opinie și curajul de a da cuvânt adevărurilor dureroase dar esențiale, dar și să-i protejeze pe scriitori de pericolele tiraniilor politice și autoritarismelor sociale, ca și de terorismele ideologice și religioase care bântuie lumea.

Scriitorii români au la îndemână această organizație, PEN România, încă din 1990, când, în vria primului an post-revoluționar, poeta Ana Blandiana a reînființat Centrul Român PEN, împreună cu o serie de scriitori și intelectuali de marcă ai momentului. Dar a existat un prim centru PEN românesc în perioada interbelică, înființat încă din 1922, despre care se știe foarte puțin, deși din el făceau parte scriitori importanți precum Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Victor Eftimiu, Radu Cioculescu și alții. Acest prim PEN Club român a fost desființat la venirea comunismului, după 1945. Apoi a mai existat un al doilea PEN Club român chiar în perioada totalitară, înființat în anii de normalizare a regimului, după 1968, în care au fost implicați scriitori precum Eugen Jebeleanu, Horia Lovinescu, Radu Boureanu, George Ivașcu, Corneliu Leu sau Alexandru Balaci. Acest al doilea PEN român a funcționat mai degrabă formal, ca o secție de relații externe din cadrul Uniunii Scriitorilor de atunci. A fost nevoie de un al treilea PEN românesc, cel actual, care să revină la misiunea sa inițială, de protector al scriitorilor din țară și din restul lumii și să facă o joncțiune mai intensă cu rețeaua PEN International care acoperă, cu cele 145 de centre, peste 100 de țări de pe toate continentele.

Și totuși libertatea cuvântului e o atitudine care se învață. Înainte vreme ea era apanajul elitei intelectuale sau literare a unei națiuni, mai recent ea a fost un principiu clamat de organizații civice sau culturale, dar în ultima vreme mi se pare că ea tinde să fie un bun uman mult mai larg împărtășit. Libertatea de exprimare nu mai e ceva abstract sau practicat de un număr foarte mic de indivizi curajoși, ea tinde să devină o necesitate pentru cetățeanul de rând și, grație extraodinarelor mijloace de comunicare instantanee de masă, se transformă într-o cauză a milioane de oameni. În acest context democratizat și uneori abuzat de manipulările mass-media, cred că trebuie să regândim rolul scriitorului ca purtător de cuvânt al libertății: spre deosebire de, sau în complementaritate cu jurnalistul, activistul civic și bloggerul, scriitorul are de partea sa talentul și forța cuvântului expresiv, care pot pătrunde rapid și profund acolo unde celelalte forme de comunicare umană eșuează. Acest har, această forță, acest talent trebuie folosite, trebuie asumate și îndreptate în direcția pe care momentul o cere. Aura pe care vocația de scriitor încă o mai păstrează remanent trebuie cultivată cu grijă, căci e rară și prețioasă, și se poate pierde în uriașul zgomot mediatic de azi.

  • În ce proiecte sunteți implicată în prezent?

Dacă vă referiți la proiectele mele literare, atunci vă pot spune că lucrez la un mic volum de interviuri și la o mai mare antologie a tuturor volumelor mele de poezie de până acum. Aș vrea să republic, cu unele adăugiri, volumul „Poeme politice”, apărut în 2001, întrucât cred că el rămâne valabil ca problematică și mesaj, și pentru că mi se pare că se publică prea puțină poezie politică actualmente în românește. Am să public și o mică antologie de poeme de dragoste, căci am impresia că această dimensiune a mea e prea puțin cunoscută. Dar proiectul cel mare rămâne pînă la urmă ”Cartea stărilor spirituale”, un fel de roman-eseu-mărturie-jurnal în care descriu și analizez, ba chiar explic pe cât se poate, irupția stărilor de dilatare senzorială, de identificare cosmică sau de ardență mistică ce pot apărea în ființa umană. E o carte la care lucrez de multă vreme, o carte în care îmi folosesc toate jurnalele dar și lecturile mele din multe tradiții spirituale, o carte care sper să fie un fel de încheiere explicativă a parcursului meu scriptural și spiritual.

  • Cum ați descrie sufletul unui poet într-un singur cuvânt?

Ilimitare.

Dialog realizat de Laura DAN

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.