Magda CÂRNECI – Poeme

magda 3

La mijlocul vieţii

Primim uneori lovituri neaşteptate, năprasnice,

în această cursă ciudată, fără ieșire,

Cînd brusc cronometrul din buzunar, pocnind, se opreşte

şi vedem altfel, dar a l t f e l,

scaunul şi masa la care stăm muţi, copleşiţi.

Obiectele capătă încet o claritate fosforescentă,

un fel de înaltă cortină e trasă puţin deoparte,

dinaintea unei ceţi străvechi, o dureroasă tenebră.

Timpul stă, nimic nu mai curge.

Stăm. Aşteptăm.

Închişi ermetic într-un intens, viu prezent.

Ceva vibrează în preajmă, un fel de tensiune, o teamă.

Ca şi cum o măruntă apocalipsă, totuşi teribilă,

această viaţă a noastră,

ne-ar putea cădea brusc în faţă

ca o apă tăioasă, o cascadă justiţiară.

Un film s-ar bloca într-un enorm aparat de proiecţie

şi ne-am trezi dintr-odată în mijlocul clişeului,

înăuntrul secvenţei. În fluviul vast de imagini care e lumea.

Lumina iluziei s-a stins, s-a răcit.

Totul tace; înăuntru e vid; o linişte cosmică.

Mintea se întredeschide preţ de un fulger, o clipă puternică,

spre uitate misterii, nicicând bănuite.

Ceva greu din noi geme, se vaită; cade într-un abis fără fund.

Altceva din noi se înalţă uşor către un sorb de lumină,

întrevăzându-şi uluit inocenţa.

Şi în noua limpezime a vederii interioare

zărim vag, ca un film mai subtil, o părere tremurătoare,

nişte zei maturi, aşezaţi la o masă, deasupra,

făcându-ne discret semn cu mîna,

zîmbind,

aşteptându-ne.

 

La plecarea unui prieten

Te-ai extras prea grăbit din jocul video al planetei.

Veşnic nemulţumit de tunica de păr care-ţi învelea inima

   cupa minusculă în care părinţii tăi ascunseseră prea mult

        plîns, prea multă memorie   şi

cuvintele unei limbi sacre uitate    o teroare de două milenii.

Tu, cu faţa tumefiată de o mască pe care nu ştiai s-o mai scoţi,

  unora ea le părea de aur, numai ţie îţi mirosea a umilinţă irevocabilă.

Vroiai s-o îneci în vinul mahalalelor orientale   şi în sexul plin de milă

  al prostituatelor venite din rampele de gunoi   ale ţărilor estice.

Plîngeai uşor, amintindu-ţi de visul neîmplinit al tatălui tău

  care nu avusese curaj să-şi urmeze iubirea, împotriva legii şi tribului.

De aceea ai ales o femeie străină să-ţi silabisească inconştientul

  din adolescenţă şi pînă în ultima zi, dăruită prafului mării.

Femeia aceea a crescut pînă la cer, umbra ei ţi-a udat cele cîteva seminţe

  rămase vii   în noroiul decăderilor zilnice.

După ea te-ai dus, odată, pînă în emisfera opusă şi ai iubit-o cu sete

  şi ţi-ai răzbunat tatăl pentru neputinţa îndelungă a neamului său.

Apoi te-ai întors, scîncind, la voma supunerii cotidiene

 şi ţi-ai pregătit minuţios dispariţia, aşteptînd doar să plece, înaintea ta, mama.

Cînd inima ei a explodat ca o flacără verde într-o cameră fără ieşire,

  ea, care te învăţase să crezi, tu, care nu credeai în nimic, ai fost gata.

Femeia străină te aştepta demult la capătul lumii, prelungă,

     după ce distrusese toate indiciile, semnele, urmele.

Nu mai era altă cale pînă la ea – ai ales atunci calea curcubeului:

ţîşnind liber, multicolor,    chiar din aortă.

 

Ziua în care te părăsesc demonii

Vorbeşte, voce mică în mine, vreau în sfârşit să te-ascult:

  după fuga cea mare în haznaua veselă a metropolelor

în drogul greu al mulţimilor, în metrouri, în mall-uri,

  în deriva bărcilor cu emigranţi, în expandarea periculoasă a continentelor,

     mâncând pământul, fugind, risipind minutele, anii,

de frica micului glas, monoton, iritant,

  al pruncului nătâng care plânge şi lălăieşte,

    murdar, neîmbăiat, nehrănit,

      închis în camera din adînc.

Micul mongoloid cu ochi înguşti de azur

  care-ţi bate uneori cu degetul în oasele pieptului

    cerându-ţi lapte şi dragoste

       şi se alintă şi gângureşte

ca un animal de companie uitat într-un hău al memoriei,

   într-o debara a apartamentului.

Iar peste el, omule matur, îngrămădeşti cu groază, cu grabă

  grămezi de ziare frunzărite şi facturi rupte în bucăți,

    e-mailuri urgente și contracte neonorate,

neînţelegând de unde vine mirosul dulceag de fecale

  şi frigul cosmic din inimă şi mînia năprasnică,

teama unei mări tulburi care s-ar apropia, ar urca,

  ți-ar acoperi gleznele, genunchii, coapsele –

    un dig de beton care ar sta să cedeze

    în mijlocul camerei, în centrul fisiunii interioare.

Când ar fi fost atât de uşor, de senin, să asculţi

  scâncetul arhaic, etern,

    să-l ajuţi în tine să crească,

bucuria pură, gâlgâitoare,

bucuria vastă, nemărginită

care ne înconjoară

s-o ajuţi să ţâşnească, să devină un omuleţ, prin iubire,

  apoi un adolescent luminos, cu ochi enormi de azur,

    care-ţi va rupe exaltant, eliberator, oasele pieptului

       cînd va fi să se nască…

 

 

Glossă

Orice carne, chiar şi cea vastă, înţelenită a lumii,

iradiază din sine însăşi afară:

Nimic nu e definitiv mărginit: Aureolele noastre se întrepătrund

şi vibrează auriu şi neauzit:

Nimic nu se încheie fără urmare: undele reci ale rîului se amestecă

primitor cu undele mele fiebinți   şi se varsă împreună în mare:

Nimeni nu moare total, nimeni nu e desăvârşit:

totul începe şi sfârşeşte şi începe   c o n t i n u u

Facerea şi apocalipsa se întâmplă în Clipă:

clipele sînt toate mici judecăţi de apoi:

În mine însămi am şi naştere, am şi eternitate şi moarte:

facerea şi apocalipsa se întâmplă continuu în mine:

paradisul şi iadul îmi pictează continuu catedrala interioară.

Fătul care am fost îmbrăţişează cadavrul care voi fi:

lumina care voi deveni:

bucuria începutului   sărută   bucuria sfârşitului.

De pe acum salut praful cosmic ce mă va conţine cîndva:

şi acum mai consum tenace   din surîsul universal.

Cînd nu mistui cu patimă lucrurile din jur

atunci ele mă mistuie   hulpav pe mine:

Uneori mă dizolv în vibraţia lor luminoasă

alteori ele se preschimbă în întregime în mine.

Uneori mă transmut în bărbat   şi tu te transmuţi în femeie:

suntem vii   şi nu suntem încă   total vii :

suntem deja bătrâni   şi nu suntem încă copii.

Uneori uit că sunt om   şi sunt brusc Lumea toată.

Deşi niciodată   pe cât însetez

nu voi fi

nu voi fi

nu voi fi.

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s