KOCSIS Francisko – Zugravul miniaturist

fulguratii-ioan-milea-cop-225x300

În anii din urmă, începând cu 2012 mai precis, Ioan Milea mi-a făcut onoarea de a-mi trimite cărţile sale tipărite în fragilul format A6, intitulate Fulguraţii, prima din anul amintit, apărută la Editura Eikon din Cluj, constituind a doua apariţie din şirul acestui ciclu, judecând după cifra romană care o individualizează, urmată de III şi IV la Editura Limes (2013 şi 2015).*

Primul lucru pe care trebuie să-l remarcăm la Ioan Milea este maniera în care scrie, în spiritul poeziei nipone clasice, dar el nu scrie haiku-uri în forma consacrată, ci mai degrabă terţine care trădează o strânsă înrudire cu poezia de la soare-răsare, terţine cărora el le zice cu justificat temei fulguraţii, căci ele sunt asemenea unor scăpărări delicate, nişte focalizări bruşte de lumină asupra unui petec de lume, de viaţă, de gând, toate văzute într-un fel neobişnuit, în nuanţe frapante, din unghiuri inedite şi în ipostaze surprinzătoare. Ioan Milea este un fin observator al lumii în care trăieşte, orice schimbare îi atrage luarea-aminte, îi atrage privirea şi-i provoacă reacţia emoţională, atitudinală şi uneori şi morală (mult mai rar, e adevărat, lăsând să se ghicească îndărătul scepticismului intrinsec lecţia bine învăţată a zădărniciei).

Uneori autorul îţi creează impresia că-i o terminaţie nervoasă a lumii, a naturii, reacţionează cu sensibilitate când contrariată, când empatică şi admirativă, când iritată sau revoltată, totul în funcţie de stimulii care vin din exteriorul dominat şi modelat de evenimentele lumii vegetale şi animale, devine un „traducător” de imagini de delicateţea aripii de fluture, al duratelor „fulgurante”, al inefabilelor a căror surprindere nu-i este dată orişicui, nu vede ochiul oricui că Bătrânelul în parc/ se miră că umbra-i/ şchioapătă şi ea. (II; cifrele romane din paranteze trimit la volumul din care se citează) şi nu adastă răbdător să contemple că Pe lângă ziduri/ parcă pipăie aerul/ un flutur. (II)  sau Un  fluture alb/ în octombrie. Fără/ subînţelesuri. (II), aici finalul trecând prin sugestivitate dincolo de nuda receptare a unei imagini şi accesând semnificaţii morale, abilitate care-i este la îndemână şi la care nu ezită să apeleze ori de câte ori are ocazia sau inspiraţia.

Din fulguraţiile lui Milea se poate redesena un peisaj, se pot fixa coordonatele fizice ale existenţei poetului, în Transilvania dintre Turda şi Cluj, unde încreţiturile scoarţei amintesc de Blaga, „vălurirea” pământului, unduirea lui se produce într-un fel unic, deal-vale după deal-vale, acesta este locul adesea evocat şi străbătut, dar şi celebrul deal al Feleacului, coborât de multe ori, probabil, oferind acum o imagine dezolantă, a nepăsării umane, dar dacă privim din perspectiva forţei naturii, ar trebui să ne bucurăm că ea are puterea, şi după dezastrul pe care îl lăsăm în urma noastră, să învingă: O oaste învinsă/ pe Dealul Feleacului:/ livada de meri (II), aceeaşi imagine fiind reluată de alte câteva ori, semn că autorul a fost puternic impresionat de această privelişte: Pe Dealul Feleacului/ coboară-n cohorte/ merii învinşi. (III); În livada uitată/ de pe Dealul Feleacului/ iarba cât merii. (III)

Tuşele sale, pastelate de cele mai multe ori, dar şi apăsate câteodată, redau cu acurateţea unui zugrav de detalii secvenţele care-i reţin atenţia, surprinzând particularul prin expresii memorabile. Multe instantanee de acest gen sunt din mediul citadin, de parcă un obiectiv fotografic mereu pe fază ar fixa momentul inefabil, irepetabil: Pe stradă. Ce intim/ e luciul bătrânelor/ pietre de pavaj. (II); Trecea o pisică/ din grădina de ieri/ în parcarea de azi. (III); Ger. Pe capacul/ unei guri de canal/ un câine. (III); Pe geam căţărată/ soarbe lumina/ din ger o muşcată. (IV); Ştii tu ce înseamnă/ să fii floare pe un rond/ în sens giratoriu? (II) şi Pe stradă. Izbit/ de măciucile pomilor/ descoronaţi. (III), o imagine violentă, puternică, pregnantă, cu care ne întâlnim peste tot, în toate oraşele în care toaletarea pomilor înseamnă mai curând o mutilare, ţipătul lor neauzit, plânsul, şiroaiele de sevă prelinsă pe scoarţă seamănă cu sângerarea unui deget amputat, dar pe lângă care oamenii trec impasibili, trebuie să ai reactivitatea poetului ca să vezi şi să resimţi atât de violent un decupaj citadin. Altele, la fel de frapante, dar mai calme, sunt din natură: Albastru răspund/ la marginea drumului/ cicori admirate. (III); Mormânt singuratic/ în câmp. Două sălcii./ Una uscată. (III); Scaieţii întorc/ totdeauna priviri/ înveninate. (III); Nici în cădere/ nu-s gemene frunzele/ frunzele semene. (IV); Plop adiat./ Nu a foşnit./ A susurat. (IV).

Un număr impresionant de terţine sunt inspirate de ploaie, de parcă ar fi un stimul la care reacţia nu întârzie să apară, fiecare dintre ele sugerând în subtext şi momentul din an când a luat naştere, când anotimpul nu este afirmat inechivoc: Vreme de toamnă./ Azi ploaia intră/ în amănunte. (II); Plouă. Revin/ cu picioarele pe pământ/ până şi norii. (III); Ploaie măruntă./ Crăiţe ca jarul/ pe un mormânt. (II); Ploii de vară/ îi place cuvântul/ ciuciulete. (IV); Clicăie ploaia/ pe pervaz./ Nu-i deschid. (II); Trei picături/ de ploaie pe geam./ Una e lacrima. (IV), ultima dintre ele de o „tristeţe balsamică” (formulă preluată de la Nicoleta Cliveţ).

Am sentimentul că Milea gravitează în jurul unor teme generatoare, uşor de decelat în paginile cărţilor sale prin frecventele recursuri la ele, astfel că nici gruparea lor n-a presupus un efort special, o semnificaţie aparte acordând anotimpurilor, care-i facilitează o succesiune de imagini şi metafore: Din lanul de grâu/ nu pot să culeg/ decât unduirea. (II); Septembrie. Iată,/ toamna-şi aşterne/ oxizii în frunze. (II); Zile de iarnă./ Admir rămurişul/ luminii-ntre crengi. (II); Soare de mai./ Iarba-n secret/ paşte lumină. (II); Iulie. S-ar/ răcori şi copacii/ la umbra lor. (II); Atâta de frig/ că pe geamu-ngheţat/ apar palmieri. (III).

O altă categorie de terţine le-am adunat sub genericul „meditaţii şi revelaţii”: Semnul mirării/ pune, dar invers,/ punctul pe i. (II); Aşa se ascut,/ unele lângă altele,/ singurătăţi. (II); Ce zice râul/ de om? Că se zbate/ şi când înoată. (II); Cer înstelat./ Licăresc deodată/ anii lumină. (II); Ce faceţi voi,/ haiku-uri? Înviitorim/  o clipă. (III); Vântul încearcă/ să sculpteze,/ dar macină. (III); Nu, nu e linişte./ Aud cum se ceartă/ tăcerile noastre. (II), altele sub titlul „uimiri şi iluminări”: Se pierd în toamnă/ păsări. Le simt/ ceaţa pe aripi. (II); La fel de cuminte/ ca o piatră în templu/ cine-i? (II); Cum să traduci/ în barbară/ miresme? (III), urmate de altele „intime”, legate de sensibilitatea subiectului, în care îşi trădează propriile simţiri, poate mai corect ar fi să spun că doar le sugerează, le lasă zărite şi bănuite: Lacrima mamei/ pe obraz se prelinge/ ca un ghimpe. (II); Copil, aruncai/ peste cap o potcoavă./ Încă mai cade. (III); Toată chichiţa-i/ să ştii acorda o/ singurătate. (III); M-a nimerit/ un surâs/ drept în gânduri. (III) Merg în tăcere/ de la mine la noi/ şi nu mai ajung. (II), aceasta din urmă ascunzând un sâmbure tragic pe care s-ar putea broda o lungă poveste a singurătăţii, a căutării acelui plural care oferă şi conferă securitate, protecţie, afecţiune, împăcare, rost şi un dram de speranţă, bineînţeles că toată povestea există şi este resimţită acut de autor, dar el concentrează totul în această terţină cu densitate de gaură neagră.

Nu lipsesc nici reacţiile acide, atitudinile omului contrariat, cu adieri de revoltă (e posibil să mă înşel aici, intensitatea revoltei să fie mult mai acută, însă constrângerea formală nu-i îngăduie o descătuşare, o răbufnire care să-i sugereze amplitudinea) sau aversiune blândă: Şi ţărăncuţa/ îţi zice la piaţă/ super O.K. (II); Atât ai întors/ şi celălalt obraz/ că-i şlefuit. (II); Au intrat analiştii/ în codrul de simboluri/ cu drujba. (II); Nu pot să tacă/ nici măcar în zbor/ ciorile astea? (II); Nu mai încape/ de atâta OK/ un bine. (III); Ah, şi în martie/ primele ies/ tot buruienile! (IV); Cum să nu plângă/ meleagul acesta/ rău locuit? (III), lăsând şi aici la urmă o terţină de o tristeţe corozivă.

Foarte frumoase şi cu deschideri generoase sunt reperele culturale care apar, ca nişte invitaţii la meditaţie şi îndemnuri la cunoaştere: San Francesco, în faţa/ căruia lupii/ s-au spovedit. (III); Pantera lui Rilke/ din cuşcă ne vede/ între gratii. (III); Ce poartă-ncălţările/ lui Vincent Van Gogh?/ Mersul şi drumul. (IV); Tată şi prunc./ Cine pe cine/ duce de mână? (II) (aceasta din urmă evocându-mi-i pe legendarul Oedip şi pe Antigona, care-l conduce în pribegie pe regele cu destin blestemat), dar superbe sunt şi şarjele amicale, delicatele complimente făcute prietenilor: Ioan Moldovan/ milei îi spune/ catifelare. (II); Ce vor de la noi/ colinele astea?/ Priviri blandiene. (III)

Prea le rezumi,/ fulgurând, tu aceste/ naraţiuni. (IV, p. 67), spune Milea într-o terţină, reproşându-şi „meteahna” de a renunţa la întinderi diegetice în favoarea concentrării, dar există şi rostiri aforistice care nu pot să admită nici un cuvânt în plus, orice adăugire n-ar face decât să le dilueze şi să le reducă impactul: Zgomotul ăsta/ nu-i decât o tăcere/ răstălmăcită. (II); Adevărat:/ adesea deştepţii/ se trezesc mai greu. (II); Duminică. Da,/ tot cuvântul îşi are/ tăcerea lui. (II); De zile şi zile/ picură-ntruna,/ chinezeşte. (III); Noaptea-nfăşoară/ peste noi/ orizontul. (III); Deosebirea/ dintre noi: copacul/ nu poate greşi. (III); Nu vor să ştie/ una de alta/ vârsta şi clipa. (IV); Hai să lăsăm/ ţânţarul în mărime/ naturală. (IV)

Şi am lăsat la urmă două terţine care alarmează imaginaţia: La fel ca şi noi,/ norii-s frumoşi când/ nu se adună. (II); Ne-am înşelat:/ credeam că-i de lemn/ limba de plastic. (III), dar mă opresc numai la a doua, ca să subliniez o dată în plus terifiantul adevăr pe care îl exprimă: am depăşit limbajul de lemn, nu mai putem vorbi de un nou limbaj gol, ca înainte, am ajuns să dobândim limbajul de plastic, scârţâitor, dezarticulat, dezacordat, împănat cu englezisme şi prescurtări dubioase, limbajul epocii de plastic, faţă de care până şi limba de lemn are o patină de vechime autentică. Ea încerca să ascundă, pe când aceasta îşi dă în petec, se insinuează agresivă şi insolentă peste tot, îşi afişează precaritatea ca pe un blazon, nu cunoaşte jenă şi limită; şi partea cea mai îngrijorătoare: e greu reciclabilă.

Mulţimea terţinelor citate vine să vorbească despre reuşitele majore şi remarcabile ale cărţilor lui Ioan Milea, dar nu trebuie să ascund nici că ele conţin şi multe fulguraţii mai modeste, dar trebuie să adaug imediat: mai modeste în comparaţie cu terţinele cu totul remarcabile ale aceluiaşi, nu cu altele, eclipsate de primele, în altă parte însă ar putea aspira la un statut cu totul diferit.

________

* Ioan Milea, Fulguraţii II, III, IV, Editura Eikon, Cluj, 2012, respectiv Editura Limes, 2013, 2015.

 

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s