Iulian BOLDEA – Exilul literar românesc, între traumă şi luciditate

boldea

 

Etica identitară: mărturisirea ca mărturie

Obligaţia morală a criticii şi istoriei literare actuale e reprezentată, tot mai acut, de necesitatea reconsiderării (adică a considerării la justa valoare) a contribuţiei scriitorilor români ai exilului. Aceştia fac parte, fără nici o îndoială, din circuitul de valori al spiritualităţii româneşti. Ei sunt produsul matricei spirituale mioritice, pe care au purtat-o în sinele lor cel mai adânc, oriunde au fost siliţi să se oprească, cu voie, sau, mai ales, fără de voie, în peregrinările lor. De aceea, literatura română nu poate fi întreagă fără operele lor, în care realităţile autohtone transpar cu insistenţa pătimaşă a unor obsesii. Fără mărturia lor tulburătoare. Căci, în fapt, operele scriitorilor din exil s-au constituit, toate, în mărturii autentice despre o epocă malefică şi absurdă, în mecanismele sale implacabile, aceea a comunismului. Monica Lovinescu face parte dintre puţinii intelectuali români care nu au demisionat de la rigorile adevărului, de la exigenţele morale pe care le impune şi presupune actul scrisului. Cărţile sale pornesc de la premisa, cât se poate de limpede, că scrisul e povară şi clipă de graţie, predestinare şi blestem, şi, mai cu seamă, că ele sunt rezultatul ideii de etică literară.

            Monica Lovinescu însăşi îşi subintitulează Undele scurte – Jurnal indirect, semn al conştiinţei implicării subiective, al intensei participări la cele scrise. Mărturia şi mărturisirea girează în egală măsură vocaţia estetică a autoarei, după cum luciditatea şi inconfortul reconsiderării reprezintă pragul necesarului şi deliberatului sacrificiu interior pe care se bazează efortul axiologic al Monicăi Lovinescu. Acest jurnal indirect constituie, de fapt, o altă faţă a interpretării literaturii române postbelice, interpretare eliberată de orice constrângeri, epurată de dogmatism, neoficială şi neinstituţionalizată, dar cu atât mai credibilă. Un revers al medaliei şi un recurs la sinceritate, o alternativă la critica, mai mult sau mai puţin dirijată, din ţară. “Literatură trăită” – am putea denumi paginile adunate sub titlul Unde scurte, pagini ce concentrează în substanţa lor momente de cumpănă şi de revelaţie, de sarcasm polemic ori de admiraţie febrilă, şi care nu sunt niciodată reci, distante, dezimplicate. În timp ce, la adăpostul unei deliberate iluzii, hrănindu-şi vanităţile mărunte, mulţi critici literari din ţară au girat, cu mai multă sau mai reţinută docilitate, farsa tragicomică a comunismului, legitimând-o, direct sau indirect, Monica Lovinescu, alături de Virgil Ierunca şi de alţi intelectuali români din exil, a privit, din exterior dar fără detaşare impersonală, o realitate agonică, o literatură fals idilistă, dogmatică, născută – cu nu puţine şi notabile exemple, desigur – din “directive” şi “circulare”, o literatură controlată cu draconică stricteţe de autorităţi.

            De altminteri, paginile din Unde scurte nu sunt altceva decât un subtil, un sensibil seismograf al vieţii literare româneşti de după război, autoarea înregistrând, cu speranţă şi nelinişte, semnele firave ale dezgheţului din anii 65 –70, reinstaurarea dogmatismului de după 1970, decupând profiluri de scriitori, acuzând metamorfoze suspecte, demisii morale subite, strategii cameleonice de cea mai joasă extracţie. Amărăciunea, deziluzia Monicăi Lovinescu se amplifică ori de câte ori teroarea îi împinge pe scriitori la gesturi de laşitate, la o schimbare la faţă mai mult sau mai puţin silnică, la trădare: “Durerea unor scriitori dezişi de ei înşişi şi care azi se străduiesc zadarnic să revină la literatură blestemaţi de cuvântul de ieri, pocit, şi care se răzbună, durerea aceasta trebuie să fie reală. Dar şi blestemul e fără leac. Pot ei, aceşti foşti scriitori, să se apere sau să-i pună pe alţii să-i apere. Pot să afirme, sus şi tare, ca, de pildă, mai demult un Paul Georgescu, că n-a existat un hiatus, un abis – titlurile sunt în faţa noastră şi aşteaptă să fie numărate. Iar la numărătoare se dovedesc a fi, cu indulgenţă, patru, cinci. Cu patru-cinci titluri poţi acoperi şi justifica douăzeci de ani de viaţă literară?”. Interogaţiile Monicăi Lovinescu sunt întrebări pe care ar trebui să şi le pună orice intelectual onest, orice scriitor neafiliat servil dogmei, neaflat la cheremul doctrinei. Iar răspunsurile pe care le află sunt, pe cât de tranşante, de incomode, pe atât de juste. Dispoziţia polemică, nervul satiric, dinamica sarcasmului şi a ironiei sunt mărcile distinctive ale discursului critic al Monicăi Lovinescu, articulat înainte de toate în funcţie de o retorică a adevărului, oricât de greu de acceptat ar putea fi acesta. O idee centrală susţine, ca o cheie de boltă, demersul autoarei: aceea a situaţiei paradoxale în care se găseşte scriitorul român, aflat, de cele mai multe ori, nu în avangarda negaţiei comunismului, ci în cohorta aderenţilor, în rândul oportuniştilor convertiţi la dogmatism dacă nu din convingere, atunci din interes. Intelighenţia românească a fost contradictorie, aberantă în mişcări în multe din manifestările ei, indecisă în opţiuni, servilă şi aservită dogmelor, cu rare, dar cu atât mai semificative excepţii.

Judecăţile Monicăi Lovinescu pot părea poate prea severe sau excesive. Ele ne scot, e adevărat, din ritualicele şi comodele ierarhii învăţate pe dinafară. Ele reconsideră scriitori, redimensionează opere, aruncă o lumină pe cât de justă pe atât de nemiloasă asupra unei întregi epoci literare. Sunt pagini ce alungă demonii, care exorcizează spaimele cuibărite în noi, pagini obsedante şi obsesive, care absorb, o dată cu irealitatea literaturii, şi demnitatea actului de a scrie. Exasperarea de care se lasă cuprinsă, uneori, autoarea atinge maximum de intensitate, o halucinantă intensitate atunci când, de pildă, se face referire la victimele stalinismului”. Recursul la luciditate, persiflarea poncifelor de orice fel, reducerea la neant a ilogicului – sunt tot atâtea motive să considerăm obsesia Monicăi Lovinescu – literatura română – una benefică, în care implicarea şi detaşarea se află într-un echilibru semnificativ. Între rigoare morală şi intransigenţă a esteticului, Monica Lovinescu a reprezentat şi reprezintă una dintre cele mai autorizate şi mai autentic angajate voci ale culturii române contemporane.

Foarte relevant este “patriotismul indirect” pe care îl ilustrează Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, prin intermediul paginilor lor, în care patosul acuzator se îmbină cu o limpede şi fermă conştiinţă morală. Ceea ce frapează, poate, cu îndoită forţă în al cincilea volum al Jurnalului (1996-1997) Monicăi Lovinescu, apărut la Editura Humanitas în 2005 e, înainte de toate, discernământul moral de o precizie ireproşabilă, dublat de instransigenţa judecăţilor, nu o dată severe, intolerante, mai întâi cu sine şi apoi cu ceilalţi. Dincolo de tribulaţiile cotidianului, cu gesturi ce par mecanice, repetitive, dar care fac, totuşi, parte dintr-un ritual existenţial pus cu obstinaţie în serviciul legitimării fiinţei prin cultură, prin cuvântul scris şi printr-o etică a valorii inconturnabilă, Jurnalul e o probă a nevoii autoarei de regăsire, prin intermediul verbului evocator, a propriei identităţi, sfâşiată între două spaţii de cultură, de trăire şi de simţire, desemnate cu patos afectiv reţinut şi cu luciditate. Bucureştiul regăsit după o absenţă îndelungată e resimţit cu perfect aplomb etic, refuzându-se orice refugiu în vreo mitologie a trecutului.

            Destinul tragic al mamei (Ecaterina Bălăceanu) ocupă un spaţiu privilegiat şi semnificativ în aceste pagini; documentele securităţii, la care Monica Lovinescu are acum acces, transcriu o dramă a unei libertăţi confiscate, torturile şi chinurile la care a fost supusă Ecaterina Bălăceanu pentru vina de a avea un copil exilat. Frazele diaristei sunt pregnante şi exacte, lipsite de stridenţe retorice sau afective, dar cu atât mai drastice: „Îmi este intolerabil s-o regândesc pe mama supravegheată şi comentată de «ei». Toţi termenii de care se slujesc în rapoarte nu sunt doar troglodiţi, prostia lor este agresivă, orice cuvânt spus, orice gest făcut de o fiinţă ca mama nu poate să nu li se pară, cum zic ei, «necorespunzător». Peste limba de lemn a partidului se suprapune limba de silă a Securităţii”. Sentimentul de vinovăţie pe care memoria abisală a diaristei îl adăposteşte e înregistrat cu aceeaşi luciditate tranşantă, din care orice umbră de idealizare de sine e absentă. Orice compromis. Orice autoiluzionare. Ultragiul şi culpabilitatea sunt cele două sentimente dominante pe care le încearcă Monica Lovinescu la lectura proceselor-verbale de urmărire a mamei sale, documente ale terorii, scenarii contrase ale unui Timp malefic, în care conştiinţele umane erau reduse la neantul dogmatismului, desfiinţate sau îndoctrinate cu premeditare. Monica Lovinescu e perfect conştientă de inadecvarea dintre instrumentele analizei conceptuale, ale logicii diurne şi spaţiul acesta afectiv turbionar, în care stări afective de o deconcertantă profunzime (complexe indefinibile, trecutul ororii, prezentul vinovăţiei etc.) reprezintă tot atâtea răni de nevindecat, tot atâtea traume intolerabile: „Cum să te instalezi cu bisturiul analizei în astfel de zone tulburi, gâlgâind şi de puroiul vinovăţiei resimţite subiectiv, şi de sângele nevinovăţiei reale? Ştiu totuşi că va trebui s-o fac şi că amânarea aceasta neistovită n-are nicio scuză”.

            Evident, paginile Jurnalului, atât de dense, atât de substanţiale ca materie biografică şi evenimenţială, ne oferă un prim nivel al percepţiei, de ordinul fenomenalităţii, al aparentului şi cotidianităţii, în care gesturi, întâmplări, scene, figuri, unele pitoreşti, altele odioase, unele transcrise în peniţă afectivă sau elogioasă, altele repudiate cu tranşanţă sunt strânse laolaltă în pasta unui prezent dinamic, înregistrat cu o frenezie a detaliului ce asumă, sub specia autenticităţii autobiografice, şi anecdoticul sau faptul banal şi gestul sau cuvântul revelator. Una dintre obsesiile Jurnalului e, firesc, cumva, tema memoriei şi, legată indisolubil de ea, cea a identităţii: „Se tot întreabă de ce evreii au memorie şi noi nu. Îi răspund că evreii au supravieţuit aducându-şi aminte, iar românii, uitând. (Pata albă a absenţei noastre timp de vreun mileniu de pe hărţi din ce altceva s-a născut dacă nu din uităciune?)”. Multe dintre evenimentele politice care se petreceau în România acelei epoci (victoria Alianţei şi a lui Emil Cosntantinescu în alegeri, eşecul lui Nicolae Manolescu la prezidenţiale, însoţite de trădările şi laşităţile unora, de tenacitatea altora etc.) sunt transcrise pe larg, cu detalii revelatoare, ce transformă paginile de jurnal în document psihologic, adâncind caracterul său de depoziţie morală asupra prezentului, concomitent cu încercarea de resuscitare a unui trecut revolut. Pasionante sunt şi însemnările, polemice, atente, riguroase, neconvenţionale, despre cărţi, scriitori, evenimente culturale, care transformă Jurnalul Monicăi Lovinescu într-un adevărat festin al intelectului. Pragul etic pe care îl impun aceste pagini de jurnal se întâlneşte, pe parcursul multor însemnări, cu pasiunea, obsedant reiterată, a adevărului şi a mărturiei netrucate, expusă în regimul lucidităţii depline şi tutelare. Confesiunea se încarcă, astfel, de reverberaţiile etice ale pactului legitim cu memoria, cu neuitarea, condiţie a libertăţii interioare şi a identităţii cu sine a fiinţei.

 

Retorica inclemenţei

 

Autorul volumelor Româneşte şi Subiect şi predicat s-a impus ca un “martor” inclement, de autentică intransigenţă etică, care s-a încăpăţânat să-şi facă publică “depoziţia”, transformându-şi enunţurile în denunţuri ce dezvăluie jocul mistificator şi malefic al imposturii, reducând-o la neantul său originară. În cazul lui Virgil Ierunca, mărturia girează un destin iar patosul rechizitoriului îşi află explicaţiile şi resorturile în “contextul” ce a generat aceste pagini, circumstanţe în care absurdul se substituise normalităţii, era, cu alte vorbe, legitimat de un regim totalitar ce-şi aruncase umbra demonică asupra culturii româneşti. Dacă tonalitatea pamfletară se substituie nu o dată polemicii de idei, cum mărturiseşte chiar Virgil Ierunca, aceasta se întâmplă deoarece “nu de idei duceau lipsă scriitorii şi cărturarii noştri care au ales colaborarea fără nuanţe cu inchizitorii culturii şi spiritualităţii româneşti, ci de o minimă demnitate. În plus, aservindu-şi conştiinţa, ei au ales Academia, în aceeaşi vreme în care mulţi dintre colegii lor preferaseră Temniţa”. Sentimentul exilului, ce-şi extrage energiile purificatoare nu atât din osânda dezrădăcinării pur geografice, cât din ruperea tragică a fiinţei de spaţiul său matricial spiritual, e starea afectivă ce domină aceste pagini. Starea de alertă a eseistului, starea lui de graţie, normalitatea sa – îşi află în nostalgie, în dorul de peisajul şi sufletul românesc, un hotărât accent compensativ. Echilibrul interior al eseurilor şi articolelor critice, al simplelor notaţii, chiar, ale lui Virgil Ierunca se află aici, în spaţiul acesta greu de determinat, dificil de precizat, aflat la limita dintre sarcasm şi dor, dintre ocară şi mângâiere. Exilul este astfel o cruce răscolitoare de întoarceri, o “cruce de dor”, e o stare a fiinţei care leagă, într-o mult mai mare măsură individul de spaţiul care l-a născut şi de care – cu voie sau fără voie – s-a desprins. Exilul favorizează privilegiul întoarcerilor – în timp şi spaţiu. Exilul a reprezentat, pentru Virgil Ierunca, revoltă şi jertfă, un semn al destinului şi o pecete tragică a unui rigorism moral intransigent, împins până la – beneficele – sale limite ultime. Patetic şi acuzator, confesiv fără a cădea în anecdoticul autobiografiei, reflexiv fără a exila metafora din propriul discurs, Virgil Ierunca  şi-a asumat, de-a lungul multor ani, povara unei neclintite ţinute etice, exemplaritatea unei confruntări cu demonii interiori şi exteriori, dintr-o clară nevoie a mărturisirii, a depoziţiei. Nu există pagină a lui Virgil Ierunca sau enunţ al său care să nu depună, într-un fel sau altul, mărturie: fie despre convulsiile interioare ale eului exilat, fie despre anomia Istoriei, despre legile aberante ale unui timp demonizat.

            Tocmai de aceea, paginile sale, acuzatoare şi patetice, răscolitoare şi pătimaşe, au alura unei recuperări cathartice, a unei purificări prin focul verbului. Nimic mai străin firii morale a lui Virgil Ierunca decât duplicitatea sau chiar neutralitatea atitudinii. Primul impuls al scriitorului e de a riposta; nevoia de replică, regimul urgenţei sunt instanţele ce prezidează scriitura. Inspiraţia e produsul indignării: scrisul transcrie, astfel, mai degrabă exasperările eseistului. Revolta devine în acest fel exemplară, experienţa expresiei se transformă, cu o fervoare extremă, într-o operaţiune de izgonire a demonilor. Desigur, nu puţine dintre aserţiunile lui Virgil Ierunca sunt în măsură de a şoca spiritele, zguduind ierarhii prestabilite sau stabilite fără discernământ în virtutea unei inerţii molcome. Aşa se întâmplă cu pamfletele lui Virgil Ierunca (Suflete moarte şi suflete captive, Un optimist: Răspuns lui George Călinescu, Tudor Arghezi: un gâdilici de Curte Veche, Schimbarea la faţă a lui Tudor Vianu, Mihai Beniuc la avangarda poliţiei, Geo Bogza sau despre conştiinţa decorativă etc.), pamflete cu care verbul acid şi metafora corozivă a unui exilat a întâmpinat metamorfozele – unele previzibile, altele subite şi inexplicabile – ale unor scriitori rămaşi în ţară, ce au preferat să se instituţionalizeze aservindu-se, decât să-şi asume demnitatea ţinutei morale, ce le-ar fi dat girul responsabilităţii etice şi al verticalităţii.

            De altminteri, în ţesătura densă a acestor pagini cu alură pamfletară, născute din indignare şi transformate în revolte, eseistul îşi dezvăluie, nu o dată, crezul său artistic, codul moral care îi modelează vocaţia creatoare şi viaţa. Iată, spre pildă, un fragment edificator, în înţelesul etimologic şi deplin al cuvântului: “Noi suntem dintre aceia care cred că poezia nu este şi nu poate fi o simplă pritocire de «cuvinte potrivite». Că găteala vorbei e cu totul altceva decât povestea vorbei. Că povestea aceasta e gravă şi că ea «angajează» toată fiinţa celui care-o slujeşte într-o «tinereţe fără bătrâneţe», într-un permanent risc şi într-o permanentă alegere. Când un poet se lasă purtat de vorbe, când faimoasa iniţiativă a cuvântului nu este cum ar trebui să fie – o iniţiativă a fiinţei – ci doar expresia unei podobiri formale, sunt semne că poetul acela gospodăreşte îndoielnic propria lui vocaţie”. “Vocaţie”, “misiune”, “angajare”, “responsabilitate”, “mărturie” – sunt cuvinte cărora Virgil Ierunca le acordă accente patetice, lipsite însă de orice urmă de iluzionare, sunt cuvinte care se armonizează, până la identificare, cu conştiinţa sa exigentă, ce îi dictează o conduită etică de o incontestabilă fermitate. Tocmai de aceea, frivolitatea, aservirea, comerţul cu conştiinţele umane, “schimbările la faţă” – sunt doar unele dintre tarele morale pe care le denunţă, cu luciditate şi tranşanţă, Virgil Ierunca, scriitor ce nu s-a lepădat niciodată de sine, ce nu şi-a prostituat conştiinţa în împrejurările pe care i le-a rezervat o istorie ieşită din matcă.

            În eseurile critice ori în însemnările preponderent politice ale sale, stau faţă în faţă două ipostaze, două roluri pe care autorul şi le asumă cu egală îndreptăţire; moralistul şi estetul se întregesc reciproc. Fără a-şi uzurpa unul altuia teritoriile, dimpotrivă, ei convieţuiesc într-o perfectă armonie, aflându-şi resursele şi dinamismul în necesitatea mărturisirii, care uneşte, în aceste pagini, responsabilitatea şi reculegerea în faţa Frumosului, ardenţa ideii şi suculenţa inefabilă a metaforei. Cu alte vorbe, Virgil Ierunca târăşte metafizica la judecata concretului celui mai pur, după cum banalul, detaliul în aparenţă fără semnificaţie e ridicat adesea în ordinea transcendenţei. Iată de ce aceste cărţi sunt alcătuite din iluminări şi sfâşieri lăuntrice, din avânturi şi limite autoimpuse, din patos al interogaţiei şi voluptate epicureică a degustării esteticului. Se mai poate observa că Virgil Ierunca percepe cuvântul în dubla sa intenţie şi în dubla sa realizare; cuvântul mântuie prin crâmpeiul de transcendent pe care îl pune în joc, pe care inevitabil îl conţine, dar angajează, în egală măsură, fiinţa într-un joc aproape tragic, al limitelor şi revoltei, al deschiderii şi claustrării. Memoria exilului românesc se relevă a fi, mai ales prin cei doi reprezentanţi exponenţiali ai săi, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, un spaţiu al literaturii, dicţiunii şi trăirii în care trauma identitară se întretaie cu nevoia confesiunii, a depoziţiei inclemente şi necesare.

Bibliografie critică selectivă

  1. Alexandrescu, Sorin, Identitate în ruptură. Mentalităţi româneşti postbelice, Traduceri

de: Mirela Adăscăliţei, Sorin Alexandrescu şi Şerban Anghelescu, Editura Univers,

Bucureşti, 2000;

  1. Behring, Eva, Scriitori români din exil. 1945-1989. O perspectivă istorico-literară,

Traducere din limba germană de Tatiana Petrache şi Lucia Nicolau, revăzută de

Eva Behring şi Roxana Sorescu, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucureşti, 2001;

  1. Boldea, Iulian, Scriitori români contemporani, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2002;

  2. Boldea, Iulian, Vârstele criticii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005;

  3. Cistelecan, Alexandru, Diacritice, Editura Aula, Braşov, 2005;

  4. Codrescu, Andrei, Dispariţia lui „Afară”. Un manifest al evadării, Traducere din

       engleză de Ruxandra Vasilescu, Prefaţă de Ioan Petru Culianu, Ed. Univers, Bucureşti, 1995;

  1. Cordoş, Sanda, În lumea nouă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003;

  2. Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel, Editura Albatros, Bucureşti, 2000;

  3. Dumitrescu, Vasile, C., O istorie a exilului românesc (1944-1989) în eseuri, articole,

scrisori, imagini etc., Selecţia textelor, îngrijirea ediţiei, indice de nume, cuvânt

introductiv Victor Frunză, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1997;

  1. Florescu, Nicolae, Întoarcerea proscrişilor: reevaluări critice ale Literaturii exilului,

Editura „Jurnalul Literar”, col. „Critica”, Bucureşti, 1998;

  1. Florescu, Nicolae, Noi, cei din pădure. Reevaluări critice ale literaturii exilului,

Editura „Jurnalul literar”, Bucureşti, 2000;

  1. Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Editura Libra,

Bucureşti, 1999;

  1. Iliescu, Vasile, Povestirile unui exilat la Munchen, Editura Timişoara, Timişoara, 1994;

  2. Literatura diasporei (Antologie comentată), alcătuită de Florea Firan, Constantin M.

Popa, Editura Poesis, Craiova, 1994.;

  1. Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, 1-2-3, Editura

Aula, Braşov, 2001;

  1. Nemoianu, Alexandru, Cuvinte despre românii-americani (II), Editura Clusium, ClujNapoca,

1999;

  1. Popa, Mircea, Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români din exil, Editura Globus,

Bucureşti, 1998;

  1. Popescu, Titu, Nimeni nu-i profet în ţara lui, ci în exil!, Editura Danubius, Bucureşti, 2000;

  2. Români în ştiinţa şi cultura occidentală, Academia românoamericană de ştiinte şi arte,

voI. 13, Davis, 1992;

  1. Sălcudeanu, Nicoleta, Patria de hârtie. Eseu despre exil, Editura Aula, Braşov, 2003;

  2. Stănescu, Gabriel, Unde am fugit de acasă? Interogaţie asupra exilului. Articole.

Polemici. Eseuri, Criterion Publishing, Norcross, USA, 2001;

  1. Ulici, Laurenţiu, Scriitori români din afara graniţelor ţării(Geografia exilului literar

românesc), editor: Uniunea Scriitorilor prin Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 1996;

  1. Ungureanu; Cornel, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Edit

„Amarcord”, Timişoara, 1995.

*

Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council- CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948)/ Cercetarea pentru aceasta lucrare a fost finantata de catre Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s