Poeme de Matei HUTOPILA, Svetlana COROBCEANU, Sorin ANCA, Emil SUDE și Adi FILIMON

Matei HUTOPILA

hutopila 2

 

în sînul familiei

 

carpeta de perete închide un colț cît o lume
în ochii mijiți a somn, țesătura se amestecă cu visul
ciuta paște, cerbul țanțoș mă privește drept în ochi
soba dogorește, între bunicul și bunica obrajii îmi ard

bunicul se ridică somnambul într-o rînă, începe a pupa perna
bolborosește ceva și numele unei femei
bunica se ridică de la jumătate, îl privește o vreme
în lacrimi îi spune pe nume să se culce

închid ochii și nu-i mai deschid pînă dimineață

 

luni am fost la oraș cu bunica, că era zi de tîrg

 

orășenii erau toți în oraș
cîinii vagabonzi lătrau la oameni
ghenele de gunoi dădeau pe de lături
oamenii lătrau la oameni
mașinile dădeau în bălțile adunate lîngă bordurile tocite
parcă anume

unde mai pui că noi ne-am îmbrăcat frumos pentru asta
am făcut baie de cu seara
și cu noaptea-n cap ne-am suit pe microbuz

 

ne-am întors s-o luăm pe dincolo, să nu călcăm prin sînge

 

piețarul îl bătea pe moș hău
stăteam toți gură-cască
iar pe fețe mai mult mirare sau frică

 

tata a zis nț nț
mamei mai că i-au dat lacrimile
mie mi-a fost atît de milă
a fost singura dată cînd am văzut sînge pe portul popular

sîngele care nu s-a spălat a rămas acolo,
înghețat în gheața de pe jos, fiind iarnă.
l-am mai văzut zilele următoare cînd treceam spre autogară

 

între gardurile bunicilor ca leu-n savană

 

eram mic
nu eram nici la şcoală
şi eram rău
negru-n cerul gurii zicea mamaia că îs

 

i-am dat cu piatra-n bot lui văr-miu
şi i-o curs sînge, hai la dispensar
l-am strîns de puţă pe văr-miu şi i-o curs sînge,
hai la dispensar

 

pe copiii de pe uliță prin cerdac prin grădină i-am fugărit
s-au înţepat în darac, s-au tăiat în sticle sparte
le-o curs sînge au plîns
i-au pus în picioare în cazanul cu apă de ploaie

 

mama şi tata de la mine acolo s-au certat
și atunci chiar mi-a fost frică
și la toți ne-a fost
și de fiecare dată îmi părea atît de rău de-mi zvîcneau obrajii
dar nimic nimic nu lăsam să se vadă

 

zile și ani la liceul silvic pe tăpșan

 

am alergat de dimineața pînă seara
pînă obrajii îmi amorțeau și artificii explodau din iriși.
supt la față și roșu ca un gogoșar stăteam gata să cad cînd ajungeam acasă
iar mîinile mamei ca doi lilieci albinoși se înfigeau în pletele mele

 

la liceul silvic pe maidan am văzut cum îi săltau țîțanele radei prin tricoul cu buricul gol
cînd juca cu fetele baschet și badminton.
acolo băieții mai mari m-au fugărit pentru că eram mic și spurcat la gură
și uneori m-au prins și alteori nu m-au prins.
pe acolo au alergat urșii cînd au scăpat din țarc și pe băiatul ăla ciudat l-au scalpat,
dar apoi s-a făcut bine și n-a mai avut nimica, doar că poartă și acuma șapcă.
acolo ne-am jucat pe ploaie și n-am plecat
și ne-a fost frică să nu ne trăsnească, că norii în capul nostru erau de aproape,
și nu ne-a trăsnit.
acolo venea tata cînd îl trimitea mama, pe întuneric, să mă ia acasă.
pe drum mă dojenea un pic
apoi ne puneam de acord cum să pară că mi-am luat muștruluiala.
mama de fiecare dată ne credea și doar se uita un pic amenințător
iar eu cuminte mergeam să mă uit în atlas la țările lumii,
în stepele pe munții pe rîurile lumii
zburdam

 

*

 

Svetlana COROBCEANU

corobceanu

 

Goblenul

luminaţi din toate părţile

ei zâmbesc sfioşi aliniaţi ca nişte miei

pe o pajişte multicoloră

flori roşii flori albastre

pe alocuri aţele se întrerup

şi unde trebuie să fie iarba verde

din peisaj răzbat petice albe gălbui –

una dintre lucrările bunicii maria

în timp ce visa la un mire blând şi frumos

şi poate multe alte lucruri despre care se şuşotea cu alte fete

în timp ce-şi înălţau clitul de zestre

în realitate

a avut doi copii

de la bărbaţi diferiţi întorşi de pe linia frontului

când aceştia intrau în sat

femeile îi înconjurau

şi fiecare în mintea ei se vedea

mai puternică decât cealaltă

se văicăreau îi jeleau

bărbatul trebuia s-o aleagă pe cea mai frumoasă

şi cum toate erau frumoase în ochii lui

se împărţea între ele

cu bucăţile de carne terciuită din mintea lui

se îngropa în plete lungi în sâni şi fese se cerea ocrotit evadat

dinspre groapa de sânge şi măruntaie

urmărit de război

nopţile sălta când pe perna uneia, când a alteia

şi ţipând o lua la sănătoasa

în zori

îi făceau din mână să se apropie

îl momeau

cu mere şi pere

îngrămădite

la o margine de câmp minat

fetele cu cosiţe

bravul soldat

avea să cadă în războiul de pe câmpul lor de zestre

nu ştiu

e poveste ori e adevărat

dar există o cruce a unui soldat fără nume în satul nostru

fiecare bătrână are câte o istorie ce diferă de a celorlalte

despre el

plină de acte de curaj şi vitejie

martin cel frumos

afară se auzea vântul hodorogind pe sub geamuri pe sub uşi

vă amintiţi de moş martin al mătuşii mărioara

a adunat bani de la oameni să repare biserica din sat

să cumpere policandru şi alte lucruri necesare

banii i-a cheltuit numai el ştie cum

unii spun că la crâşma din satul vecin

a chefuit două zile, două nopţi

cu femei din alea, uşoare

dar cine ştie ce şi cum s-a întâmplat

să nu ne luăm păcatul cuiva asupra noastră. nu

când a murit

în a treia zi

după ce a fost scos sicriul în curtea casei

peste sat

din senin

s-a abătut un vânt năpraznic

mie mi-a smuls poarta din ţâţâni

vouă – nucul, bătrân de-un car de ani, lăsându-l cu rădăcinile

afară

a spart geamuri, a dus streşini la marginea satului

oamenii s-au speriat s-au ascuns care şi unde au reuşit

a rămas doar sicriul descoperit cu moş martin în calea

furtunii

şi aici lumea s-a luminat

toţi erau siguri

vântoaica a venit după el, să-i ceară socoteală

pentru banii bisericii cheltuiţi după propriul plac

urma să fie dus

în înaltul cenuşiu

însoţit nu de îngeri, ci de pari smulşi din garduri

urma să urce pe o scară de văzduh neguroasă în spirală

lovit şi

încolţit de aşchii din oale sparte şi ulcioare

să dea socoteală pentru datorie

aşa credeau oamenii din sat

nimeni nu ştie însă ce s-a întâmplat

vântoaica

a luat totul din gospodăria lui

coteţul cu găini

godacii

merii şi caişii sădiţi de mâna lui

i-a luat parte din streaşină

i-a răsturnat poarta

l-a împresurat cu praf pe mort

dar sicriul şi capacul au rămas neclintite

negru de pământ în colţul gurii

moş martin parcă zâmbea oarecum nedumerit

înainte de a fi pus în groapă

încă mult timp oamenii s-au întrebat

cine a fost

cine a trimis vântoaica peste sat

numai soţia tăcea

cuprinsă de o bănuială

n-a stors nicio lacrimă la moartea lui

convinsă că a fost mâna unei iubite

că frumos a mai fost martin acesta în tinereţe, bată-l vina

 

Călătoria

veniţi, să mă vedeţi, dragii mei

că dacă mă duc nu mă mai vedeţi

 

cuvintele ei

erau ca vântul

ne treceau pe lângă urechi

dojana ei

v-au crescut brusturi în loc de urechi

printre frunze

ca vântul

noi foşneam, ne legănam în lume era cald

vocea ei dintotdeauna

şi chipul ei

şi trupul ei în descreştere

în lume încă erau atâtea de văzut şi auzit

şi mai era dragostea

cine s-o creadă?

***

aerul fără glasul ei

în camera ei

printre lucrurile ei

o rană

noi intrăm

ieşim dezorientaţi ca viermii

pe suprafaţa unui gol

alertaţi

bunică maria

alb

tavanul spre care a privit

într-un punct

deasupra patului

în timp ce sufletul

i-a trecut uşor dintr-o lume în alta

lăsându-ne boştura trupului

cu ochii deschişi

şi gura căscată

mâinile care acum o clipă

au ţinut

paharul între degete

fără vlagă

tăvălindu-i-se pe sub trup

în timp ce alte mâini

refuzând să piardă momentul

când mai e caldă, mai e moale

mai e om

o dezbracă, o îmbracă

bunică maria-a-a

strigam în neştire

la picioarele ei

trupul alb fără vlagă

în urma ei

în ochii noştri

pe pământ – în urma ei

în lumina zilei

în urma ei

bunică maria

strigam

cât încă n-a ajuns prea departe

întoarce-te

cât încă mai e undeva prin preajmă

iartă-ne

noi

împrăştiaţi

prin casă

pe afară

strigam

fără să ne audă

în urma ei

tavanul sângerând gol

lucrurile sângerând gol

golul răbufnind

prin uşa casei ei

prin geamurile casei ei

şi de prin fiecare lucru

care ne ieşea în faţa ochilor

cu câte o spărtură de gol

i-au închis ochii

i-au închis gura

au îmbrăcat-o în haine albe

mustăcioasă

bătrână

numai bună de speriat copii

scumpa noastră

draga noastră

te-au pieptănat

te-au îmbrobodit

zâmbeşte parcă

se încruntă parcă

de la o oră la alta tot mai liniştită

tot mai împăcată

continuam s-o căutăm

nu pierduţi în gânduri

nu în amintiri

pe scaunul din ungher

în conul de umbră

de lângă dulap

e poate în faţa icoanelor

ori aici alături

după ce haitele de câini ale durerii s-au împrăştiat

stă aşezată

caută în jur

şi spune uite ce dezastru au făcut

ce-au făcut

şi clatină din cap, poate

şi îşi pipăie

mâinile

care nu-i mai sunt mâini

şi se apucă de haina care nu-i mai este haină

uite ce-au făcut

şi lacrimile care nu-i mai sunt lacrimi

i se rostogolesc pe obraz

***

în jurul ei

cu dragostea sângerând

dragostea dintotdeauna

printre cuvinte în glasurile noastre

unduindu-se

susurând

buruiana de gol

cine o calcă în picioare

cine o striveşte

în jurul ei

cu dragostea sângerând

noi, cât vezi cu ochii

strânşi roată –

în căutarea privirilor ei

care altădată ne întâmpinau

în mijlocul lanului (nu de grâu, nu de secară)

se luminau de

dragostea noastră

ca doi licurici

printre plante de gol

susurând azi

sângerând

***

stăpâna lumii

cu un şal gros aruncat peste umeri, sprijinindu-se în toiag

zâmbeşte

ţii minte când am făcut noi fotografia asta

ţin minte

când mi-ai cerut să găsesc năframa asta roşie, ţii minte

ţin minte

era iarnă, ţii minte

ţin minte

fulguia frumos

ţin minte, da

îi mângâiam părul alb

îi mângâiam braţele

căutam cuvântul

pastila

care ar apăra-o de haitele suferinţei

îi sfârtecă uterul

îi sfârtecă spatele

văleu

i se mută la tâmple

***

drumurile mele s-au rărit, spunea

apoi

drumurile mele s-au scurtat

drumurile mele

dacă voi ajunge până la toamnă

până la iarnă

a strâns mere

şi-a adâncit palma în omăt

până în pragul uşii, se plimba

îndărăt

iarna

în căsuţa

de sub cerul

gri

fulguind

drumurile i s-au întins până în primăvară

apoi până în vară

bătătorite drumuri prin sufletele noastre

ca vreascuri uscate

se frâng azi de o margine a lumii

goale

***

e trecut de miezul nopţii

tăcuţi alături de ea tăcută

privim în gol

nimic nu ni se arată

între pat și scaun

între pat şi masă

nimic

cât să te prăbuşeşti de la înălţime

o mare de gol

pe sub lucrurile toate

ca într-o cuşcă captiv un animal

ne lipim strâns unul de celălalt

în lumea pe val

***

ne-a abandonat la o margine de drum

cu lumea în spate ca într-un

rucsac

îndepărtându-se

unde duci bunurile toate

bunică maria?

cerul şi apele

drumurile şi pădurile

şchiopătând

îi alunecă un colţ de iarbă

tace

parcă ar fi supărată

parcă s-ar fi rătăcit

în ceaţă

împovărată de o legătură de vreascuri

toamna târziu

întorcându-se

la casa unde ar fi aşteptat-o

copiii

în lume se face frig şi întuneric

în depărtare se mişcă o stea –

bunica maria cu al ei soare

anunț

a cui e noaptea?

cineva a pierdut o noapte pe aici

o noapte cu un mic oraş văzut în depărtare

cu luna pe cer ascunsă printre nori

cu muzică de jazz, clinchete de pahare

valurile înspumate ale mării

feţe tinere de îndrăgostiţi

şi un prunc gata să iubească pe oricine

ce o fi vis, ce o fi realitate

nu am cum să ştiu

cine a pierdut pe aici o noapte?

*

 

Sorin ANCA

sorin-anca 

 

viol selenar

se turteşte concavă

borţoasă

şi lascivă

spre interiorul camerei mele

sticla de geam

de atâta lună plină

aş ţipa după ajutor

însă gura mi-e deja plină de raze

şi echivoc

abia mai apuc

să-mi aprind o ţigară

să-mi beau călimara

să las sângele să zboare

şi pâinea s-o sărut cu sare

nici măcar în gând

nu mai pot scrie un rând

testamentar

ori de adio foarte dulce

şi foarte amar

plămânii îmi sunt deja albi

cămările inimii

felinare aprinse

şi prinse între fulgi

cât vezi cu ochii

în mine e numai tremur

de umbre-n estompare

într-o secundă

două

sau mai puţin

va fi totul atât de iluminat

încâ voi orbi tot cartierul

geamul e-acum deja

mai mult de jumătate sferă

pântec greu

explozibil

şi nu se-arată nici un nor

nici un corb

oricât de rătăcitor

să-ntunece această lumină

flămândă

fluidă

fractală

ca un dezmăţ se va revărsa

peste mine

în clipa neatentă

(iată îmi linge obrazul deja

cu limbile-i mii)

mă liniştesc totuşi

şi las să treacă

şi de această dată

peste mine încă un viol selenar…

rampă abia înclinată

subit

arborele cotit

s-a înţepenit

şi-am rămas

în câmp deschis

ani lumină

depărtare de casă

singur

într-un ger cumplit

şi-nconjurat

de zăpezi scânteietoare

şi înalte

cât stâlpii de telegraf

înspre mine nu străbătea

nici urlet de lup

şi niciun fel de disperare

voi sfârşi –

mi-am spus

nespus de fericit

înveşmântat în alb

în cea mai gigantică

rochie de mireasă

cu mine ca mire

de braţ păşind încet

pe rampa aceasta

abia înclinată

ce poate duce spre cer…

dezamăgire

între mine şi înger pe masă

un singur pahar

ultimul

înaintemergătorul beţiei finale

jur-împrejurul

amuţeşte subit

undeva într-o tăcere cumplită

plezneşte o coardă de vioară

nicidecum nu clipesc

nicidecum nici îngerul nu clipeşte

în noi e un gol

în continuă revărsare

dacă cineva ne-ar împinge

un pumnal în piept

nu l-am simţi

sânge n-ar curge

ci ar rămâne nemişcat în plutire

şi atent în aiurare

o singură respiraţie

ar epuiza tot aerul planetei

ar stârpi-o iremediabil

un gând

oricât de plăpând

ar fi cădere devastatoare de meteorit

cine va întinde primul mâna

spre paharul izbăvitor

cine va câştiga competiţia

se-ntreabă norodul

materia şi târfa din bar

eu în gând nu văd decât îngerul

şi îngerul mă vede în gând doar pe mine

de-o nesfârşire de ani

până-ntr-o nesfârşire de clipe

sincron întindem mâna

în fiecare noapte

spre a împinge scaunul în spate

lăsând paharul neatins

izbăvirea dintre noi neatinsă şi vie

prima

definitiva

spre marea şi neînţeleasa

dezamăgire a tuturora…

între-vedere

îţi între-văd

cu un ochi de diamant

miile de feţe

cum treci muşcând din măr

pe plajă şi pe bulevard

cum se încinge

în urma ta nisipul

şi betonul

şi copacii înalţi

zadarnic pumnalul

îmi spintecă pleoapa închisă

tot te între-văd

tot simt pielea-ţi de mercur

cum iradiază

hipnotic spre mine –

viol iluzoriu

fertil şi

teribil de real…

 

 

 

Emil SUDE

emil sude

E ca într-un lift în care respirația necunoscutului e terapeutică. 

necunoscutul deschide ușile liftului și te privește ca și cum ți-e prieten.
dar tu nu știi de ce treci de pe hol în lift. locuiești la parter și ai impresia.
o vagă impresie că dacă ai urca etaj după etaj cu necunoscutul ai reuși
să îl cunoști. să îl cunoști ești întrebat la ce etaj veți coborî. dar necunoscutul
locuiește la parter. și urci etaj după etaj și necunoscutul nu scoate nici o vorbă
de la tine. ai vorbit prea mult îți spui cu necunoscutul. și faci cunoștință
cu tine. pe mine mă cheamă pe tine cine te-a chemat. de fapt taci. ai impresia
că ești la parterul etajului 7. și spui un etaj oarecare după etaj. privești la parter
cu necunoscutul de unde n-ai plecat. și respirăm același aer aceeași apă vibrează
cum litera de la sfârșitul rugăciunii din prelungirea rugăciunii în care respirația
necunoscutului e terapeutică.

A fost o dată o zi. o zi care nu purta niciun nume

al vreunei zile cunoscute. şi era goală de semnificaţii ziua aceea.
cineva a vrut să îmbrace ziua să-i dea semnificaţii. să le arate
celorlalţi că nu e lăsată vreo zi fără semnificaţii. să le arate celorlalţi
că aceasta este ziua lui. o zi goală de vedeai prin ea alte zile. şi au venit
pe la ziua goală strângătorii de zile fără semnificaţii. acolo unde orele nu se dau
nici înapoi nici înainte şi se opresc orele încurcate. şi se aşteaptă cu toată
seriozitatea să treacă timpul. să treacă timpul. au îngrămădit în ziua goală
tot felul de acareturi. numai să umple ziua să fie o zi plină plină de semnificaţii.
şi să-şi spună pe ascuns. azi am avut o zi plină am uitat o zi de moarte.
au aşteptat ei cât au aşteptat nici ei strângătorii de zile nu mai ştiau cât au aşteptat
să treacă timpul. au încercat ei să ţină timpul pe loc să-l prindă să le aparţină.
şi încercau în zadar să ţină timpul pe loc. bătrâna mai bătrână ca moartea
le-a spus. nu veţi avea niciodată timp să ţineţi timpul pe loc.

În cartierul drumul taberei se numără nopţile una câte una.

noaptea lui cain nu e de găsit. poate cain n-a murit vorbeşte lumea.
în sânge prospăt îşi face siesta. vorbeşte lumea că am prins amândoi gustul sângelui.

nu ne mai recunoaştem. aşa că îmi spăl mâinile eu paznicul de noapte
îmi spăl mâinile de sânge cu puritatea lui cain îmi spăl mâinile.
încât i-am aşezat ceafa pe un grozav bolovan şi i-am spus trezeşte-te.
nu las pe nimeni să te trezească. m-am trezit paznicul de noapte
cu o nemişcare în toate membrele. m-a strâns la piept nemişcarea asta.
aşa cum fratele abel mă îmbrăţişa precum copiii lui dumnezeu.
tata ne-a dat şi nouă din puţinul lui. din cămările lui goale ne-a dat
puţin să înmulţim puţinul. şi atât l-am înmulţit că nu ne mai recunoaştem.
pe abel căinatul nu l-am omorât eu minte cartea.

 se auzea în cartierul drumul taberei de o umbră lividă sub o grozavă piatră.

 că l-au găsit dându-mă drept abel. şi l-au mâncat că era aşa păcat de carnea lui bună.
l-au mâncat pe cain şi au crezut că e abel. avea ochii deschişi. ochii deschişi
cain cum o carte deschisă să n-adoarmă şi să cadă din orbite.
în negura de dinaintea ochilor. să patruleze aşa pe afară cu orbitele goale.
şi cum patrula paznicul de noapte a venit tatăl şi nu era lumină. erau ochii de întuneric şi i-a spus.

 să nu dormi. se aude un suflet bun cum se lasă uşor
sufletele grele se lasă greu ridicate de la pământ. să nu dormi cui i s-a dat
să moară de tânăr nu are nevoie de bătrânețe.

S-a apucat unul să-şi fabrice trup de unul singur. aşa de unul singur

peste cartierul drumul taberei. şi cum lucra el ca paznic de noapte
să se împlinească trupul a venit o boală a sufletului. se zice că boala
nu vine niciodată singură. vine însoţită şi de suflet. bă zice boala: noi nu vrem să
fim altfel în noi şi în afara noastră. de parcă ne-am fi ales am avea ceva.
că dacă n-ai de-o boală perfectă pentru un suflet perfect degeaba ne lungeşti
peste cartierul drumul taberei. să-ţi zic. tu îţi fabrici trupul pe dinafară
că-ţi văd toţi sufletul şi boala sufletului ţi-o văd bă. cum se rostogoleşte sufletul ăsta
şi ţi-l pun la încercări aşa pur şi simplu. şi se răceşte se răceşte trupul când se vede sufletul.

 te văd ăştia un bolnav că-ţi rămâne sufletul în urma trupului
cu tot cu boală cu tot cu boală bă. şi-ţi zic lăsaţi-l în pace s-a lungit pe
dinăuntru are el ceva. şi paznicul de noapte s-a ghemuit de tot în burta
cartierului nu mai era loc. şi s-a pus aşa pe un soare. şi morţii de trei zile erau calzi
se plângeau morţii de căldură. s-a ridicat unul viu să ducă soarele la locul lui
că de ţinea la morţi viul acela şi-a pus el umărul să depărteze soarele
şi morţii tot se plângeau. e prea depărtat. e cât o stea. s-a întunecat. şi viul
a tras de soare puţin mai aproape de pământ că se fac toate cu lumină bună.
a studiat cerul a calculat unghiurile soarelui şi l-a scăpat pe pământ.
că ziceai e unul şi acelaşi cu numele nimeni. nimeni căra geamuri pentru
uşi şi ferestre le căra pe spate şi curioşii se întrebau cine e acesta pe care nu-l vedem.

 de câte ori se auzea un strigăt la ferestre şi uşi se ascundeau că a venit nimeni să le ceară plată

pentru geamurile prin care au privit. şi se fereau de nimeni

acolo unde ferestrele şi uşile caselor erau puse.

numai în casele de roşu nimeni era poftit în casele de roşu.

 l-au pus pe masă şi l-au deschis. să scoată toate lucrurile.

toate lucrurile nefolositoare.

au început de la inimă că toate au un început de la inimă.

inima nu voia să se lase scoasă din piept. au pus securea pe inimă şi securea s-a îmblânzit.

au folosit laserul că e la modă. de punctul acela luminos
nu s-au putut folosi de punctul acela luminos.

zic omul acesta nu vrea să-şi lase inima în afara lui.

 să se ducă pe inima lui vrea. au chemat îmblânzitoarea de iepuri.
să-i ofere inima lui îmblânzitoarei de iepuri. şi s-a trezit paznicul de noapte .
şi îi era frică.

Și vei întreba de oameni aceştia. aliniaţi şi ghemuiţi.
te vor opri să nu pleci. că uite stai aici cât plouă afară.
ce timp e înăuntru la oamenii aceştia aliniaţi şi ghemuitori.
e cald şi bine. uite afară plouă. pelerinele de ploaie nu sunt îndeajuns
sunt din coajă de copac. noi am împrumutat una şi acela
nu s-a mai întors. s-a însurat şi are multe rude. că fiecare trece pe la noi
cântând şi benchetuind au venit primăvara de sâmbăta morţilor
să le dăm şi noi de la ospeţele noastre. că de la o vreme
pământul furişat printre degete ne hrăneşte.
când eram acoperiţi ne jucam de-a baba-oarba. şi ne ghiceam
cu mâinile goale. şi s-a pus aşa pământul în locul nostru
că nouă nu ne mai ardea de nimic. şi d’aia îţi zic.
stai locului că afară plouă.

Au pus o cruce în spirală și pentru tâlharul cel nou. să privească

să privească prin urechile acului. noi orbul să trecem prin urechile

acului să trecem. și nu le încăpeau nici sufletul nici privirea

nu le încăpeau. şi am vândut tot ce aveam de vândut noi.

noi tâlharul cel nou. că nu mai avem pe cine vinde. şi nimic nu ne mai

aparţinea. ne-am apucat să vindem să ne vindem comoara noastră

ce-a mai de preţ. doar doar se vor deschide urechile acului cât mărimea

tâlharului cel nou. să încăpem să trecem tâlharul cel nou. nu ni se mai

vedea nici începutul nici sfârşitul. vom trece ispite cu pluta bolovani mutaţi

dintr-un loc în altul. şi mulţi nebuni ne vor spune că suntem nebuni.

ne buni să intrăm să trecem prin urechile acului. vom fi arătaţi cu degetul

arătător că nu orice închipuire e o minune vom fi arătaţi. priviţi la tâlharul cel nou

câtă singurătate i-a trebuit pentru a creea minunea aceasta migăloasă de om singur.

l-aţi văzut e mai viu decât fericita uitare. şi spune tâlharul cel nou. iisus a înviat către cei trei

şi răspunde numai cel care va învia.

 

Adi FILIMON

adi filimon (1)

nimic de pierdut aici:

n-am nimic de pierdut în jungla urbană

mi-e greu doar să iau poverile din spinare

cu ele aveam un oareşce echilibru

pe care îl iubeam încovoiată de mijloc

n-am nimic de pierdut dacă plec şi las în urmă

convoaie de lucruri aranjate frumos unul după altul

ca un şir de mărgele colorate

le poartă timpul trecut la gât şi e vesel

poate e un talisman poate o plată pentru viaţa furată

în marea junglă urbană eu nu mă supăr

la început mă simt grea ca după o baie în mare

apoi uşoară ca un nor gol fără ploi şi fără drum

a venit vremea să alerg printre valuri înspumate

printre coame de mânji născuţi liberi

prin ploaie de abur prin foc de şuvoaie de aer

n-am nimic de pierdut nu mai am mamă şi tată

nu mai am frate şi soră nu mai am ţară

nu mai am iubire şi nimic nu m-apasă

aşa cum o face timidul şi veşnicul vânt

aducător de frică şi moarte

ce gust bun are libertatea atunci când te-mpinge

din spate şi te înalţă ca un zmeu în soare

 

noaptea pisicile nu dorm

au prostul obicei să mă alunge de-acasă

stau pe străzi cu mintea golită de tot ce e viaţă şi moarte

nu am despre ce să mai scriu

bat străzile noaptea când luna

stă agăţată în coloane de fier ca ziua să-şi plimbe orele

fără teama de întuneric

şi totuşi noaptea nu sunt oameni pe străzi

câteva siluete despre care n-aş spune că sunt oameni

doar strigoi în cămăşi de duminică

sau poate îngeri înveliţi în taine

nu mai am despre ce să scriu

am citit vieţile altora şi semănau leit cu-ale mele

închid jurnalul şi vegetez

în staţia de tramvai deşi mai e destul până-n zori

mi-e somn şi ascult cum sfârâie un bec

el nu mă vede

e pe sfârşite

îi e frică de moarte şi plânge încet

 

îngerul şi Ortansa:

e timpul să mergem la culcare

ne spun mămicile adoptive

urechile se închid ochii se cos limbile se înnoadă

deasupra patului am o bicicletă ancorată în cuie de lemn

ca să-mi aducă aminte de-acasă acum n-o mai vreau

piticii care dorm prin buzunare au tot furat din ea

dorm târziu pentru că nimeni

nu mai spune poveşti de când a dispărut Ortansa

eu ştiu ce s-a-ntâmplat cu Ortansa a venit îngerul după ea

abia a mai avut ceva timp să se schimbe de pijama

îngerul nu era un înger cum ştim noi era un bărbat dezaxat

fuma iarbă ştergea fără jenă mucii de perdea însă avea

nişte aripi imense de înger adevărat

i-am povestit asta cuiva am uitat cui

dar din cauza lui am pierdut prieteni adevăraţi

mămicile adoptive mi-au spus că Ortansa a plecat acasă

că s-a făcut bine

demenţa ei s-a vindecat

mi-au dat chiar o acadea dar eu ştiu

că Ortansa nu acasă a plecat ci cu bărbatul ăla jegos

prea era fericită şi-l săruta pe gură golanca

 

Ştefiei au început să-i crească sânii

iar în leprozerie orice excrescenţă e dubioasă

întâi i-a ascuns între umeri apoi i-a acoperit

cu două rânduri de haine

creşteau şi creşteau

iar ea nu reuşea să formeze ipoteze

despre ce-ar trebui să mai facă

avea aceeaşi disperare ca atunci când Samanta

i-a spus

fata mea dacă te sărută cineva rămâi gravidă

şi nu s-a lăsat sărutată

mersul ei începuse deja să se încline spre faţă

răsăritul era un calvar

hainele o mişcau de colo-colo până la apus

şi plângea

în final ca să nu creadă Samanta că e o fată rea

i-a tăiat cu-n ciob de sticlă până la carne

era ziua, acum este noapte:

surorile mele urcă movila

în care tata

nu ştie ce-a pus, nu ştie

nimic din ce-a pus.

în dreapta a îngropat o bucată din el,

era ziuă, acum este noapte,

leagănă puii de baltă şi strigă:

te doare, Toadere, te doare?

surorile mele adună negi

înfloriţi, cu trupuri de carne,

îi reteză scurt să le-năbuşe

plânsul încet.

o să facem zarvă mare, zic ele, o să

punem la loc bucata din tata.

în stânga, tata

a uitat vinul îngropat, s-a învechit prea tare,

îl cheamă-n pământ, dar el nu ştie,

încă nu ştie, leagănă

puii de baltă şi strigă:

te doare, Toadere, te doare?

surorile mele sapă movila, o să

scadă-n curând, o să

dea de rugină.

sub unghii pământul scârţâie, iar tatei

i se face milă, îl adună, îl ţine

sub tălpi şi-l întreabă:

te doare, te doare?

când tata a murit am curăţat meticulos

locul unde a stat

am umplut saci de piper şi dintre haine cădeau

mărgele verzi rotunde şi lucioase

ca irişii lui de copil mare

am pus la loc

perna şi pătura am vândut patul am vândut bicicleta

şi mă-ntrebam dacă numai atâta avea

în spatele uşii am descoperit o cascadă micuţă de zahăr

de când lipsea furnicile cărau bob cu bob averea lui

am căscat gura să-mi rămână ceva de la tata

cascada se făcea tot mai mare mai aprigă

zahărul curgea în valuri sclipitoare

şi eu strigam nu mai vreau nu mai vreau

gura înghiţea pe nemestecate praful de stea

până când somnul m-a cuprins de la brâu în jos

braţele măcelăreau sinapse nervoase

invadând lumea reală cu  gânduri sinucigaşe

mă gândeam că viaţa

mi se scurgea ca averea tatei prin sângele dulce

aveam să mor ca el cu ochii miraţi

de copil bătut fără să ştie de ce

mi-am pus mâinile cruce peste piept şi zahărul curgea

tot curgea

şi curgea

ca praful de stea

 

noaptea sufletul iese

şi-şi face de cap

umblă prin locurile familiare

se îndrăgosteşte de alt suflet şi-atunci e fericit

dimineaţa abia mai reuşeşte să se-ntoarcă acasă

parcă n-ar mai veni dar mă are pe mine

e trist şi se gândeşte la cum să mă aducă aproape

de trupul ce-i găzduieşte iubirea

şi când reuşeşte e în extaz

o priveşte în ochi prin ochii mei

o ţine de mână cu mâna mea

o sărută cu buzele mele

uneori stau de vorbă cu sufletul mai ales

când mă sufocă neliniştea

îl ascult aşezându-se comod înlăuntru

şi-mi spune că dragostea e piciorul cel bun al ologului

e fructul măceşului

râsul copilului

ploaia de lacrimi

aripa libelulei

treptele

cuibul cocorului

beţia de gânduri

nopţi albe

patima blestemului

lumina din noapte

pâinea caldă

şi multe altele pe care nu le văd acum dar le ştiu

m-am tot rugat şi m-am rugat

să mai cadă o dată luna pe casă

lanul de grâu să se prăjească

şobolanii să-şi deschidă uliţele de sub pământ

să stau cu moartea de vorbă pe treptele de la intrare

s-o descos despre cum i-a crescut piciorul cel nou

şi despre alte lucruri bizare

ea nu-mi va spune desigur despre mine nimic

dar eu ştiu că atunci când plec la plimbare prin lanul de grâu

e semn de penibilă rătăcire când nordul nu mai e nord

ci doar sud uneori sud-est şi luna devine amnezică

şi răsare din mare

ca o căldare plină cu ochi negri de peşti

sunt cuminte noul meu nume e Sonia

îl pot citi uşor pe dos pot adăuga litere

infernul mă iartă şi-mi face loc

pe băncuţa din spatele crucii

acolo sunt mai multe Sonii de vârste diferite

dar toate fac acelaşi lucru au ochii întorşi spre-nlăuntru

se privesc pe ele însele

nici eu nu fac altceva

banca se mişcă haotic în stânga şi-n dreapta

când ai ochii orbi aluneci în lumi necunoscute

în echilibru precar

mă privesc de la o mare distanţă mă rup de mine

şi văd întâmplări pe care nu le mai ştiu

lumea e răsturnată lumina e filtrată prin hârtie de calc

şi eu strig la mine

şi strig la mine din nou Adi Adi

Adi trezeşte-te

nu trece râul

Mica nu mai e nu te mai poate scoate la mal

o să te îneci o să te naşti broască

de ce nu mă auzi de ce faci ceea ce faci

uite sunt cuminte numele meu nu e Sonia / tu ştii asta

îngerul e plecat după Mica dar Mica e foarte departe

nu poate veni

începe să mă cheme Sonia văd puţin din Sonia

acum chiar mai mult / sunt cuminte noul meu nume e Sonia

am avut o revelaţie îngrozitoare

se făcea c-o puteam salva pe Adi

că-mi puteam întoarce timpul odată cu ea

 

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.