Matei HUTOPILA
în sînul familiei
carpeta de perete închide un colț cît o lume
în ochii mijiți a somn, țesătura se amestecă cu visul
ciuta paște, cerbul țanțoș mă privește drept în ochi
soba dogorește, între bunicul și bunica obrajii îmi ard
bunicul se ridică somnambul într-o rînă, începe a pupa perna
bolborosește ceva și numele unei femei
bunica se ridică de la jumătate, îl privește o vreme
în lacrimi îi spune pe nume să se culce
închid ochii și nu-i mai deschid pînă dimineață
luni am fost la oraș cu bunica, că era zi de tîrg
orășenii erau toți în oraș
cîinii vagabonzi lătrau la oameni
ghenele de gunoi dădeau pe de lături
oamenii lătrau la oameni
mașinile dădeau în bălțile adunate lîngă bordurile tocite
parcă anume
unde mai pui că noi ne-am îmbrăcat frumos pentru asta
am făcut baie de cu seara
și cu noaptea-n cap ne-am suit pe microbuz
ne-am întors s-o luăm pe dincolo, să nu călcăm prin sînge
piețarul îl bătea pe moș hău
stăteam toți gură-cască
iar pe fețe mai mult mirare sau frică
tata a zis nț nț
mamei mai că i-au dat lacrimile
mie mi-a fost atît de milă
a fost singura dată cînd am văzut sînge pe portul popular
sîngele care nu s-a spălat a rămas acolo,
înghețat în gheața de pe jos, fiind iarnă.
l-am mai văzut zilele următoare cînd treceam spre autogară
între gardurile bunicilor ca leu-n savană
eram mic
nu eram nici la şcoală
şi eram rău
negru-n cerul gurii zicea mamaia că îs
i-am dat cu piatra-n bot lui văr-miu
şi i-o curs sînge, hai la dispensar
l-am strîns de puţă pe văr-miu şi i-o curs sînge,
hai la dispensar
pe copiii de pe uliță prin cerdac prin grădină i-am fugărit
s-au înţepat în darac, s-au tăiat în sticle sparte
le-o curs sînge au plîns
i-au pus în picioare în cazanul cu apă de ploaie
mama şi tata de la mine acolo s-au certat
și atunci chiar mi-a fost frică
și la toți ne-a fost
și de fiecare dată îmi părea atît de rău de-mi zvîcneau obrajii
dar nimic nimic nu lăsam să se vadă
zile și ani la liceul silvic pe tăpșan
am alergat de dimineața pînă seara
pînă obrajii îmi amorțeau și artificii explodau din iriși.
supt la față și roșu ca un gogoșar stăteam gata să cad cînd ajungeam acasă
iar mîinile mamei ca doi lilieci albinoși se înfigeau în pletele mele
la liceul silvic pe maidan am văzut cum îi săltau țîțanele radei prin tricoul cu buricul gol
cînd juca cu fetele baschet și badminton.
acolo băieții mai mari m-au fugărit pentru că eram mic și spurcat la gură
și uneori m-au prins și alteori nu m-au prins.
pe acolo au alergat urșii cînd au scăpat din țarc și pe băiatul ăla ciudat l-au scalpat,
dar apoi s-a făcut bine și n-a mai avut nimica, doar că poartă și acuma șapcă.
acolo ne-am jucat pe ploaie și n-am plecat
și ne-a fost frică să nu ne trăsnească, că norii în capul nostru erau de aproape,
și nu ne-a trăsnit.
acolo venea tata cînd îl trimitea mama, pe întuneric, să mă ia acasă.
pe drum mă dojenea un pic
apoi ne puneam de acord cum să pară că mi-am luat muștruluiala.
mama de fiecare dată ne credea și doar se uita un pic amenințător
iar eu cuminte mergeam să mă uit în atlas la țările lumii,
în stepele pe munții pe rîurile lumii
zburdam
*
Svetlana COROBCEANU
Goblenul
luminaţi din toate părţile
ei zâmbesc sfioşi aliniaţi ca nişte miei
pe o pajişte multicoloră
flori roşii flori albastre
pe alocuri aţele se întrerup
şi unde trebuie să fie iarba verde
din peisaj răzbat petice albe gălbui –
una dintre lucrările bunicii maria
în timp ce visa la un mire blând şi frumos
şi poate multe alte lucruri despre care se şuşotea cu alte fete
în timp ce-şi înălţau clitul de zestre
în realitate
a avut doi copii
de la bărbaţi diferiţi întorşi de pe linia frontului
când aceştia intrau în sat
femeile îi înconjurau
şi fiecare în mintea ei se vedea
mai puternică decât cealaltă
se văicăreau îi jeleau
bărbatul trebuia s-o aleagă pe cea mai frumoasă
şi cum toate erau frumoase în ochii lui
se împărţea între ele
cu bucăţile de carne terciuită din mintea lui
se îngropa în plete lungi în sâni şi fese se cerea ocrotit evadat
dinspre groapa de sânge şi măruntaie
urmărit de război
nopţile sălta când pe perna uneia, când a alteia
şi ţipând o lua la sănătoasa
în zori
îi făceau din mână să se apropie
îl momeau
cu mere şi pere
îngrămădite
la o margine de câmp minat
fetele cu cosiţe
bravul soldat
avea să cadă în războiul de pe câmpul lor de zestre
nu ştiu
e poveste ori e adevărat
dar există o cruce a unui soldat fără nume în satul nostru
fiecare bătrână are câte o istorie ce diferă de a celorlalte
despre el
plină de acte de curaj şi vitejie
martin cel frumos
afară se auzea vântul hodorogind pe sub geamuri pe sub uşi
vă amintiţi de moş martin al mătuşii mărioara
a adunat bani de la oameni să repare biserica din sat
să cumpere policandru şi alte lucruri necesare
banii i-a cheltuit numai el ştie cum
unii spun că la crâşma din satul vecin
a chefuit două zile, două nopţi
cu femei din alea, uşoare
dar cine ştie ce şi cum s-a întâmplat
să nu ne luăm păcatul cuiva asupra noastră. nu
când a murit
în a treia zi
după ce a fost scos sicriul în curtea casei
peste sat
din senin
s-a abătut un vânt năpraznic
mie mi-a smuls poarta din ţâţâni
vouă – nucul, bătrân de-un car de ani, lăsându-l cu rădăcinile
afară
a spart geamuri, a dus streşini la marginea satului
oamenii s-au speriat s-au ascuns care şi unde au reuşit
a rămas doar sicriul descoperit cu moş martin în calea
furtunii
şi aici lumea s-a luminat
toţi erau siguri
vântoaica a venit după el, să-i ceară socoteală
pentru banii bisericii cheltuiţi după propriul plac
urma să fie dus
în înaltul cenuşiu
însoţit nu de îngeri, ci de pari smulşi din garduri
urma să urce pe o scară de văzduh neguroasă în spirală
lovit şi
încolţit de aşchii din oale sparte şi ulcioare
să dea socoteală pentru datorie
aşa credeau oamenii din sat
nimeni nu ştie însă ce s-a întâmplat
vântoaica
a luat totul din gospodăria lui
coteţul cu găini
godacii
merii şi caişii sădiţi de mâna lui
i-a luat parte din streaşină
i-a răsturnat poarta
l-a împresurat cu praf pe mort
dar sicriul şi capacul au rămas neclintite
negru de pământ în colţul gurii
moş martin parcă zâmbea oarecum nedumerit
înainte de a fi pus în groapă
încă mult timp oamenii s-au întrebat
cine a fost
cine a trimis vântoaica peste sat
numai soţia tăcea
cuprinsă de o bănuială
n-a stors nicio lacrimă la moartea lui
convinsă că a fost mâna unei iubite
că frumos a mai fost martin acesta în tinereţe, bată-l vina
Călătoria
veniţi, să mă vedeţi, dragii mei
că dacă mă duc nu mă mai vedeţi
cuvintele ei
erau ca vântul
ne treceau pe lângă urechi
dojana ei
v-au crescut brusturi în loc de urechi
printre frunze
ca vântul
noi foşneam, ne legănam în lume era cald
vocea ei dintotdeauna
şi chipul ei
şi trupul ei în descreştere
în lume încă erau atâtea de văzut şi auzit
şi mai era dragostea
cine s-o creadă?
***
aerul fără glasul ei
în camera ei
printre lucrurile ei
o rană
noi intrăm
ieşim dezorientaţi ca viermii
pe suprafaţa unui gol
alertaţi
bunică maria
alb
tavanul spre care a privit
într-un punct
deasupra patului
în timp ce sufletul
i-a trecut uşor dintr-o lume în alta
lăsându-ne boştura trupului
cu ochii deschişi
şi gura căscată
mâinile care acum o clipă
au ţinut
paharul între degete
fără vlagă
tăvălindu-i-se pe sub trup
în timp ce alte mâini
refuzând să piardă momentul
când mai e caldă, mai e moale
mai e om
o dezbracă, o îmbracă
bunică maria-a-a
strigam în neştire
la picioarele ei
trupul alb fără vlagă
în urma ei
în ochii noştri
pe pământ – în urma ei
în lumina zilei
în urma ei
bunică maria
strigam
cât încă n-a ajuns prea departe
întoarce-te
cât încă mai e undeva prin preajmă
iartă-ne
noi
împrăştiaţi
prin casă
pe afară
strigam
fără să ne audă
în urma ei
tavanul sângerând gol
lucrurile sângerând gol
golul răbufnind
prin uşa casei ei
prin geamurile casei ei
şi de prin fiecare lucru
care ne ieşea în faţa ochilor
cu câte o spărtură de gol
i-au închis ochii
i-au închis gura
au îmbrăcat-o în haine albe
mustăcioasă
bătrână
numai bună de speriat copii
scumpa noastră
draga noastră
te-au pieptănat
te-au îmbrobodit
zâmbeşte parcă
se încruntă parcă
de la o oră la alta tot mai liniştită
tot mai împăcată
continuam s-o căutăm
nu pierduţi în gânduri
nu în amintiri
pe scaunul din ungher
în conul de umbră
de lângă dulap
e poate în faţa icoanelor
ori aici alături
după ce haitele de câini ale durerii s-au împrăştiat
stă aşezată
caută în jur
şi spune uite ce dezastru au făcut
ce-au făcut
şi clatină din cap, poate
şi îşi pipăie
mâinile
care nu-i mai sunt mâini
şi se apucă de haina care nu-i mai este haină
uite ce-au făcut
şi lacrimile care nu-i mai sunt lacrimi
i se rostogolesc pe obraz
***
în jurul ei
cu dragostea sângerând
dragostea dintotdeauna
printre cuvinte în glasurile noastre
unduindu-se
susurând
buruiana de gol
cine o calcă în picioare
cine o striveşte
în jurul ei
cu dragostea sângerând
noi, cât vezi cu ochii
strânşi roată –
în căutarea privirilor ei
care altădată ne întâmpinau
în mijlocul lanului (nu de grâu, nu de secară)
se luminau de
dragostea noastră
ca doi licurici
printre plante de gol
susurând azi
sângerând
***
stăpâna lumii
cu un şal gros aruncat peste umeri, sprijinindu-se în toiag
zâmbeşte
ţii minte când am făcut noi fotografia asta
ţin minte
când mi-ai cerut să găsesc năframa asta roşie, ţii minte
ţin minte
era iarnă, ţii minte
ţin minte
fulguia frumos
ţin minte, da
îi mângâiam părul alb
îi mângâiam braţele
căutam cuvântul
pastila
care ar apăra-o de haitele suferinţei
îi sfârtecă uterul
îi sfârtecă spatele
văleu
i se mută la tâmple
***
drumurile mele s-au rărit, spunea
apoi
drumurile mele s-au scurtat
drumurile mele
dacă voi ajunge până la toamnă
până la iarnă
a strâns mere
şi-a adâncit palma în omăt
până în pragul uşii, se plimba
îndărăt
iarna
în căsuţa
de sub cerul
gri
fulguind
drumurile i s-au întins până în primăvară
apoi până în vară
bătătorite drumuri prin sufletele noastre
ca vreascuri uscate
se frâng azi de o margine a lumii
goale
***
e trecut de miezul nopţii
tăcuţi alături de ea tăcută
privim în gol
nimic nu ni se arată
între pat și scaun
între pat şi masă
nimic
cât să te prăbuşeşti de la înălţime
o mare de gol
pe sub lucrurile toate
ca într-o cuşcă captiv un animal
ne lipim strâns unul de celălalt
în lumea pe val
***
ne-a abandonat la o margine de drum
cu lumea în spate ca într-un
rucsac
îndepărtându-se
unde duci bunurile toate
bunică maria?
cerul şi apele
drumurile şi pădurile
şchiopătând
îi alunecă un colţ de iarbă
tace
parcă ar fi supărată
parcă s-ar fi rătăcit
în ceaţă
împovărată de o legătură de vreascuri
toamna târziu
întorcându-se
la casa unde ar fi aşteptat-o
copiii
în lume se face frig şi întuneric
în depărtare se mişcă o stea –
bunica maria cu al ei soare
anunț
a cui e noaptea?
cineva a pierdut o noapte pe aici
o noapte cu un mic oraş văzut în depărtare
cu luna pe cer ascunsă printre nori
cu muzică de jazz, clinchete de pahare
valurile înspumate ale mării
feţe tinere de îndrăgostiţi
şi un prunc gata să iubească pe oricine
ce o fi vis, ce o fi realitate
nu am cum să ştiu
cine a pierdut pe aici o noapte?
*
Sorin ANCA
viol selenar
se turteşte concavă
borţoasă
şi lascivă
spre interiorul camerei mele
sticla de geam
de atâta lună plină
aş ţipa după ajutor
însă gura mi-e deja plină de raze
şi echivoc
abia mai apuc
să-mi aprind o ţigară
să-mi beau călimara
să las sângele să zboare
şi pâinea s-o sărut cu sare
nici măcar în gând
nu mai pot scrie un rând
testamentar
ori de adio foarte dulce
şi foarte amar
plămânii îmi sunt deja albi
cămările inimii
felinare aprinse
şi prinse între fulgi
cât vezi cu ochii
în mine e numai tremur
de umbre-n estompare
într-o secundă
două
sau mai puţin
va fi totul atât de iluminat
încâ voi orbi tot cartierul
geamul e-acum deja
mai mult de jumătate sferă
pântec greu
explozibil
şi nu se-arată nici un nor
nici un corb
oricât de rătăcitor
să-ntunece această lumină
flămândă
fluidă
fractală
ca un dezmăţ se va revărsa
peste mine
în clipa neatentă
(iată îmi linge obrazul deja
cu limbile-i mii)
mă liniştesc totuşi
şi las să treacă
şi de această dată
peste mine încă un viol selenar…
rampă abia înclinată
subit
arborele cotit
s-a înţepenit
şi-am rămas
în câmp deschis
ani lumină
depărtare de casă
singur
într-un ger cumplit
şi-nconjurat
de zăpezi scânteietoare
şi înalte
cât stâlpii de telegraf
înspre mine nu străbătea
nici urlet de lup
şi niciun fel de disperare
voi sfârşi –
mi-am spus
nespus de fericit
înveşmântat în alb
în cea mai gigantică
rochie de mireasă
cu mine ca mire
de braţ păşind încet
pe rampa aceasta
abia înclinată
ce poate duce spre cer…
dezamăgire
între mine şi înger pe masă
un singur pahar
ultimul
înaintemergătorul beţiei finale
jur-împrejurul
amuţeşte subit
undeva într-o tăcere cumplită
plezneşte o coardă de vioară
nicidecum nu clipesc
nicidecum nici îngerul nu clipeşte
în noi e un gol
în continuă revărsare
dacă cineva ne-ar împinge
un pumnal în piept
nu l-am simţi
sânge n-ar curge
ci ar rămâne nemişcat în plutire
şi atent în aiurare
o singură respiraţie
ar epuiza tot aerul planetei
ar stârpi-o iremediabil
un gând
oricât de plăpând
ar fi cădere devastatoare de meteorit
cine va întinde primul mâna
spre paharul izbăvitor
cine va câştiga competiţia
se-ntreabă norodul
materia şi târfa din bar
eu în gând nu văd decât îngerul
şi îngerul mă vede în gând doar pe mine
de-o nesfârşire de ani
până-ntr-o nesfârşire de clipe
sincron întindem mâna
în fiecare noapte
spre a împinge scaunul în spate
lăsând paharul neatins
izbăvirea dintre noi neatinsă şi vie
prima
definitiva
spre marea şi neînţeleasa
dezamăgire a tuturora…
între-vedere
îţi între-văd
cu un ochi de diamant
miile de feţe
cum treci muşcând din măr
pe plajă şi pe bulevard
cum se încinge
în urma ta nisipul
şi betonul
şi copacii înalţi
zadarnic pumnalul
îmi spintecă pleoapa închisă
tot te între-văd
tot simt pielea-ţi de mercur
cum iradiază
hipnotic spre mine –
viol iluzoriu
fertil şi
teribil de real…
*
Emil SUDE
E ca într-un lift în care respirația necunoscutului e terapeutică.
necunoscutul deschide ușile liftului și te privește ca și cum ți-e prieten.
dar tu nu știi de ce treci de pe hol în lift. locuiești la parter și ai impresia.
o vagă impresie că dacă ai urca etaj după etaj cu necunoscutul ai reuși
să îl cunoști. să îl cunoști ești întrebat la ce etaj veți coborî. dar necunoscutul
locuiește la parter. și urci etaj după etaj și necunoscutul nu scoate nici o vorbă
de la tine. ai vorbit prea mult îți spui cu necunoscutul. și faci cunoștință
cu tine. pe mine mă cheamă pe tine cine te-a chemat. de fapt taci. ai impresia
că ești la parterul etajului 7. și spui un etaj oarecare după etaj. privești la parter
cu necunoscutul de unde n-ai plecat. și respirăm același aer aceeași apă vibrează
cum litera de la sfârșitul rugăciunii din prelungirea rugăciunii în care respirația
necunoscutului e terapeutică.
A fost o dată o zi. o zi care nu purta niciun nume
al vreunei zile cunoscute. şi era goală de semnificaţii ziua aceea.
cineva a vrut să îmbrace ziua să-i dea semnificaţii. să le arate
celorlalţi că nu e lăsată vreo zi fără semnificaţii. să le arate celorlalţi
că aceasta este ziua lui. o zi goală de vedeai prin ea alte zile. şi au venit
pe la ziua goală strângătorii de zile fără semnificaţii. acolo unde orele nu se dau
nici înapoi nici înainte şi se opresc orele încurcate. şi se aşteaptă cu toată
seriozitatea să treacă timpul. să treacă timpul. au îngrămădit în ziua goală
tot felul de acareturi. numai să umple ziua să fie o zi plină plină de semnificaţii.
şi să-şi spună pe ascuns. azi am avut o zi plină am uitat o zi de moarte.
au aşteptat ei cât au aşteptat nici ei strângătorii de zile nu mai ştiau cât au aşteptat
să treacă timpul. au încercat ei să ţină timpul pe loc să-l prindă să le aparţină.
şi încercau în zadar să ţină timpul pe loc. bătrâna mai bătrână ca moartea
le-a spus. nu veţi avea niciodată timp să ţineţi timpul pe loc.
În cartierul drumul taberei se numără nopţile una câte una.
noaptea lui cain nu e de găsit. poate cain n-a murit vorbeşte lumea.
în sânge prospăt îşi face siesta. vorbeşte lumea că am prins amândoi gustul sângelui.
nu ne mai recunoaştem. aşa că îmi spăl mâinile eu paznicul de noapte
îmi spăl mâinile de sânge cu puritatea lui cain îmi spăl mâinile.
încât i-am aşezat ceafa pe un grozav bolovan şi i-am spus trezeşte-te.
nu las pe nimeni să te trezească. m-am trezit paznicul de noapte
cu o nemişcare în toate membrele. m-a strâns la piept nemişcarea asta.
aşa cum fratele abel mă îmbrăţişa precum copiii lui dumnezeu.
tata ne-a dat şi nouă din puţinul lui. din cămările lui goale ne-a dat
puţin să înmulţim puţinul. şi atât l-am înmulţit că nu ne mai recunoaştem.
pe abel căinatul nu l-am omorât eu minte cartea.
se auzea în cartierul drumul taberei de o umbră lividă sub o grozavă piatră.
că l-au găsit dându-mă drept abel. şi l-au mâncat că era aşa păcat de carnea lui bună.
l-au mâncat pe cain şi au crezut că e abel. avea ochii deschişi. ochii deschişi
cain cum o carte deschisă să n-adoarmă şi să cadă din orbite.
în negura de dinaintea ochilor. să patruleze aşa pe afară cu orbitele goale.
şi cum patrula paznicul de noapte a venit tatăl şi nu era lumină. erau ochii de întuneric şi i-a spus.
să nu dormi. se aude un suflet bun cum se lasă uşor
sufletele grele se lasă greu ridicate de la pământ. să nu dormi cui i s-a dat
să moară de tânăr nu are nevoie de bătrânețe.
S-a apucat unul să-şi fabrice trup de unul singur. aşa de unul singur
peste cartierul drumul taberei. şi cum lucra el ca paznic de noapte
să se împlinească trupul a venit o boală a sufletului. se zice că boala
nu vine niciodată singură. vine însoţită şi de suflet. bă zice boala: noi nu vrem să
fim altfel în noi şi în afara noastră. de parcă ne-am fi ales am avea ceva.
că dacă n-ai de-o boală perfectă pentru un suflet perfect degeaba ne lungeşti
peste cartierul drumul taberei. să-ţi zic. tu îţi fabrici trupul pe dinafară
că-ţi văd toţi sufletul şi boala sufletului ţi-o văd bă. cum se rostogoleşte sufletul ăsta
şi ţi-l pun la încercări aşa pur şi simplu. şi se răceşte se răceşte trupul când se vede sufletul.
te văd ăştia un bolnav că-ţi rămâne sufletul în urma trupului
cu tot cu boală cu tot cu boală bă. şi-ţi zic lăsaţi-l în pace s-a lungit pe
dinăuntru are el ceva. şi paznicul de noapte s-a ghemuit de tot în burta
cartierului nu mai era loc. şi s-a pus aşa pe un soare. şi morţii de trei zile erau calzi
se plângeau morţii de căldură. s-a ridicat unul viu să ducă soarele la locul lui
că de ţinea la morţi viul acela şi-a pus el umărul să depărteze soarele
şi morţii tot se plângeau. e prea depărtat. e cât o stea. s-a întunecat. şi viul
a tras de soare puţin mai aproape de pământ că se fac toate cu lumină bună.
a studiat cerul a calculat unghiurile soarelui şi l-a scăpat pe pământ.
că ziceai e unul şi acelaşi cu numele nimeni. nimeni căra geamuri pentru
uşi şi ferestre le căra pe spate şi curioşii se întrebau cine e acesta pe care nu-l vedem.
de câte ori se auzea un strigăt la ferestre şi uşi se ascundeau că a venit nimeni să le ceară plată
pentru geamurile prin care au privit. şi se fereau de nimeni
acolo unde ferestrele şi uşile caselor erau puse.
numai în casele de roşu nimeni era poftit în casele de roşu.
l-au pus pe masă şi l-au deschis. să scoată toate lucrurile.
toate lucrurile nefolositoare.
au început de la inimă că toate au un început de la inimă.
inima nu voia să se lase scoasă din piept. au pus securea pe inimă şi securea s-a îmblânzit.
au folosit laserul că e la modă. de punctul acela luminos
nu s-au putut folosi de punctul acela luminos.
zic omul acesta nu vrea să-şi lase inima în afara lui.
să se ducă pe inima lui vrea. au chemat îmblânzitoarea de iepuri.
să-i ofere inima lui îmblânzitoarei de iepuri. şi s-a trezit paznicul de noapte .
şi îi era frică.
Și vei întreba de oameni aceştia. aliniaţi şi ghemuiţi.
te vor opri să nu pleci. că uite stai aici cât plouă afară.
ce timp e înăuntru la oamenii aceştia aliniaţi şi ghemuitori.
e cald şi bine. uite afară plouă. pelerinele de ploaie nu sunt îndeajuns
sunt din coajă de copac. noi am împrumutat una şi acela
nu s-a mai întors. s-a însurat şi are multe rude. că fiecare trece pe la noi
cântând şi benchetuind au venit primăvara de sâmbăta morţilor
să le dăm şi noi de la ospeţele noastre. că de la o vreme
pământul furişat printre degete ne hrăneşte.
când eram acoperiţi ne jucam de-a baba-oarba. şi ne ghiceam
cu mâinile goale. şi s-a pus aşa pământul în locul nostru
că nouă nu ne mai ardea de nimic. şi d’aia îţi zic.
stai locului că afară plouă.
Au pus o cruce în spirală și pentru tâlharul cel nou. să privească
să privească prin urechile acului. noi orbul să trecem prin urechile
acului să trecem. și nu le încăpeau nici sufletul nici privirea
nu le încăpeau. şi am vândut tot ce aveam de vândut noi.
noi tâlharul cel nou. că nu mai avem pe cine vinde. şi nimic nu ne mai
aparţinea. ne-am apucat să vindem să ne vindem comoara noastră
ce-a mai de preţ. doar doar se vor deschide urechile acului cât mărimea
tâlharului cel nou. să încăpem să trecem tâlharul cel nou. nu ni se mai
vedea nici începutul nici sfârşitul. vom trece ispite cu pluta bolovani mutaţi
dintr-un loc în altul. şi mulţi nebuni ne vor spune că suntem nebuni.
ne buni să intrăm să trecem prin urechile acului. vom fi arătaţi cu degetul
arătător că nu orice închipuire e o minune vom fi arătaţi. priviţi la tâlharul cel nou
câtă singurătate i-a trebuit pentru a creea minunea aceasta migăloasă de om singur.
l-aţi văzut e mai viu decât fericita uitare. şi spune tâlharul cel nou. iisus a înviat către cei trei
şi răspunde numai cel care va învia.
*
Adi FILIMON
nimic de pierdut aici:
n-am nimic de pierdut în jungla urbană
mi-e greu doar să iau poverile din spinare
cu ele aveam un oareşce echilibru
pe care îl iubeam încovoiată de mijloc
n-am nimic de pierdut dacă plec şi las în urmă
convoaie de lucruri aranjate frumos unul după altul
ca un şir de mărgele colorate
le poartă timpul trecut la gât şi e vesel
poate e un talisman poate o plată pentru viaţa furată
în marea junglă urbană eu nu mă supăr
la început mă simt grea ca după o baie în mare
apoi uşoară ca un nor gol fără ploi şi fără drum
a venit vremea să alerg printre valuri înspumate
printre coame de mânji născuţi liberi
prin ploaie de abur prin foc de şuvoaie de aer
n-am nimic de pierdut nu mai am mamă şi tată
nu mai am frate şi soră nu mai am ţară
nu mai am iubire şi nimic nu m-apasă
aşa cum o face timidul şi veşnicul vânt
aducător de frică şi moarte
ce gust bun are libertatea atunci când te-mpinge
din spate şi te înalţă ca un zmeu în soare
noaptea pisicile nu dorm
au prostul obicei să mă alunge de-acasă
stau pe străzi cu mintea golită de tot ce e viaţă şi moarte
nu am despre ce să mai scriu
bat străzile noaptea când luna
stă agăţată în coloane de fier ca ziua să-şi plimbe orele
fără teama de întuneric
şi totuşi noaptea nu sunt oameni pe străzi
câteva siluete despre care n-aş spune că sunt oameni
doar strigoi în cămăşi de duminică
sau poate îngeri înveliţi în taine
nu mai am despre ce să scriu
am citit vieţile altora şi semănau leit cu-ale mele
închid jurnalul şi vegetez
în staţia de tramvai deşi mai e destul până-n zori
mi-e somn şi ascult cum sfârâie un bec
el nu mă vede
e pe sfârşite
îi e frică de moarte şi plânge încet
îngerul şi Ortansa:
e timpul să mergem la culcare
ne spun mămicile adoptive
urechile se închid ochii se cos limbile se înnoadă
deasupra patului am o bicicletă ancorată în cuie de lemn
ca să-mi aducă aminte de-acasă acum n-o mai vreau
piticii care dorm prin buzunare au tot furat din ea
dorm târziu pentru că nimeni
nu mai spune poveşti de când a dispărut Ortansa
eu ştiu ce s-a-ntâmplat cu Ortansa a venit îngerul după ea
abia a mai avut ceva timp să se schimbe de pijama
îngerul nu era un înger cum ştim noi era un bărbat dezaxat
fuma iarbă ştergea fără jenă mucii de perdea însă avea
nişte aripi imense de înger adevărat
i-am povestit asta cuiva am uitat cui
dar din cauza lui am pierdut prieteni adevăraţi
mămicile adoptive mi-au spus că Ortansa a plecat acasă
că s-a făcut bine
demenţa ei s-a vindecat
mi-au dat chiar o acadea dar eu ştiu
că Ortansa nu acasă a plecat ci cu bărbatul ăla jegos
prea era fericită şi-l săruta pe gură golanca
Ştefiei au început să-i crească sânii
iar în leprozerie orice excrescenţă e dubioasă
întâi i-a ascuns între umeri apoi i-a acoperit
cu două rânduri de haine
creşteau şi creşteau
iar ea nu reuşea să formeze ipoteze
despre ce-ar trebui să mai facă
avea aceeaşi disperare ca atunci când Samanta
i-a spus
fata mea dacă te sărută cineva rămâi gravidă
şi nu s-a lăsat sărutată
mersul ei începuse deja să se încline spre faţă
răsăritul era un calvar
hainele o mişcau de colo-colo până la apus
şi plângea
în final ca să nu creadă Samanta că e o fată rea
i-a tăiat cu-n ciob de sticlă până la carne
era ziua, acum este noapte:
surorile mele urcă movila
în care tata
nu ştie ce-a pus, nu ştie
nimic din ce-a pus.
în dreapta a îngropat o bucată din el,
era ziuă, acum este noapte,
leagănă puii de baltă şi strigă:
te doare, Toadere, te doare?
surorile mele adună negi
înfloriţi, cu trupuri de carne,
îi reteză scurt să le-năbuşe
plânsul încet.
o să facem zarvă mare, zic ele, o să
punem la loc bucata din tata.
în stânga, tata
a uitat vinul îngropat, s-a învechit prea tare,
îl cheamă-n pământ, dar el nu ştie,
încă nu ştie, leagănă
puii de baltă şi strigă:
te doare, Toadere, te doare?
surorile mele sapă movila, o să
scadă-n curând, o să
dea de rugină.
sub unghii pământul scârţâie, iar tatei
i se face milă, îl adună, îl ţine
sub tălpi şi-l întreabă:
te doare, te doare?
când tata a murit am curăţat meticulos
locul unde a stat
am umplut saci de piper şi dintre haine cădeau
mărgele verzi rotunde şi lucioase
ca irişii lui de copil mare
am pus la loc
perna şi pătura am vândut patul am vândut bicicleta
şi mă-ntrebam dacă numai atâta avea
în spatele uşii am descoperit o cascadă micuţă de zahăr
de când lipsea furnicile cărau bob cu bob averea lui
am căscat gura să-mi rămână ceva de la tata
cascada se făcea tot mai mare mai aprigă
zahărul curgea în valuri sclipitoare
şi eu strigam nu mai vreau nu mai vreau
gura înghiţea pe nemestecate praful de stea
până când somnul m-a cuprins de la brâu în jos
braţele măcelăreau sinapse nervoase
invadând lumea reală cu gânduri sinucigaşe
mă gândeam că viaţa
mi se scurgea ca averea tatei prin sângele dulce
aveam să mor ca el cu ochii miraţi
de copil bătut fără să ştie de ce
mi-am pus mâinile cruce peste piept şi zahărul curgea
tot curgea
şi curgea
ca praful de stea
noaptea sufletul iese
şi-şi face de cap
umblă prin locurile familiare
se îndrăgosteşte de alt suflet şi-atunci e fericit
dimineaţa abia mai reuşeşte să se-ntoarcă acasă
parcă n-ar mai veni dar mă are pe mine
e trist şi se gândeşte la cum să mă aducă aproape
de trupul ce-i găzduieşte iubirea
şi când reuşeşte e în extaz
o priveşte în ochi prin ochii mei
o ţine de mână cu mâna mea
o sărută cu buzele mele
uneori stau de vorbă cu sufletul mai ales
când mă sufocă neliniştea
îl ascult aşezându-se comod înlăuntru
şi-mi spune că dragostea e piciorul cel bun al ologului
e fructul măceşului
râsul copilului
ploaia de lacrimi
aripa libelulei
treptele
cuibul cocorului
beţia de gânduri
nopţi albe
patima blestemului
lumina din noapte
pâinea caldă
şi multe altele pe care nu le văd acum dar le ştiu
m-am tot rugat şi m-am rugat
să mai cadă o dată luna pe casă
lanul de grâu să se prăjească
şobolanii să-şi deschidă uliţele de sub pământ
să stau cu moartea de vorbă pe treptele de la intrare
s-o descos despre cum i-a crescut piciorul cel nou
şi despre alte lucruri bizare
ea nu-mi va spune desigur despre mine nimic
dar eu ştiu că atunci când plec la plimbare prin lanul de grâu
e semn de penibilă rătăcire când nordul nu mai e nord
ci doar sud uneori sud-est şi luna devine amnezică
şi răsare din mare
ca o căldare plină cu ochi negri de peşti
sunt cuminte noul meu nume e Sonia
îl pot citi uşor pe dos pot adăuga litere
infernul mă iartă şi-mi face loc
pe băncuţa din spatele crucii
acolo sunt mai multe Sonii de vârste diferite
dar toate fac acelaşi lucru au ochii întorşi spre-nlăuntru
se privesc pe ele însele
nici eu nu fac altceva
banca se mişcă haotic în stânga şi-n dreapta
când ai ochii orbi aluneci în lumi necunoscute
în echilibru precar
mă privesc de la o mare distanţă mă rup de mine
şi văd întâmplări pe care nu le mai ştiu
lumea e răsturnată lumina e filtrată prin hârtie de calc
şi eu strig la mine
şi strig la mine din nou Adi Adi
Adi trezeşte-te
nu trece râul
Mica nu mai e nu te mai poate scoate la mal
o să te îneci o să te naşti broască
de ce nu mă auzi de ce faci ceea ce faci
uite sunt cuminte numele meu nu e Sonia / tu ştii asta
îngerul e plecat după Mica dar Mica e foarte departe
nu poate veni
începe să mă cheme Sonia văd puţin din Sonia
acum chiar mai mult / sunt cuminte noul meu nume e Sonia
am avut o revelaţie îngrozitoare
se făcea c-o puteam salva pe Adi
că-mi puteam întoarce timpul odată cu ea
[Vatra, nr. 5/2016]