Cristina TIMAR – ”Se surpă în noi aparențele…”

 cristina timar

Aurel Pantea și blazonul său – modern, hipermodern ori postmodern?

O înserare nepământeană, ultimul volum de versuri marca Aurel Pantea, e totodată şi un debut. Debutul unei ascensiuni. E volumul care pare să fi mişcat poezia lui Aurel Pantea, înţepenită de mult timp în cotloanele întunecate ale fiinţei, în care a fost trasă fără putinţă de împotrivire şi de unde a expediat nenumărate telegrame ale descompunerii către semenii prea siguri de propria vieţuire. El a fost şi este cam singurul nostru  poet care a coborât cu atâta obstinaţie în bolgiile fiinţei, un Iona înghiţit de nenumărate ori de chitul uriaş şi expulzat de tot atâtea ori, punându-i-se în cârcă acelaşi mesaj terifiant. Care, fiind atât de incomod, a fost privit cu uşurătate şi condescendenţă, cel mult cu o înţelegere plină de compasiune pentru sărmanul poet care i-a căzut victimă. Căci lui aşa i-a fost ursita, să fie oficiantul cântecului de sirenă al neantului, până la o identificare aproape totală, cel puţin  despre asta depuneau mărturie  Negru pe negru şi Nimicitorul. Subiectul şi obiectul contemplaţiei se suprapuneau cvasicomplet, dar tocmai acel rest infim de coincidenţă e producător de disidenţă şi generează reafirmrea eului de pe alte poziţii. Când lucrurile păreau clasate în cazul poetului, iată că el se smulge din contemplarea devoratoare a neantului şi încearcă să se ridice, elevaţie ce părea imposibilă pentru un posedat de propriile viziuni nihiliste şi disperate. E o ridicare de-a buşilea, timidă, ce seamănă mai mult a rugăciune. Dar e rugăciunea unui brav soldat rănit şi terfelit în apele mâloase ale Styxului, care cade în genunchi mai mult de epuizare, decât de evlavie,  la capătul unor bătălii crunte, în care nu se mai ştie precis cine e învinsul şi cine învingătorul. Căci el nu e doar  ”ultimul taliban”1, după formula consacrată a lui Al. Cistelecan, al modernismului, sau un ”hipermodern”2, în termenii lui Radu Vancu, ci un poet care transcende categorisirile și etichetările curente, ce pălesc în fața atitudinilor de sorginte mitică pe care le desfășoară pe spații generoase poezia sa.

Poetul-războinic

Fiind structural construit pe arhetipul războinicului, complet echipat de luptă, având mereu un al treilea ochi deschis, semn sigur de maximă vigilenţă, poetul e, de când se știe,  un combatant care luptă de pe două poziții, când mai atras de vâltoarea viziunii, lăsându-se înghițit de ea, când împotrivindu-se ei și încercând s-o controleze rațional.  E imaginea unui poet al cărui univers interior e, dintotdeauna, o cetate în stare de asediu. Atâta doar că în locul unui strigăt de luptă sau al unui marș alert, dăm de un combatant ostenit, pe care doar un suprauman resort interior îl ține încă în picioare. E o stare care acompaniază în surdină toate celelalte stări ale volumului de față, dându-i nota specifică și creînd o muzicalitate apăsătoare, obsedantă, de recviem: într-o seară tu cântai /era mare pustiu și multă înstrăinare / în viețile noastre, / despre asta era cântecul tău p.30 sau dar, acum, e târziu, / chipul face semne de departe / că drumul ce trebuia urmat s-a șters / că nu-l pot reface corurile noastre, / ce cântă ostenite, vai, atât de ostenite (p.31).                                                                                                          Desigur că ne putem întreba cu ce arme lupţi ca poet atunci când vrăjmaşul e din universul paralel al nevăzutelor­­ și cum știi cine e învinsul/învingătorul? Mai direct sau mai pe ocolite, mai în fugă sau ținând extrem de aproape de text, câțiva critici de primă mână au încercat să aproximeze răspunsuri la această interogație. Pentru mai tânărul Radu Vancu, poezia lui Aurel Pantea e dovada vie a unei, preluând terminologia lui Jung, individuații care promite să fie completă. La data scrierii textului despre poezia lui Pantea, criticul și poetul sibian, poate unul din cei mai avizați critici de poezie ai noului val, nu dispunea decât de ”documentele” negativității absolute, mai precis Negru pe negru și Nimicitorul, care dau seama de vizionarismul teribil generat de ”pulsiunile morții și ale autodistrugerii”4, discursivizate în mod exemplar, dar fără a putea ghici dacă și cum va depăși această primă etapă a procesului individuației.  Poetul tenebrelor are forța de a  nu se aliena total, de a nu sfârși în acreală și dezabuzare și de a trece și în a doua fază a individuației, care presupune regenerarea, iluminarea, situarea pe un drum al Emausului. De fapt, mai precaut de-atât, Al. Cistelecan, prefațatorul volumului O înserare nepământeană, îl situează pe Aurel Pantea „între drumul spre neant și cel spre Emaus”5. Oricum, o mișcare ascensională se face simțită iar asta nu face decât să confirme ipoteza lui Radu Vancu : Aurel Pantea e unul dintre „cei foarte puțini ucenici care trec cu succes de toate fazele inițierii pentru a ajunge maeștri!”6 .              Mult mai atent la toate vicistitudinile luptei cu sine a poetului e criticul Virgil Podoabă, în excelentul eseu Între extreme7, poate cel mai serios studiu de până acum aplicat poeziei lui Aurel Pantea. Nu voi insista asupra ipotezei de lucru a cărții, și anume postmodernitatea poeziei lui Pantea, extrem de convingător argumentată. În încercarea admirabilă de a scoate poezia lui Aurel Pantea din nemeritata marginalitate indusă de neafilierea la privilegiatul grup optzecist bucureștean, al cărui postmodernism tehnic, i.e. ludic, ironic, intertextual părea să fi cuceriti ochii criticilor de la centru la începutul anilor 2000, Virgil Podoabă pledează pentru situarea acesteia sub semnul ”esteticii postmoderne a imprezentabilului lyotardian”8. Pledoaria sa nu găsește prea mulți adepți, Al.Cistelecan sau Radu Vancu continuând să vadă în Pantea un modern sau, cel mult, un hipermoden, după cum menționam la început, deși a-l vedea ca pe un postmodern existențialist, cum face Virgil Podoabă, mi se pare la fel, dacă nu mai adecvat. Ceea ce rezultă destul de clar la capătul demonstrației este izomorfismul dinte unele din conceptele filozofilor postmodernității și imaginarul poetului alba-iulian, cu precădere cel de imprezentabil, ale cărui efecte destructurante se întind în toate ramificațiile actului creator, de la nivelul imaginativ-ideatic la cel formal. Răfuindu-se cu viziunile informului, ale amorfului, poetul se răfuiește inevitabil cu limbajul, cu forma discursului care, paradoxal, ar trebui să livreze aceste viziuni. Iar paradoxul în cauză  – Cum să dau formă informului? – îl urmărește inclusiv în ultimul volum. În consecință, ceea ce rezultă este o poezie aluzivă, bacoviană prin repetitivitatea obsesivă a tonalității, în tentativa de a aproxima imprezentabilul și inexprimabilul.                                   Destructurarea limbajului și critica formei, e urmarea firească a unei duble radicalități: față de vizionarismul terifiant al informului, care cere un limbaj nou și o formă nouă, aspecte descrise admirabil în studiul lui Virgil Podoabă, dar și față de ambalajul lumii, învestit, deseori, cu prea multă certitudine. Așa încât, bătălia se extinde la fel de crâncen și pe tărâmul aparențelor, rase fără milă: La fel cum ai șterge de praf /un obiect foarte îndrăgit,/pentru a vedea limpezimea lui de odinioară, / apare un chip / ce ne însoțește viețile / încât se surpă în noi aparențele / pe care am mizat / și ele nu erau decât mesageri umili / a ceea ce trebuia să vedem…(p.31) Fără a  polemiza cu argumentația extrem de solidă a lui Virgil Podoabă, dar încercând să depășesc problematica modernității sau postmodernității poetului alba-iulian, lectura proprie a identificat mai curând o triadă de ipostaze mitice care coexistă în structura sa poetică și îl plasează mult mai departe decât modernismul sau postmodernismul, tocmai în vecinătatea poeților antici Prima, cea a poetului-războinic, a fost dezvoltată succint în rândurile anterioare. ”Armele” sale sunt, în viziunile celor doi comentatori, pe cât de inefabile, pe atât de eficace: realizarea de sine, individuația, sau crearea unui limbaj și a unei sintaxe proprii, ca moduri de exprimare aluzivă a inexprimabilului. Poezia eliptică, economicoasă, care sacrifică sintaxa9, precum și alunecările narcisiste în confesiune și evocare, profesată de Pantea, formulă la care ajunge inevitabil în aproape fiecare poem, trădează nu doar urgența transcripției, la cald, a stării, în efortul sisific de a  simultaneiza trăirea și scriitura, ci și o impersonalizare a discursului, încât, fără a fi didacticist sau moralist, textul său poetic interpelează și responsabilizează conștiințele tuturor. Astfel încât, poetului-războinic i se asociază oarecum firesc ipostaza poetului-profet și a poetului-vraci.

Poetul-profet pe teritoriul răului

Rar poet mai conştient de consistenţa nevăzutelor, de forţa stihială a pulsiunilor angoasante ale inconştientului, psiheea sa fiind permanent conectată la aceste fantastice energii, permanent subjugată şi terifiată de ele.  Pe de altă parte, nu cred să avem poet mai convins de inconsistenţa realului decât el, mai bun cunoscător al insignifianţei şi frivolităţii noastre existenţiale, pe care în genere le afişăm cu bravură la lumina zilei şi, în egală măsură al însemnătății noastre extraordinare, rar conştientizate, căci am fost educaţi să ne refulăm pulsiunile inconştientului, să le negăm pentru a ne asigura confortul existenţial diurn. Dar poeţi precum Pantea sunt locuri unde se întâlnesc plăci tectonice ale umanității noastre, conştiinţe-vulcan prin care ţâşneşte maiestuos şi terifiant magma celor mai adânci şi autentice angoase ale noastre. Poeţi ca Pantea ne repun în contact direct, netrucat, nedisimulat și nefalsificat cu sinele profund, după ce dau de pământ cu măștile de tot felul. Bravada existenţei cotidiene e doar o frondă devenită clișeu, o formă de laşitate şi conformism, de negare a ceea ce este esenţial şi autentic în favoarea simulacrelor de tot felul. De aceea limbajul, imaginaţia, emoţiile, conştiinţa, toate având sediul în trup, sunt serios avariate și pervertite. Efectul ultim e al slăbirii fiinţei care, debusolată, îşi pierde reperele şi se neantizează. Umanitatea, angrenată în perpetua sa mişcare browniană, se joacă de-a telefonul fără fir, fără a realiza că-şi joacă destinul. Mesajele de sus sau din sinele profund (ceea ce e cam totuna) sunt când distorsionate, când absente. No connection e cel mai adesea răspunsul când cineva mai îndrăzneşte să acceseze transcendentul. Mai rămân câţiva privilegiaţi care o pot restabili, iar Aurel Pantea e unul dintre aceştia. Misiune iubită şi detestată deopotrivă, căci nimic nu poate fi mai onorant şi mai detestabil decât lupta cu entropia, un alt nume al invadatorului sau al Nimicitorului, vrăjmaş perfid, care sfârtecă trupul şi sufletul oponentului. Iată care e preţul înaintării invadatorului: (…) cineva ne va înlocui, cineva o să vină de departe, / urmele noastre vor pleca odată cu noi, / locul va rămâne curat / pentru frumoasele şi tinerele odrasle ale invadatorului (p.42)                                                                                          Nivelarea totală, extincţia e încă un scenariu posibil, dar din ce în ce mai plauzibil. Timpurile însă, categoric, sunt crepusculare. Vocile care le anunţă trebuie să fie cu atât mai puternice. Pe urmele vechilor profeţi, al căror avatar este, Aurel Pantea e un poet-profet care, înainte de a anunţa o catastrofă, îi presimte frisonul, îi verbalizează cutremurat spaima, aceeaşi spaimă care străbate întreaga sa poezie, nefăcând excepţie de la aceasta nici O înserare nepământeană. Un splendid poem, dinspre finalul volumului, merită citat în întregime: Spaima aduce alămuri, / aduce fanfare, / spaima prinde toate chipurile / şi lumea îmbătrâneşte subit / spaima pătrunde în oraşe şi glasurile scad, /iese din limbaje muţenia,  / leşia bătrână, / eu aduc spaimă, /dar asta se întâmpla tare demult, / eu, acum, sunt vocea târâtoare, / glasul ce crede  că mai contează, / şi nu e deloc aşa, / pustiuri umede, doar pustiuri umede / ne privesc din fiecare cuvânt. (p. 43) Poetul însuși nu ezită să se identifice cu vocea celui ce strigă în pustie, conștient fiind că nici cuvântul poetic nu mai poate resuscita lumea și nici pe sine, o dublă apocalipsă, a lumii și a limbajului, pândind de după colț. Desigur, nu e chiar așa. Căci nu doar anticiparea unor nefaste evenimente viitoare îi e proprie profetului, ci și denunțarea răului, care, în sine, îl deposedează, parțial, de puterea sa. Căci poetul-profet nu l-ar putea denunța cu atâta vehemență decât dacă ar deveni, cel puțin uneori,  instrument al divinului și ar accepta ca prin vocea sa divinitatea să mustre răul, reducându-i, astfel, teritoriul și deviindu-i traseul: Un alt anotimp cădea atunci / peste capete plecate, / în vacanțele celui rău / găseam chipurile noastre interzise / tot mai secătuite / cu puterile lor se nutreau, în umbre dense, / slujbași taciturni, / acum, în vacanțele celui rău…(p.45)

Poetul -vraci

O înserare nepământeană nu e doar cartea smulgerii, e drept, șovăielnice, de sub fascinația demonicului, ci și a unei încă incipiente vindecări, care mai mult adie pe deasupra apelor tulburi ale poeziei sale și alină puțin rănile încă deschise ale poetului. Neîndoielnic, vindecarea poate începe odată cu numirea și conștientizarea bolii. Astfel, deși îi era străilnă până acum, ipostaza poetului-vraci începe să-l prindă și să capete contur în ultimul său volum. ”Nucleul funest al viziunii s-a spart și între particulele lui funcționează o tensiune de contrarii, nu doar o simplă nostalgie a contrariilor. De va fi vorba de două motoare ale viziunii ori doar de două imaginații complementare, fie și prin exasperare reciprocă, poate că vom vedea. Acum însă Aurel ezită între fascinația neantelor și fervoarea rugăciunii.” remarca Al. Cistelecan10. Rugăciunea, care presupune un efort conștient, intelectiv, e precedată însă de harul iluminării, total neașteptat și nepremeditat, de o intensitate care din nou îi pulverizează ființa, întocmai ca înainte viziunea tenebrelor. Fapt copleșitor, poetul are clar experiența expierii, a golirii de ceva străin de sine și funciar malefic, care l-a parazitat multă vreme, până la identificare, pentru a putea fi din nou umplut și locuit de prezența de semn opus: Cazi și o arătare iese / din viața ta de până atunci, / și se face o lumină mare / ce te îmbrățișează până uiți cine ai fost . (p.34)  sau, citim pe pagina următoare E o atât de mare seninătate/ de parcă toți și-au răscolit cerurile din ei înșiși  / și ajunge la noi privirea / Feței Răbdătoare. (p.35) Cu toate că gustă primele momente de iluminare, pașii proaspătului convertit sunt încă atât de nesiguri, încât teama prăbușirii e aproape paralizantă, iar indecizia pare să fie cuvântul de ordine, mai ales pentru un obișnuit al demontării iluziilor: Călătoriile mele sunt drumuri spre Emaus, când, fără  / să-mi dau seama, / mă simt însoțit, / Însoțește-mă, Doamne, în singurătățile mele, / când lumina din lăuntrul meu e amenințată ( p.26). Pe pagina următoare citim o confesiune rostită în numele întregii umanități, care oscilează între acceptarea harului, aproximat prin negații (nelămurit, nepământeană) și întoarcerea la căile bătătorite, oftatul prelung al omenirii fiind semnul slăbiciunii ei morale și volitive fundamentale : Intră în viețile noastre ceva nelămurit, / ne atinge, parcă în treacăt, / în trupurile noastre vine atunci o nepământeană / înserare, / parcă am pleca, / dar ne însoțește o nehotărâre, / lângă noi, după stările astea, / se aude, așa, un fel de oftat / și o muzică (p.27) De fapt, nu e deloc un fapt izolat și întâmplător această impersonalizare a discursului poetic. Faptul biografic e rareori speculat poetic, Aurel Pantea vorbind aproape în totalitate de dincolo de biografia proprie, fie din groapa comună a inconștientului colectiv, fie extrapolând o experiență personală, oarecum la modul sacerdontal, dar mereu uman și comprehensiv, însă fără a cădea într-un moralism ieftin.

Ion Mureșan, de care, pe Aurel Pantea nu-l leagă doar o prietenie, ci și o construcție culturală solidă, cei doi fiind pilonii neoexpresionismului optzecist  transilvănean, încât cu greu ni-i putem imagina unul fără celălalt, spunea cândva că o comunitate are mare nevoie  poeți, atât de calibre  mari cât și de calibre mici, pentru că prin ei ea respiră și își menține în limite rezonabile sănătatea mentală. Dacă e așa, atunci poeți de statura lui Pantea sunt mari vraci ai unei nații, chit că ea de cele mai multe habar nu are, necum să-i recunoască în această calitate. Dacă au ratat recunoașterea experți precum Nicolae Manolescu, poate cel mai flagrant caz de cecitate față de valoarea poeziei lui Aurel Pantea, nu e de mirare că și cititorul obișnuit tinde să o treacă cu vederea ori să o trateze cu oarecare condescendență. Al. Cistelecan remarca în prefața volumului O înserare nepământeană felul oarecum brutal în care poezia lui Pantea își tranșează cititorii, nefăcând concesii de nici un fel, nepăsătoare față de atragerea măcar a unui dram de simpatie, așa încât relația cu poezia sa nu poate de decât de tipul amor y odio, altfel spus fie te regăsești complet în ea, fie o repudiezi fără urmă de regret. Iar cum cei care se regăsesc în ea reprezintă o minoritate, e lesne de înțeles de ce admiratorii alcătuiesc o grupare aproape subversivă.  Cu sau fără recunoașterea pe care ar merita-o, poezia lui Aurel Pantea își face lucrarea și își urmează destinul. Profetismul ei e în egală măsură terapeutic, căci punând un diagnostic și numind bolile, i.e. culpele noastre morale și abdicările noastre etice, cele care destabilizează fragilul edificiu al inconștientului, cu condiția imersiunii totale în demonia universului paralel al inconștientului, ea asigură jumătate din vindecare. Pentru poeți de talia lui Pantea, calitatea de războinici, profeți și vraci sunt atribuții de serviciu cărora nu li se pot sustrage căci li s-au dat ca o fatalitate și sunt înscrise în ADN-ul lor poetic și existențial.

________

Note:

1   Al. Cistelecan, Ultimul taliban (Negru pe alb), prefață la volumul Negru pe negru, de Aurel Pantea, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, pp.5-20

2 Radu Vancu, Poezie și individuație, Editura Tracus Arte, București, 2014, pp.98-101. În articolul dedicat lui Aurel Pantea, intitulat Nimicitorul. Cu majusculă, scriitorul sibian se declară în dezacord cu promotorii postmodernismului lui Pantea, care și-a hrănit mereu discursul teoretic și poetic dintr-o „conștiință a «transcendenței pline»‟: „disidența poetului față de modernism, se vede acum cât se poate de clar, nu se face nici dinspre postmodernism, (poezia lui Pantea fiind tot ce poate fi mai nepostmodern, nici dinspre antimodernism, (așișderea), ci mai degrabă dintr-un tip special de hipermodernism (…).(p.99)

3 Radu Vancu, op.cit., p.17

4 ibidem, p.19

Al. Cistelecan, Aurel Pantea între drumul spre neant și cel spre Emaus, prefața volumului O înserare nepământeană, Editura Arhipelag XXI, Tg.-Mureș, 2014, pp. 7-12

6 Radu Vancu, op.cit., p. 17

7 Virgil Podoabă, Între extreme, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

8 Virgil Podoabă, op.cit., p.44

9 Al. Cistelecan surprinde, poate, cel mai precis modalitatea poetică a lui Aurel Pantea: ”Modalitatea aleasă de Pantea e cea a conspectului de stare, a videoclipului de terifianțe și a conspectării stricte, condensate până la implozia textuală. Textele lui sunt compacte, cu elipse radicale, iar enunțurile-s  înghesuite unu-ntr-altul și sudate pe o orizontală de indicative, de regulă fără o sintaxă cât de cât verticalizată ori deviată prin subordonare. Ele merg pe coincidențele de prezent –  al stării și al scriiturii/transcrierii –  și mizează pe șocul imediat al raportului de stare.”, op.cit., p.7

10  Al. Cistelecan, op.cit., p.12

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s