Liviu ANTONESEI – Educația umanistă, educația globală și societatea (1). Un diagnostic

Nota red.: Continuăm dezbaterea începută în numărul anterior al revistei noastre și consacrată soartei învățămîntului umanist din universități (și nu numai) cu această primă parte din intervenția d-lui profesor universitar dr. Liviu Antonesei. Îi invităm la dezbatere pe toți cei interesați, ale căror contribuții le așteptăm pe adresa redacției: revista.vatra@gmail.com.

antonesei

0. La ieșirea din vechiul regim, învățămîntul umanist din România era într-un fel de moarte clinică – psihologia și sociologia dispăruseră din nou din 1977, fără a mai fi declarate științe burgheze, ca în 1948, filosofia se ideologizase tot mai mult, limbile străine primeau locuri la admiterea în universități o dată la doi, trei sau chiar patru ani. Facultățile de filosofie-istorie, văduvite de specializări, aveau să se unească cu cele de educație fizică, probabil ca să respecte îndemnul antic mens sana in corpore sano. Sînt rezultatele „filosofiei educației” lansată la începutul anilor ’70, clădită pe două slogane repetate obsedant – „politehnizarea învățămîntului” și „triada învățămînt – cercetare – producție”. Interesant este că acel sistem de educație era aberant, dar era pe deplin coerent, sinergic – asta ca să cităm un clasic marxist încă în viață, șef al ideologiei PCR în epocă, cu sistemul social care-l conținea, care parcurgea în aceeași perioadă a doua vîrstă a industrializării forțate și, pe cale de consecință, a urbanizării la fel de forțate. Populația marilor orașe nu era majoritar urbană, ci rur-urbană, cum nici cea rurală, prin fenomenul navetist, nu mai era pe deplin rurală. Tăranul epocii este foarte bine surprins în ciclul Georgicele din volumul de debut al lui Mircea Cărtărescu. O cultură propriu-zis urbană mai exista cumva insular în marile orașe universitare, iar una rurală doar în sate isolate de munte, care scăpaseră de cooperativizare în anii ’50… În ciuda declarațiilor sale demagogice privind „societatea socialistă multilateral dezvoltată” și „omul nou”, nu mai puțin multilateral dezvoltat, vechiul regim a produs o societate cenușie, ternă, uniformizată și un om unilateral dezvoltat, în sensul unui homo faber și acela prost înțeles, în sensul unui executant docil, fără spirit critic, fără imaginație, lipsit de orizont. Excepțiile cîte au fost – și au fost! – sînt mai degrabă meritul exuberanței naturale a ființei umane și a eforturilor personale de dezvoltare decît al regimului și al sistemului său de educație.

1. Cu această moștenire am intrat după decembrie într-o altfel de lume, una mai potrivită naturii umane. Nu a fost greu să elaborăm legile noi, necesare acestei altfel de lumi, nici să construim instituțiile adecvate. Și totuși lucrurile nu au mers și încă nu merg! Pentru că legile și instituțiile rămîn „forme fără fond” atîta vreme cît nu sînt asimilate procedurile. Formele sînt excelente cînd stimulează fondul ca să fie umplute, doar că la noi au cam rămas goale pînă astăzi. Legile și instituțiile sînt chestiune de voință politică și de imitație. Cu imperativul integrării euro-atlantice în față, am realizat acquis-ul comunitar și ne-am integrat formal. Problema este că, exact ca și în timpul primei tentative de modernizare, cea pe care o datorăm Părinților Fondatori și care s-a încheiat prin 1938, nu am reușit să facem mare lucru cu procedurile. Or, evoluția din acest domeniu ține în mod esențial de mentalități. E ușor să schimbi legi și instituții, e mult mai anevoios să schimbi mentalitățile, ca să ai succes în asimilarea procedurilor. În cazul primei modernizări, măcar avem scuza că era vorba despre o populație în proporție de peste 80% rurală – iar țăranii nu sînt reformiști, cu atît mai puțin revoluționari – și în proporție aproape identică analfabetă. Chestiunea este că la începutul acestei modernizări, măcar atît a făcut comunismul, populația era alfabetizată, iar cea din orașe – chiar dacă în mare parte rur-urbană – o depășea pe cea a satelor. Totuși, lucrurile n-au mers ca pe roate! Puteau merge mai repede și mai bine? Eu cred că da, condiția ar fi fost ca politicienii, dar și populația să fi înțeles că marea miză a tranziției era educația, pentru că acolo se schimbă mentalitățile, încep să se asimileze procedurile.

2. În fapt, prima reformă profundă, de sistem, de care ar fi avut nevoie atunci România era reforma educației. O asemenea reformă, care contribuia la schimbarea mentalităților, ar fi fost un sprijin serios pentru toate celelalte reforme. O astfel de reformă trebuia adoptată printr-un consens politic și al experților, iar planul său trebuia parcurs fără a fi afectat de schimbările de guvernare sau de personal. Deși în epocă s-au scris texte importante privind reforma – precum Direcții ale reformei sistemului de învățămînt superior din România elaborate de Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir și Ioan Mihăilescu, pe baza studiilor tehnice și generale din cadrul „Grupului consultativ pentru învățămînt și cercetare științifică”, sau mai multe cărți ale lui Cezar Bîrzea și ale altora –, în fapt nici un factor de răspundere politică n-a ținut seama de ele. În fapt, prima lege a învățămîntului, cea din 1995, a ieșit proastă din start, iar modificările successive nu au reușit s-o amelioreze. Au urmat ale legi, unele adoptate fără dezbatere publică, alte modificări ale legilor, uneori produse prin ordonanțe, prin ordine ministeriale!, sau prin asumarea răspunderii. În peste 27 de ani, ministerul Educației a avut cei mai mulți titulari decît oricare alt minister. Au fost și 4 – 5 miniștri pe parcursul unei guvernări! Bun, că au fost prea mulți e deja o problemă, dar problema adevărată este că toți au fost „reformiști”! În felul lor, desigur. Astfel că, în loc de urmărirea pas cu pas a unui proiect de reformă, cu modificările necesare în funcție de feed back, am avut parte de o puzderie de reforme generale sau punctuale, aproape niciuna nedusă pînă la capăt, am avut parte și de pași înapoi, mai degrabă reacționari decît reformiști. În fapt, nu am avut vreo reformă, ci o colecție de cîrpăceli. În momentul de față, sistemul de învățămînt nu este un sistem, ci un conglomerat de părți destul de relativ funcționale. Nu e un sistem și nu are nici o coerență cu ansamblul în care funcționează, nu e sinergic, ca să-l citez din nou pe clasicul cu pricina! Și nici nu are cum să fie, cîtă vreme ansamblul nu este el însuși sistemic, ci haotic, cu zone ba anomice, ba de un autoritarism vetust! România este interesantă, dar asta nu este o calitate decît în ochii curioșilor!, cu zonele sale de capitalism sălbatec și cele de dirijism etatic pe cît de voluntarist, pe atît de ineficace. Iar după explozia din decembrie 1989, dorința puterii, oricum s-ar fi chemat aceasta, a fost recăpătarea controlului total, de la transferul avuției publice în mîini private „alese” pînă la comunicațiile dintre oameni. Sigur, sigur controlul total nu mai este posibil, dar asta nu înseamnă că nu rămîne dezirabil pentru putere, indiferentă la risipa inutilă de timp, energie, capital financiar și uman și alte resurse.

3. În acest context, care mie nu mi se pare foarte vesel, ne putem întreba care sînt șansele pe care le au, pe care le mai au „umanioarele” în zilele noastre, Și asta indiferent dacă luăm în calcul sensul restrîns al termenului, studii clasice, sau pe cel extins, umanități în ansamblu. Ei, bine, șansele depind în fond de șansele pe care le mai are educația în general. Cum am mai spus, aceasta este un sistem. Și e imposibil să ne imaginăm că vreuna din formele sale, din dimensiunile sale ar putea merge bine cînd ansamblul merge prost. În aceste rînduri, am elaborat un fel de diagnostic, care nu este complezent. Voi încerca să schițez și unele soluții, dar asta într-un articol viitor. Deocamdată, pot semnala dezvoltarea explozivă, începînd cu 1990, a învățămîntului umanist, indiferent dacă vorbim despre științele antropologice, repuse în drepturi, despre zona filologică și despre învățămîntul dedicat artelor, tuturor actelor. Cum nu sînt convins că creșterea cantitativă determină automat un salt calitativ, adesea se întîmplă invers, va trebui să avem în atenție aspectele ce țin de calitate.

                                                                                              (va urma)

 

 

[Vatra, nr. 6/2016]

5 comentarii

  1. Felicitari! Foarte clar si bine scris!

    Pe 26 iul. 2016 10:00, „Revista Vatra” a scris:

    VATRA posted: „Nota red.: Continuăm dezbaterea începută în numărul anterior al revistei noastre și consacrată soartei învățămîntului umanist din universități (și nu numai) cu această primă parte din intervenția d-lui profesor universitar dr. Liviu Antonesei. Îi invităm „

    Răspunde

  2. Cred ca ar trebui sa se porneasca de la redefinerea notiunii de educatie si aceasta sa includa asteptarile tuturor beneficiarilor. Atat timp cat sistemul se bazeaza pe memorarea informatiei fara o finalizare practica a acesteia, cand in universitati sunt cursuri doar pentru titularii de catedra, ceea ce se regaseste si la nivel liceal, fara o viziune a profilului absolventului bazata pe competente practice, diplomele sunt fara valoare.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s