Liviu ANTONESEI – Educaţia umanistă, educaţia globală şi societatea (2). Reforme fără frontiere!

Antonesei (1)

A doua „crimă fondatoare” – finanţarea pe student. Educaţia devine marfă

Dacă prima „crimă fondatoare” – explozia necontrolată a învăţămîntului universitar prin înfiinţarea de universităţi de stat în toate orăşelele mai răsărite datorită presiunilor politrucilor locali şi ciupercăria rezultată din înfiinţarea universităţilor private prin Legea 15/ 1990, a SRL-urilor – procese nereglementate vreme de zece ani! -, au fost mai degrabă factori favorizanţi ai dezastrului, schimbarea sistemului de finanţare a pus cireaşa pe tort. Trecerea de la finanţare pe post la „finanţarea pe cap de vită furajată academic”, cum glumeau amar profesorii, operă a ministeriatului reformist Andrei Marga, ministru, Panaite Nica, secretar de stat, din anii 1997-2000, a declanşat o puzderie de efecte perverse. Citește în continuare →

Liviu ANTONESEI – Educația umanistă, educația globală și societatea (1). Un diagnostic

Nota red.: Continuăm dezbaterea începută în numărul anterior al revistei noastre și consacrată soartei învățămîntului umanist din universități (și nu numai) cu această primă parte din intervenția d-lui profesor universitar dr. Liviu Antonesei. Îi invităm la dezbatere pe toți cei interesați, ale căror contribuții le așteptăm pe adresa redacției: revista.vatra@gmail.com.

antonesei

0. La ieșirea din vechiul regim, învățămîntul umanist din România era într-un fel de moarte clinică – psihologia și sociologia dispăruseră din nou din 1977, fără a mai fi declarate științe burgheze, ca în 1948, filosofia se ideologizase tot mai mult, limbile străine primeau locuri la admiterea în universități o dată la doi, trei sau chiar patru ani. Facultățile de filosofie-istorie, văduvite de specializări, aveau să se unească cu cele de educație fizică, probabil ca să respecte îndemnul antic mens sana in corpore sano. Sînt rezultatele „filosofiei educației” lansată la începutul anilor ’70, clădită pe două slogane repetate obsedant – „politehnizarea învățămîntului” și „triada învățămînt – cercetare – producție”. Interesant este că acel sistem de educație era aberant, dar era pe deplin coerent, sinergic – asta ca să cităm un clasic marxist încă în viață, șef al ideologiei PCR în epocă, cu sistemul social care-l conținea, care parcurgea în aceeași perioadă a doua vîrstă a industrializării forțate și, pe cale de consecință, a urbanizării la fel de forțate. Populația marilor orașe nu era majoritar urbană, ci rur-urbană, cum nici cea rurală, prin fenomenul navetist, nu mai era pe deplin rurală. Tăranul epocii este foarte bine surprins în ciclul Georgicele din volumul de debut al lui Mircea Cărtărescu. O cultură propriu-zis urbană mai exista cumva insular în marile orașe universitare, iar una rurală doar în sate isolate de munte, care scăpaseră de cooperativizare în anii ’50… În ciuda declarațiilor sale demagogice privind „societatea socialistă multilateral dezvoltată” și „omul nou”, nu mai puțin multilateral dezvoltat, vechiul regim a produs o societate cenușie, ternă, uniformizată și un om unilateral dezvoltat, în sensul unui homo faber și acela prost înțeles, în sensul unui executant docil, fără spirit critic, fără imaginație, lipsit de orizont. Excepțiile cîte au fost – și au fost! – sînt mai degrabă meritul exuberanței naturale a ființei umane și a eforturilor personale de dezvoltare decît al regimului și al sistemului său de educație.

Citește în continuare →

Mircea DUMITRU – Sfârșitul umanioarelor? De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?

 

[Invitație la dezbatere (nota redacției): Revista ”Vatra” intenționează să deschidă o dezbatere cît mai amplă și mai argumentată (fie într-un sens, fie în celălalt) cu privire la condiția și rolul umanioarelor în învățămîntul universitar (dar nu numai) actual. Profităm de amabilitatea d-lui academician Mircea Dumitru pentru a ne folosi de conferința susținută de domnia sa la Universitatea ”Petru Maior” (în 27 mai a.c.) ca argument de deschidere al acestei dezbateri și-i invităm pe toți ce interesați/implicați să participe la colocviul deschis acum.]

 

***

mircea_dumitru_2

            Vă invit să considerăm întrebările din titlu în modul lor cel mai propriu, literal și nemetaforic. Sper să vă conving că ele nu sunt câtuși de puțin întrebări retorice, ci chestiuni foarte serioase și îngrijorătoare.

            Într-o carte foarte recentă a Marthei Nussbaum, Not for Profit. Why Democracy Needs the Humanties?1, problema apusului și chiar a sfârșitului umanioarelor se pune în termenii cei mai fruști și dramatici. Iar această luare de poziție nu este câtuși de puțin una singulară. Lucrarea evocată aici combină analiza lucidă a decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane cu prognoza sumbră asupra unui viitor apropiat, în care s-ar putea să asistăm la dispariția totală a  departamentelor și a programelor de studii umaniste. S-a întâmplat, deja, în țări cu regim democratic consolidat și cu învățământ superior foarte bine articulat și dezvoltat. Și este foarte probabil ca această mișcare să continue și să se extindă.

Citește în continuare →

Despre religia din şcoală

Călin CRĂCIUN

2013041

Se vorbeşte de multă vreme în spaţiul public românesc despre predarea religiei în şcoală, configurându-se, evident, cele două atitudini antagonice absolut fireşti, proclamarea necesităţii şi reclamarea unui pericol. Inevitabil, reprezentanţii cultelor nu-şi pot imagina un sistem naţional de educaţie pur laic, în timp ce tagma liber-cugetătorilor autodeclaraţi atei acuză vehement imixtiunea religioasă şi odată cu ea transformarea şcolii în sursă a fanatismului religios, în mediu de manifestare a prozelitismului pe care chiar legea învăţâmântului îl interzice. Poziţii mai echilibrate, prin capacitatea lor de discernere bazată pe cântărirea argumentelor ambelor tabere menţionate şi deopotrivă pe deschiderea spre dialog, polemic, dar constructiv, vin din partea unor intelectuali interesaţi de profilul dezirabil al cetăţeanului pe care îl formează sistemul actual de educaţie. Bunăoară, Nicolae Manolescu (Religia în şcoală, „România literară”, Nr. 1-2/2015) şi Andrei Pleşu (Religia, şcoala şi dreapta măsură, adevărul.ro, 29 decembrie 2014) s-au simţit datori – pe bună dreptate – să atragă atenţia asupra transformării lecţiilor despre religie în prozelitism pur. Deşi recunosc faptul că meteahna e specifică tuturor cultelor, ţinta lor e mai ales BOR, principala beneficiară a practicii respective. Tot cei doi opinenţi oferă şi o posibilitate de îndreptare a situaţiei, şi anume reformarea cadrelor care predau religia, astfel încât să fie capabile să abordeze disciplina dintr-o perspectivă istorico-filosofică degajată, eliberată de închistare doctrinară şi de habotnicie faţă de diversele culte. Practic, transformarea lecţiilor de religie în istorie a religiilor. Cu precizarea că Andrei Pleşu vizează o linie cu accente conservatoare („Or, normal este ca orice comunitate să aibă cultura propriei ei confesiuni. Să trăieşti într-un spaţiu creştin şi să n-ai habar ce este Eucharistia, ce sunt «tainele», ce înseamnă Crăciunul, ce se întîmplă în timpul liturghiei, ce rost are icoana şi ce deosebiri sunt între catolici, ortodocşi şi protestanţi e o formă de incultură fudulă. Nu strică nimănui să ştie mai mult decît ştie şi să priceapă universul simbolic şi ritual al bunicilor săi.”), în timp ce Nicolae Manolescu una liberală („Lecţiile sunt uneori curate predici, ţinând mai degrabă de propagandă decât de învăţare. Ce e şi mai grav e că toate celelalte culte sunt, nu doar omise, dar beştelite viguros ca nişte erezii de care elevii trebuie să fugă ca dracul de tămâie. Şi asta, în condiţiile în care e de presupus că în clasă se vor fi aflând elevi catolici sau protestanţi. […] Iar riscul principal constă în crearea premiselor pentru intoleranţă şi discriminare.”).

Nu pot decât să fiu şi eu de acord că orele de religie sunt mai degrabă acte de prozelitism şi că ar trebui tratate dintr-o perspectivă lipsită de închistare doctrinară. Dar nu pentru asta intervin în discuţie, ci mai întâi pentru a o deplasa de la principii de bun simţ spre detaliile problemei, tocmai pentru a o înţelege mai bine, îndreptăţit, cred, de contactul direct, profesional şi … „părintesc”, cu sistemul de învăţământ preuniversitar. Perspectivele distanţate, pur principiale sunt utile în sine, însă au insuficienţa că nu operează cu detalii semnificative. Tocmai de aceea, în cazul de faţă, ele nu pot observa că în mod concret studiul istoriei religiilor, al unor concepte religioase diverse având ca finalitate achiziţii culturale fundamentale şi formarea tinerilor în spiritul culturii creştine şi al toleranţei, ceea ce implică de fapt amintita reformare a cadrelor, este o imposibilitate în absenţa unui act politic şi administrativ curajos, şi anume renunţarea pentru o perioadă la orele respective. Bănuiesc că tocmai am afirmat ceva şocant, că deja sunt mulţi sfinţi invocaţi pentru afurisenia mea. Tocmai de aceea voi explicita.

Profesorii de religie au fost şi sunt şi în prezent formaţi în cadrul instituţiilor de învăţământ religios, adică în institute şi seminarii teologice, fiind apoi angajaţi în cadrul şcolilor laice şi predând religia după principiul apartenenţei elevilor la un cult sau altul; adică profesorul de religie ortodoxă predă elevilor ortodocşi, catolicul catolicilor etc. Atunci când lipsea un astfel de cadru de la catedră, postul era mai mereu preluat preferenţial de preoţi parohi (caz în care se făcea o dublă plată, căci preotului îi intră oricum în sarcină – să lăsăm acum la o parte dacă o duce sau nu la îndeplinire, că e treaba Bisericii – astfel de ore, în afara slujbelor, atâta doar că fără folosirea infrastructurii şcolare) sau, prin sate, de soţiile lor, de preotese – fenomen actual încă. Oricum, fie simpli profesori de religie, fie chiar cu hirotonisire, cadrele respective au o subordonare directă înainte de toate faţă de Biserică, abia în plan secund recunoscând-o pe cea faţă de ministerul educaţiei. Nu miră deci că prin însăşi formarea lor profesională cadrele respective văd în folosirea tehnicilor de îndoctrinare şi ale prozelitismului o datorie sfântă, un act propovăduitor, misionar, dictat de Dumnezeu. Încercarea de a-i convinge să adopte o etică profesională mai moale, adaptată dezideratelor mediului şcolar, este, în cele mai multe cazuri, din capul locului, o utopie, similară, într-o oarecare măsură, încercării unor ţări europene de a-i integra cultural, de-ai occidentaliza în planul mentalităţii pe fundamentaliştii musulmani. Întocmai ca aceştia, dincolo de excepţiile fericite, afişează atunci când cred de cuviinţă o etică moale mai mult ca formă a discursului duplicitar, miza lor esenţială rămânând ca sub masca deschiderilor laice sau interconfesionale să împlinească dezideratele pe care le consideră sacre, care inevitabil sunt expresia interpretării doctrinare exclusiviste. Sigur că ei sunt sinceri în raport cu priorităţile lor spirituale şi educative, atâta doar că sunt falşi faţă de cele ale educaţiei laice pe care, de regulă, doar simulează că o practică. Bineînţeles, cooptarea acestor cadre în corpul profesoral a atras după sine apariţia inspectorilor şcolari de specialitate, astfel că învăţământul de tip religios a prins rădăcini destul de solide în corpul celui laic. N-ar fi aceasta o mare problemă, dacă nu şi-ar fi manifestat efecte cum sunt cele pe care tocmai o să le expun.

O simplă privire prin cataloagele de notare indică automat o discrepanţă între rezultatele obţinute la disciplina religie şi celelalte, ivită din aplicarea unor reguli care nu mai au nimic de-a face cu ideea de evaluare a cunoştinţelor. De pildă, mulţi elevi care abia promovează la disciplinele umaniste au nota maximă la religie ca urmare a faptului că nota respectivă e acordată pentru participarea lor la spovedanie, miruire sau împărtăşanie, deşi nu se regăseşte aşa ceva în criteriile oficiale de evaluare, exemple din aceeaşi categorie fiind inutil să mai enumăr. M-am lovit nu o dată de întârzierile în masă ale elevilor la oră tocmai pentru că cea anterioară era de religie şi au fost duşi în afara şcolii pentru scopuri ca cele precizate, aceştia motivând cu mină conspirativ-perfidă că nu puteau rata ocazia notei maxime. Erau deci deplin conştienţi că au făcut o jonglerie cu sentimentul religios pentru un folos neduhovnicesc imediat. M-am interesat suficient cât să pot constata apoi că e vorba de o practică generalizată. Profesorii respectivi simt că îşi împlinesc astfel misia şi, în plus, obţin simpatia superiorilor din biserică, elevii îşi obţin nota, deci toată lumea pare mulţumită. Nu pot să nu întreb însă: Dacă Biserica se simte responsabilă de promovarea eticii „drepte”, oare drept e să pervertească nişte conştiinţe oferindu-le subterfugii pentru mărirea unei medii generale, care are apoi pondere în admiterea la facultate? Nu e aici stimularea unei fraude?Mai mult, inspectorii de specialitate dau indicaţii explicite – luate de profesori ca ordin, de obicei, fapt recunoscut de unii dintre ei înşişi – de a da note cât mai mari pentru a-i stimula pe copii să participe la ora de religie, ca formă de atragere a acestora spre cuvântul Domnului, cu atât mai mult cu cât participarea e trecută în planul-cadru (lista disciplinelor obligatorii în fiecare şcoală), putând fi evitată doar pe baza unei cereri. Nu miră deci că mulţi copii cărora nu le poate fi asigurată predarea lecţiei de un profesor al cultului de care aparţin participă totuşi la ore având garantată o medie maximă în plus, cu riscul de a asista uneori la ceea ce semnala Nicolae Manolescu, şi anume la „beştelirea” propriului cult. Dar cel puţin la fel de gravă e în situaţia dată cultivarea imposturii, a stimulării elevilor să folosească perfid numelui Domnului pentru obţinerea unor avantaje personale (mult râvnita mărire a mediei generale), coruperea spiritului lor, în definitiv. Diavolul e în detalii, după cum …ar trebui să se ştie!

Acum, de când CCR a dat sentinţa prin care situaţia este inversată, adică participarea la ora de religie implică o cerere prealabilă, profesorii şi instituţiile religioase au intrat în panică, sesizând imediat pericolul pierderii posturilor, cu efecte directe la nivelul înscrierilor de noi candidaţi la facultăţile teologice pentru a se pregăti să devină profesori de religie. În plus, ministerul educaţiei provoacă dezorientare menţinând disciplina în planul-cadru fie din eroare (care la nivelul respectiv poate fi numită chiar prostie), fie, mai verosimil, întrucât n-are curajul să supere cultele. Prin urmare, s-a înaintat tot mai spre centrul unui cerc vicios. Există deja un număr mare de profesori de religie formaţi strict dogmatic care îşi pretind, justificat, păstrarea locului de muncă, la fel cum e construită şi o infrastructură universitară care scoate pe piaţa muncii în fiecare an sute de noi astfel de specialişti propovăduitori. Cu alte cuvinte, statul, cedând Bisericii, a căzut în capcana de a-i fi absorbit ani la rând în cadrul sistemului de educaţie laic, deşi, repet, are formulată legea ce interzice prozelitismul religios în şcoală, iar acum, venind ca o ghilotină sentinţa CCR şi având şi o anumită presiune a societăţii civile cu optică laică, pe de o parte, cea a Bisericii şi profesorilor de religie pe de alta, nu ştie cum s-o scoată pe mânecă. CCR nu poate fi contestată, Biserica nu poate fi supărată (că afectează sondajele…).

Soluţia viabilă ar fi deci transferul educaţiei religioase din şcoală în cadrul bisericilor, acestea putând să-i integreze instituţional pe actualii profesori de religie şi să-şi regleze intern numărul lor şi al celor pe care-i formează în funcţie de propriul necesar, având ca miză educaţia religioasă nu doar a copiilor, ci şi a adulţilor, vârstnicilor sau a diferitelor subcategorii sociale. Automat ar fi astfel rezolvată şi problema dublei finanţări a cultelor, care în sistemul actual se realizează, de facto, şi prin bugetul propriu, şi prin cel al educaţiei (laice). Sigur că Bisericile vor sări ca arse la o asemenea propunere, invocând automat lipsa fondurilor, acuzându-mă de posedare diabolică etc. Dar trebuie cândva să accepte că educaţia dogmatică îi aparţine ei, nu şcolii. Iisus s-a revoltat în Casa Domnului, nu în cea a Cezarului. Pasul următor ar fi pregătirea unor noi cadre didactice în domeniul istoriei religiilor, însă nu în facultăţi teologice, ci în cele de filosofie sau de filologie, în care se predau cursuri de antropologie culturală şi de istoria religiilor, odată cu reintroducerea treptată, pe măsura creşterii numărului de cadre, a orei de istorie a religiilor şi concepte religioase în şcoli, astfel încât noii profesori să fie inserati în câmpul muncii şi în decurs de mai mulţi ani să existe o corespondenţă tolerabilă între numărul de posturi şi cel al cadrelor calificate. Ar fi deci vorba de o generaţie nouă de profesori, care ar putea preda diverse concepte religioase fără patos doctrinar atât de strident, fără transformarea lecţiei în demersuri prozelitistice şi, mai ales, capabilă să formeze şi evalueze corect competenţa culturală a elevilor, fără a recurge la subterfugii cum sunt cele precizate.

Cunoscând însă inerţiile ministerului educaţiei şi pe cele ale ierarhiilor bisericeşti, la fel ca reţeaua complicităţilor dintre ele, nu am mari speranţe că vor lua de bune aceste rânduri, dimpotrivă. Astfel, deja se fac jocurile pentru împăcarea CCR prin trecerea religiei din disciplină obligatorie în una opţională, trecându-se la capitolul obligatoriu ora de „Etică şi cultură civică”. Noile prevederi condiţionează participarea la lecţii de religie de o cerere prealabilă a părinţilor, iar cei mai mulţi dintre ei n-o vor face, simplificând în acest mod programul copiilor. Cum Biserica nu-i va prelua în sistemul propriu pe profesorii rămaşi pe dinafară, să nu cumva să-i tulbure vocaţia mistică prin cheltuirea arginţilor pe lefuri, va face demersuri să fie păstraţi în învăţământul public. De altfel, deja ideea concedierii lor a făcut să se întrezărească o serie de impedimente juridice. Prevăd deci o altă piruetă românească: o parte din actualii profesori de religie vor fi transformaţi în titularii noii discipline menţionate, ceea ce va însemna în general, oricâtă prezumpţie de „nevinovăţie” am invoca, aceeaşi Mărie cu altă pălărie, iar alta, infimă, predând în continuare şi religia (facultativă), mai ales la ţară, unde persuasiunea asupra părinţilor e facilă.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]