Ioana ȘERBAN – Ceară și bronz (fragment)

ioana șerban 2

Nu i-a plăcut acel apartament. L-au cumpărat când ea avea șapte ani, s-au mutat acolo în ‘98. Pe atunci, nu aveau bani să-l mobileze cum trebuie: în sufragerie, erau o masă mică rabatabilă, un pat care putea servi – histrionic – și de canapea, o măsuță cu un televizor. Nu exista lustră, ci un bec atârnat flasc de tavan. Când veneau musafiri, mama ei înghesuia paharele, scrumiera și farfuriile cu prăjituri pe un taburet din bucătărie. Mai erau și două cornize pe care mama le-a întins inventiv pe orizontală, pe post de etajeră încropită, sub care stăteau cataloage din colecția Arborele Lumii. „N-avem bibliotecă, de parcă noi ne-am păzi de cărți ca de râie!”, gândea Aril. Ceilalți colegi și prieteni aveau bibliotecă – din acelea standard și oarecum kitsch, admitea și ea, ticsite cu veselă, bibelouri, vaze cu flori artificiale și vreo piramidă Feng-Shui. Dar era acolo – și poate, alături, și vreun mini-bar. Lui Aril îi era rușine să-și invite colegii la ea acasă. În ruptul capului, nu le-ar fi mărturisit de ce. Mai târziu, în fața celor pe care totuși îi aducea acasă, se lăuda savant: „Ah, ai mei sunt într-o pasă dadaistă – vor ca-n locul bibliotecilor să avem cornize – e și ușor a la Picasso!”. Iar pe colegi, uluiți de acele tendințe complet străine lor, îi delecta asta, „Uau!”…

„Nu mi-a plăcut casa, iar acum o pierdem…”

Când se gândea la cum ar judeca ceilalți apartamentul, îl detesta. Însă, când era vorba doar de ei trei, acolo se deschidea un alt univers. Serile din adolescență, cu mama ei cu care discuta despre literatură, cu tatăl ei care se uita la vreun documentar despre Al Doilea Război Mondial pe care i-l explica sau la vreun film SF, cu rozariul de lângă telefon, pe fundal o melodie de Pink Floyd sau riff-urile lui Al Di Meola, Mediterranean Sundance. Atunci, becul căpăta o lumină acidulată, distilată în culorile videoclipurilor din anii ’70 și în galaxii îndepărtate. Tatăl era un afficionado al filmelor și al cărților SF. Mama ei vorbea uneori la telefon în maghiară, cu rudele din Miercurea Ciuc sau cu bunica lui Aril când nu voia să se știe ce discută. (A încercat s-o învețe și pe Aril, dar din încăpățânare ea s-a opus. Nem!) Mama cânta în cor la singura biserică catolică din Brăila. La ei, Paștele era sărbătorit de două ori, pentru că tatăl era ortodox. Serile mâncau prăjituri Ciga-Biga („citit Cigo-Bigo, melc-codobelc”), un desert unguresc în formă de spirală. Era o cochilie care se încolăcea peste eșecurile lor: tatăl dorise să studieze istorie, mama – literatură, dar fuseseră constrânși de părinții lor să fie ingineri, apoi reprofilați în asigurări (tatăl) și în traduceri (mama). „Dar flerul artistic nu le-a secat! Într-un fel ei m-au învățat să scriu și așa am ajuns și la olimpiada naționala de literatură română. Viața și scrisul trebuie să curgă, obișnuia să-mi spună tata. Ei sunt poeți fără să compună ceva. Doi nebuni, în serile acelea din decembrie ’89, tata a ieșit pe străzi să lupte. Să facă Revoluție. Avea douăzeci și cinci de ani, de unde să știe pe-atunci că ceea ce făcea era mascarada altora în care, și de la alți tineri ca el, era așteptată o înflăcărare demnă de Julien Sorel. Era în perioada lui punk. Cu geacă de piele și bocanci negri, așa a ieșit. Și mama a fost pe măsură: însărcinată cu mine în luna a patra, cu părul vâlvoi de valkirie, s-a găsit să plece după el, să-l caute prin Brăila: Ei, puteam să-l las așa?!… Inconștienți și poeți, tocmai pentru că nu scriu. Au pasat necuvintele și tăcerile lor, ca pe niște penați, următoarei generații.”

Pe la zece-unsprezece ani, pe Aril a apucat-o „faza stângistă” – îi căina pe țăranii ruși asupriți de nobili și se bucura de victoria bolșevicilor, scria povești despre săraci și visa egalitate absolută. „Poți privi și-așa, dacă vrei”, i-a spus tatăl, „dar ar trebui să te informezi”. I-a arătat fetei documentare despre Gulag, apoi i-a amintit de tatăl lui care fusese exmatriculat din toate școlile și trebuise să cedeze moșia și conacul la venirea comuniștilor în România. În urmă cu două secole, familia lor făcuse parte din boierime, lucruri consemnate în anale, zicea tatăl. „Nu mă pun de-a curmezișul ideilor tale, oricare ar fi ele, dar trebuie să știi ce alegi, să-ți asumi, să te ghidezi după principii” – el era scrupulos de principial. Din ciclonul stângist, Aril a mai păstrat totuși, un an sau doi, anumite accente feministe și ecologiste („Tată, moare planeta, o să murim cu toții!”, „Ah, și eu sunt în papuci!” îi răspundea el), ca apoi, încet, să i se dizolve și acelea de la sine.

Apartamentul lor se transforma în frumoasa supernovă Eta Carinae, cu Dune, Pink Floyd, limba maghiară, Cigo-Bigo, Sfântul Aton, părinții ei dansând pe Leonard Cohen, discuții despre cărți și cum ar fi fost istoria dacă.

„Dacă n-ar fi fost procesul – dar el e aievea!”

Serile de când era foarte mică de dinainte să adoarmă: mama care-i citea cu voce șopotitoare din Eminescu, Călin (file din poveste) („poemul care mi-a răscolit senzualitatea din găoace”) sau Tinerețe fără bătrânețe, basmul care-o marcase. Și tatăl ei când construiau împreună un iglu iarna și făceau planuri despre lumi paralele și dezbăteau cum începuse universul.

„Cum a început vina…”

Mama ei a fost în al nouălea cer când lui Aril i-a fost acordată o distincție de către Prim-ministrul României pentru rezultatele excelente la olimpiada națională. Sau când fata a fost acceptată cu o bursă la o universitate din Germania. Din ce aveau sau n-aveau, părinții erau deciși să-i sprijine planurile și visele, să-i acorde libertate, tocmai pentru că de așa ceva ei nu avuseseră parte. I-a întristat însă când Aril a renunțat la Germania – dar și cu asta s-au împăcat.

„Prea i-au căutat în coarne!… Dar, de, așa au fost ei mereu – să fie ei altfel! Să arate că-s mai cu moț, că sunt rafinați și intelectuali. Și taică-su a fost un înfumurat, tot timpul credea că doar el are dreptate, nu te puteai înțelege cu el. Și s-a însurat cu maică-sa, catolică și unguroaică, nu putea să ia una româncă! Ea zici că e normală, binevoitoare, prietenoasă, dar una-două îți insinuează că ea nu-i ca tine. N-ai văzut așa atitudine distantă. Stai firesc de vorbă cu ei, o perioadă știu să fie și ei ca toată lumea – dar, când parcă ți-ar fi dragi, îți trântesc vreun neologism sau nu știu ce autor, că n-ar putea să folosească și altfel de cuvinte. Și fata! Mai rău ca părinții. Cu notele ei bune și olimpiadele la română și vrea să fie scriitoare. Mereu ea eleva eminentă, toți profesorii numai pe ea o lăudau la ședințe, și uite ce s-a ales! Cu prima ocazie când a scăpat de ai ei, le-a făcut-o. N-a stat nici un an în Germania la facultate și s-a întors. Iar ei au lăsat-o – păi cum s-o lași? Face ce vrea cu ei, ea îi conduce, da, da. Dă-i libertate copilului și te transformă-n sclavul lui! Vina lor, n-au știut s-o crească. S-a întors din Germania pentru nu știu ce iubit, o fi vrut să-l manipuleze și pe ăla, dar s-o fi prins el înainte în ce familie se bagă. Acum, s-au pricopsit și cu acel proces, mare necaz. Na, că nu mai pot fi superiori. Dar ce? Fata – tot distantă! Și vai de părinții ei, săracii!”

Toată istoria se trăgea de la finele anilor ‘90. Primele acorduri sumbre ale impasului care urma. În acea perioadă, mama ei lucra într-o întreprindere de mobilă și chibrituri la biroul Import/Export. Trebuia să ducă documente de la șefii ei la vamă. Într-o zi a văzut că acele documente nu erau în regulă din punct de vedere legal. Cifrele difereau frapant. I-a atenționat pe șefi, dar ei i-au spus că dacă voia să-și păstreze slujba ar fi fost indicat să nu comenteze. „Ce să fac?”, „Demisionezi fără discuții! Nu merită!”, a încercat s-o convingă tatăl lui Aril. Dar, de teama de a nu rămâne pe drumuri fără o sursă de venit, tocmai atunci când era din nou însărcinată, mama ei a continuat să ducă dintr-o parte în alta acele documente frauduloase. („Dintr-o parte în alta. Drumuri ca niște riduri tăiate în carne. În care punct din acele drumuri pe numele mamei s-a ivit ridul vinovăției?”) Totul era să nu-și piardă slujba și salariul, cât era el. Așa că aștepta pe holurile din vama Brăila, în acele clădiri mucegăite transformate în birouri și depozite, cu miros de calculatoare Pentium 4. De câte ori își amintea mirosul acela anemic și acea zonă a portului frecventată de pești și prostituate, pe Aril o apuca greața, căci fusese de câteva ori cu mama ei la vamă. Pe acele holuri, mama ei rămânea până seara târziu când marfa pleca pe camioane cu documentele ilegale. Chiar și cât pe perioada sarcinii se ducea acolo. Otrăvitoarea spirală se creiona de pe-atunci.

Copilul, fratele lui Aril, botezat Anton, s-a născut prematur și a supraviețuit la incubator doar șapte zile. A fost îngropat în cimitirul catolic din Brăila.

Anii au trecut. Mama lucra în altă parte, obținuse între timp autorizația de traducător pe franceză și italiană. La biroul de asigurări, cineva de la DNA i-a făcut tatălui o vizită. Mama era cercetată. În 2005, s-a deschis procesul.

„Pesemne că pe Joseph K. îl calomniase cineva. Dar pesemne că a făcut el ceva.”

Șefii și superiorii mamei ei din acea întreprindere deja muriseră. Așa că mama ei, alături de alți câțiva funcționari mărunți la fel ca ea, era următoarea în vizorul înțepător al comisiei DNA. Cât s-a lungit procesul timp de șase ani la Brăila, Aril a aflat prea puține despre asta. Mama ei era mama ei și această tautologie delimita un tărâm impenetrabil. Până la începutul lui februarie 2011. Într-o dimineață de ger țâfnos din cauza căruia Aril încă avea dureri de la proaspăta operație. „Un moment care e diferența dintre a scrie şi a descoperi că de fapt eşti scris de altcineva. Acele câteva cuvinte cântăreau cât o linguriță de praf stelar care e mai grea decât toată Brăila cu vama și portul ei și Dunărea la un loc.” În dreptul mamei ei, sentința Curții de Apel Galați scria sechestrul apartamentului și șase ani cu executare.

Mama: „Am avut atâtea talente: o voce frumoasă, ușurința de-a deprinde limbi străine, și pe toate le-am irosit, mi-am îngropat talantul. Credeam că va fi vreme pentru toate și le amânam. Chiar și sarcina cu Anton mi-am neglijat-o ca să duc acele dosare. Viața mea a fost o anagramă – în loc să fac din ea un cuvânt limpede și puternic, eu am încâlcit literele prolix. Și acum nici eu nu mai știu ce aș fi vrut să spun.”

La sugestia avocatului, a făcut recurs, deși i se spunea că șansele erau minime. În octombrie, spirala urma să se închidă la Curtea Supremă de Justiție din București unde se desfășura ultima etapă a procesului.

„Părinții mei și acea situație. Când eram bebeluș, mă ridicam din pătuț noaptea să-i privesc cum dorm. Oare atunci eram conștientă, descifrasem în vreun oracol ce avea să urmeze și apoi am uitat?”

În tot acel an, dar mai cu seamă cu o lună înainte de proces, Aril trăi angoasa verdictului. Știa că în România, în ochii societății, a fi cercetat de comisia DNA era implicit echivalent cu a fi vinovat și corupt. Un infractor anti-democrat și resentimentar care voia să păcălească statul. Un asemenea proces te exila în leprozeria vulgară a politicienilor care abuzau de funcția și de puterea lor pentru a face avere, vile, mașini, care manipulau și care, totuși, încă mai candidau cel puțin pentru vreun post de euro-parlamentar. Odată ce stigmatul DNA-ului le înroșise și lor pielea, cine s-ar mai fi uitat la amănuntele poveștii? Probabil c-ați avut ceva de câștigat, mustăcea lumea. Probabil că v-ați fixat voi vreo vilă pe la munte. Ehei, e acolo o vină…

Mama ei nu mai era doar mama ei. Era o inculpată prin intermediul căreia statul era prejudiciat cu câteva milioane de euro. Tărâmul lor și viața lor erau ciugulite de un virus. După comunism și două decenii cu democrație schizofrenică, în ultimii ani era încurajat un zel justițiar, „uneori cu ochelari de cal, ca orice exces de zel”, gândea Aril.

Într-o zi, la telefon, mama:

  • Dacă eu aș muri, nu v-ar mai lua apartamentul, nu-i așa?

Avea glasul ei firesc, o spusese aproape ca pe o constatare științifică: dacă A atunci B.

  • Mamă, ce vorbe-s astea?! Cum adică dacă ai muri?

  • Nu știu, mă gândeam…

  • Mamă! Sper că n-ai de gând să – Tata e acolo? Dă-mi-l la telefon!

  • Ei, mama ta e îngrijorată și istovită, stai liniștită… Exagerează. Și tu semeni cu ea pentru că și tu exagerezi.

Totuși, Aril nu-și putu scoate din minte acele cuvinte. Mama ei îi spusese odată că cel mai mult îi era frică să nu fie îngropată de vie. Nopți la rând, o visă cum se zbate într-un sicriu metalic la câțiva metri sub pământ. Se trezea nădușită de transpirație. Primul lucru: îi venea să sune acasă, orice oră ar fi fost, să vadă dacă mama ei e bine.

  • Nu pricep de ce te lași așa de acaparată! Nu e problema ta, Aril, e a mamei și a mea.

  • Asta-i bună, tată! Și eu sunt din vecini? Sunt turistă?

Și tatăl atunci ofta prelung: „Iar se ambalează, Aril, vorbește tu cu ea!”.

  • Tatăl tău vrea doar să te calmezi pentru că te iubește.

  • Uneori urăsc când devine așa flegmatic.

  • Dar și el suferă. Și atunci devine mai rece, știi doar. E modul lui de-a se exterioriza. Și tu faci la fel ca el.

  • Of, îmi tot spuneți mereu cu cine semăn… Cum de-am ajuns s-avem noi discuțiile astea? Eram o familie normală. Vreau înapoi la normalitatea aia în care suntem ca toată lumea. Ca toată lumea. Tânjesc după ceva solar. Sănătos. Luminos…

  • Păi hai să discutăm despre altceva. Ce aveți de citit la facultate?

  • Ah, facultate… Nu mă pot gândi la asta acum. Mamă, nici nu vreau s-aud de ea deocamdată.

  • Cum poți să spui asta? După ce știi foarte bine că eu n-am putut face facultatea de Litere așa cum îmi doream?! Și îți poți închipui că doresc să aflu cum e, ce studiați, ce cărți! Doar n-o să renunți acum și la facultatea de aici. Tu trebuie să-ți faci viața ta.

  • Mamă! Îmi pare rău. M-a luat gura pe dinainte, știu că vrei să afli. Iar la facultatea din Germania mai bine c-am renunțat, trebuia să fiu aici, aș fi luat-o razna să rămân acolo. Acum, asta e viața mea. Voi. Situația asta… De ce nu putem vorbi ca toți oamenii?

  • Da, hai să vorbim…

  • Vă sun eu mai încolo, bine?

  • Și stai liniștită, zilele trecute spuneam o prostie, n-o să fac nimic –

  • Da.

„Mama ta e nevinovată, Aril, e doar un țap ispășitor!” îi spunea tatăl, „doar că așa funcționează democrația”. „Și de ce tocmai noi?! Voi care ați fost mereu corecți până la sânge chiar și când n-aveați un ban! Mama care, nici când nu trecea vreo mașină, nu traversa pe roșu!…” Dar și politicienii corupți și bogați spuneau același lucru, ca și cum discursul acesta era unul și același prezervativ infect folosit de toți la grămadă.

 

 

[Vatra, nr. 6/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.