Cristina NICOLAESCU – Dezrădăcinare, sine iluzoriu și tehnici narative în proza scurtă a autoarei canadiene Mavis Gallant

canadian art 7

Nuvela, ca gen literar, este relativ recentă în Canada, a apărut doar cu un secol şi ceva în urmă. De atunci, aceasta a dobândit un statut privilegiat datorită succeselor scriitoriceşti şi editoriale. Începuturile au fost marcate de Isabella Valancy Crawford, Susan Frances Harrison, Ernest Thompson Seton la sfȃrşitul secolului al 19-lea. Abia în secolul 20, cu fictiunea modernistă a lui Morley Callaghan, nuvelele canadiene au atins o nouă etapă în jurul anilor 1920 și au continuat dezvoltarea în anii ’60, cu scriitori notabili și colecțiile lor recunoscute internațional. După anii ’60 până în prezent, o perioadă numită de obicei în istoriile literare drept Renaştere Canadiană („Canadian Renaissance”), genul a trecut printr-un proces de diversificare și rafinament, chiar proeminență, astfel încât această formă literară a câștigat un loc special în lumea literară contemporană. Toți scriitorii din această categorie au adus contribuția lor, astfel încât genul scurt de ficțiune a devenit reprezentativ și semnificativ. După cum Reingard M. Nischik îl numește în introducerea cărții sale „Proza scurtă: interpretări”: „Nuvela este astăzi, în general, considerat a fi un gen deosebit de important, în cazul în care nu chiar genul pilot al literaturii canadiene” (Nischik, The Canadian, 1).

Cei mai mulți scriitori canadieni au început prin publicarea de povestiri în reviste și apoi în colecții și antologii, astfel încât acestea au cunoscut mai multe ediții, avȃnd ca efect o popularitate crescută în rândul cititorilor. Acesta este și cazul lui Mavis Gallant, care şi-a publicat aproape exclusiv nuvelele în revista The New Yorker. O trăsătură definitorie a acestora este expresia unei viziuni artistice bazate pe recunoașterea mutabilitatii esențiale a sinelui uman în lumea modernă, care a avut ecou pe ambele ţărmuri ale Atlanticului. Canadiană prin naștere, Mavis Gallant a continuat să-și afirme identitatea canadiană chiar și atunci când trăia în Franța. Experiența personală de multe ori servește ca material pentru ficțiunea ei: sentimentul de abandon resimţit în copilărie, plecarea din patria natală (Canada, Montreal) și viața ulterioară ca expatriat la Paris, sunt tot atatea evenimente care au contribuit la temele recurente din proza ei scurtă, conectate la rolul memoriei și al imaginației în modelarea realității și istoriei sau la impactul trecutului asupra prezentului. De multe ori, ea a creat portrete de englezi, americani sau canadieni expatriați care trăiesc pe continent într-un mod nemulţumitor pentru ei, dar și europeni (în special germani), „exilaţi în patria lor” după Cel de-al doilea război mondial. Sunt suprinse efectele fizice și psihologice ale războiului în memoria colectivă, dar și dislocările masive geografice și culturale, precum şi disjungerile temporale, spațiale și conceptuale. În general, personajele şi caracterele lor sunt incompatibile, iar identităţile hibride pot fi citite ca o alegorie a modului în care este perceput şi înţeles sinele, ca instabil şi iluzoriu. Înstrăinarea personală pe fondul mişcărilor sociale din Europa postbelică exercită o presiune intensificată asupra individului și a familiei într-o lume care se schimbă rapid. Joncţiunea Pegnitz (Pegnitz Junction, 1973) și Din districtul al cincisprezecelea (From the Fifteenth District, 1979), scrieri din anii ’70, au pus accent chiar pe memoria colectivă și pe sentimentul de vinovăție. Singurătatea, dezrădăcinarea, expatrierea, pierderea psihologică, dezorientarea și nemulțumirea sunt condițiile înstrăinării care alcătuiesc tema principală.

În povestirea care dă titlul volumului, Joncţiunea Pegnitz, descoperim că ceea ce era adevărat pentru străinii din Celălalt Paris este valabil și pentru un grup disparat de călători dintr-un tren prin Germania. Există o lipsă de contact uman strâns între indivizi, din moment ce vina din trecut pare a fi o cauză dominantă de anxietate în conştiinta omului modern. O tânără în vȃrstă de douăzeci și unu de ani, Christine, călătoreşte în acest tren împreună cu prietenul ei Herbert, un domn divorţat de treizeci și unu de ani, și fiul lui, micuţul Bert, în Europa postbelică. În tren, ea se confruntă cu toate tipurile de oameni, fiecare împovărat de greutatea amintirilor a ceea ce a experimentat. O soție încearcă să accepte greșelile soțului ei și să găsească putere de reconciliere. Un soldat trebuie să se reintegreze în viața civilă, indiferent cât de greu este acest lucru. Se leagă o prietenie probabilă între o actriță și un comisar de poliție, între Paris și orașul ei, care este descris drept un oraş anonim „german, mic, bombardat” (Gallant, Pegnitz Junction, 3).

Christine „a considerat această călătorie ca fiind o mare parte a emancipării ei” (Gallant, Pegnitz Junction, 4-5). Ea devine tot mai nemulţumită de Herbert și fiul lui și este încă indecisă, atunci când ajunge acasă, dacă se va căsători cu Herbert sau cu un alt prieten de-al ei, un student la teologie. Această stare de nedeterminare creează o distanță amplificată şi de disjuncția personală intensă în viața unor persoane complet străine care apar în povestire, în diferite momente ale călătoriei cu trenul, şi deşi acestea nu interacționează cu acţiunea de fond, toţi suferă şi astfel se accentuează atmosfera apăsătoare. Poveștile lor sunt juxtapuse, întrepătrunse sau se suprapun, fără rigoarea unei ordini narative, ca şi cȃnd s-ar întȃmpla natural, accidental, în starea normal-haotică a conversaţiilor zilnice moderne din locurile aglomerate. Această tehnică mai puţin obişnuită a fluenţei narative consolidează o senzaţie puternică de autenticitate şi probabilitate. Intervenţiile verbale ale personajelor secundare nu sunt legate de convențiile obișnuite ale acţiunii, ci mai degrabă singurul lucru pe care îl au în comun este că, la un moment dat, pe parcursul călătoriei, Christine le întâlnește pe fiecare și apoi punctul de vedere narativ se schimbă imediat, uneori chiar la mijlocul frazei, trecȃnd de la conștiința lui Christine la străinul care vorbeşte, iar povestea lui se referă la o traumă pe care a trăit-o. Faptul că persoanele implicate sunt complet necunoscute una alteia, și nici nu fac cunoștință – ci, mai degrabă, se schimbă punctul de vedere în povestire – crește sentimentul de pierdere a continuității, a identității personale și a contactului uman și, de asemenea, universalizează problema singurătății umane. Deziluzia, nemulțumirea și sensul tragic sunt ceea ce caracterizează fiecare dintre povestiri. Excursia cu trenul este modalitatea de a folosi călătoria ca un pretex de căutare în zona vinovăției și a memoriei colective. În același mod în care Christine este într-o perioadă de trecere de la tinerețe spre maturitate, aceste povestiri ale fiecărui tovarăș de drum fac, de asemenea, tranziții prin diferite perioade de criză.

În același mod se poate spune că nu s-a ajuns vreodată la nicio destinație, astfel încât Christine nu este sigură când s-a trecut prin Joncţiunea Pegnitz. Ceea ce contează este desfășurarea treptată a experienței umane, în special a nefericirii umane. Călătoria cu trenul şi opririle obositoare în stații sărace şi aglomerate sunt verigile care se unesc în cadrul modelul în schimbare al relațiilor umane. Izolarea apare ca legătura de „unificare” între nepotriviri și amintiri juxtapuse. În timp ce dezrădăcinarea se conturează ca temă dominantă, tehnica de juxtapunere a diferitelor stări de conştiinţă şi memorie ale unor persoane care au în comun doar călătoria cu trenul și înstrăinarea personală intensă, apare ca element naratologic esenţial. În această călătorie alegorică, dragostea este absentă. Călătoria însăşi este expresia simbolică a efemerității și absenței contactului uman angajat care face loc dislocării, dezrădăcinării spaţiale şi emoționale totodată, atȃt reale, cȃt şi simbolice. Autoarea extrage pur și simplu episoade din viața unei persoane necunoscute, deoarece conține ceva legat de război, pierdere, moarte, vinovăție sau un incident mai generalizat care implică alienare și interferenţă cu incidente similare, pentru a crea o poveste în care mai multe personaje sunt implicate şi caută să stabilească înainte de orice contactul uman, însă fără să reușească. În mod similar, atunci cȃnd trenul face una din opririle neprogramate, Gallant dă o semnificație literară evenimentului, prin relatarea unui caz de dezrădăcinare neașteptată din trecutul și memoria unui om care aşteaptă pe peron. Hatch consideră povestirea lui Gallant drept o încercare de a înțelege și a confrunta pericolele Fascismului. Atunci când liderul unui grup menționează „vremea lui Adolf” (Gallant, Pegnitz Junction, 70), Christine observă imobilitatea, tăcerea înfricoșată şi tristetea care se lasă peste acei oameni. În mod repetat, încercările de camaraderie umană eșuează, dizolvate în amintiri vinovate ale unor figuri disparate din nuvela Joncţiunea Pegnitz. Wilkshire, la rândul lui, analizează punctul de vedere din această nuvelă din perspectiva răspunsului critic al altor naratori din povestirile lui Gallant, identificȃnd o voce arhetipală care evidențiază centralitatea vocii narative în proza ei scurtă. Așa cum spunea Mavis Gallant: „Vocea este totul. Dacă nu aud vocea, nu pot scrie povestea. Trebuie găsit tonul exact, care trebuie păstrat de la început până la sfârșit, dacă este să fie adevărat” (Interview). Cititorii trebuie să descifeze intersecția, „joncţiunea” istoriei cu ficțiunea, a trecutului cu prezentul postulat de text, codificat structural în cadrul nuvelei, iar prin aceasta există o mișcare la revelație, fundamentală pentru elegie.

Cu simplitate elegantă, Gallant folosește monologul interior și flashback-urile (vederile retrospective). Prin explorarea relației dintre trecut și capacitatea minții nu numai să-și amintească, ci şi să înregistreze sau să reprezinte istoria, scriitoarea încorporează o estetică a elegiei. Acele digresiuni, lacune narative, secvențe de povestire non-liniară funcționează împotriva cronologiei și instalează propria lor temporalitate în discursul fragmentat. Așa cum întreba Paul Ricoeur, „nu este oare repetiția în sine un fel de înviere a morților?” (Ricoeur, Narrative Time, 186).

Într-o colecție de povestiri anterioară intitulată Din districtul al cincisprezecelea, într-un act elegiac, se explorează climatul moral în civilizația occidentală postbelică în modalităţi parodice, convenționale. Fie în orașe canadiene sau europene, personajele – supraviețuitoare ale războiului – sunt de multe ori exilate nu numai de la casele lor, ci și din amintirile lor, identitatea și valorile lor. În mod normal, prima formă de exil duce la un sentiment de pierdere și dislocare, în timp ce formele din urmă (care uneori trec neobservate chiar de personaje) produc anumite deficiențe etice detectate de conștiința naratoare. În actul povestirii, vocea narativă în mod simultan descrie și deplânge exilul rezultat din moralitate. Autoarea explorează diferite moduri de deplȃngeri sau reacții la pierdere și durere, punȃnd o distanță ironică între narator și personaje (pentru a plasa cititorul în poziția de a judeca). Convențional, tropii de aducere aminte permit o înviere figurativă a trecutului. Elegia combină moralitatea și tristeţea, suferința din timpul războiului, oferind un fel de critică socială care adesea funcționează ca subtext.

Astfel de forme literare de consolare (inclusiv prosopopeia) sunt subminate de utilizarea fantomei ca trop. Benjamin precizează: „Fantomele, ca alegorii profund semnificative, sunt manifestări din domeniul elegiei” (Benjamin, Illuminations, 193). Pe de altă parte, mijloacele lingvistice de interacțiune pot sau nu pot fi percepute drept semnificative și relevante, ci numai ca o confuzie. Atunci ce înseamnă să „fie acasă”? După cum observă Ronald Bryden: „Gallant, care nu prezintă nici o predilecție pentru modalitatea asertivă, dedică o mare parte din munca ei demonstrând în liniște cât de mult limba, cultura și planurile lor ideologice manifestate asupra noastră înseamnă pur și simplu zgomot pentru cei mai mulți oameni, în această lume în schimbare, în cazul în care tot mai puțini dintre noi sunt acasă, din punct de vedere lingvistic sau în alt mod” (Bryden, The Self, 2). Fantomele sunt figurații de semne, reprezentări ale durerii, care leagă tărâmul celor vii cu al celor morți. Afirmaţia lui Freud că straniul este cel mai mult experimentat „în legătură cu moartea și cadavrele, cu întoarcerea morților, cu duhurile și fantomele” (Freud, The Uncanny, 241) justifică asocierea dintre tonul elegiac şi ezoterism. Acest lucru previne cititorul că trebuie să regândească reprezentările convenționale ale morții și ale trecutului, în sensul că acest trecut devine perturbator uitării noastre convenabile. O utilizare mai profundă a tropului fantomă în acest volum apare în nuvela ce îi dă titlul, scurtă în comparație cu altele, dar semnificativă, deoarece aceasta servește ca principiu de organizare pentru colecţia respectivă de povestiri. Gallant parodiază tendința convențională de a utiliza prosopopeia ca mijloc de consolare. Figurile spectrale cer ca sfârșitul vieții lor să fie relatat din perspectiva proprie. Ele dau finalurile propriilor biografii, subminȃnd istoriile spuse de cei vii și, în același timp, dovedind că aceştia dau interpretări inadecvate ale trecutului. Cele trei fantome în nuvela parodică Din districtul al cincisprezecelea: maiorul Emery Travella, doamna Ibrahim și doamna Essling sunt reluări explicite și fantastice ale tropului prosopopeic; fiind bântuite de cei care le supraviețuiesc, aceste fantome resping versiunile morții lor așa cum sunt ele relatate de către cei vii. Doamna Ibrahim este bântuită de doi oameni, „”fără răgaz”, maiorul, un „om de sentiment” „dorește ca adunarea să-l lase în pace” (Gallant, From the Fifteenth, 138). Doamna Essling „se plânge că este bântuită de soțul ei, profesorul Augustus Essling, filosof și istoric”, iar ea este împovărată cu insistenţa lui că ea ar fi fost un înger; toți îngerii „sunt proști”, crede ea. (Gallant, From the Fifteenth,167).

În conformitate cu filozofia lui Walter Benjamin, îngerii sunt observatori inumani ai lumii umane, capabili să emită judecăţi, însă fără puterea de a produce efecte. Keefer folosește expresia „Angel of History” al lui Benjamin ca titlu al unui capitol din cartea „Citind Mavis Gallant” (Reading Mavis Gallant). Pentru autoare, figura îngerului sugerează că este cel care măsoară „grămada de moloz” produs de „furtuna de progres” care este istoria, deoarece, prins în furtună, fața îngerului este cu forța „întoarsă spre trecut”. Keefer citează descrierea lui Benjamin făcută îngerului istoriei, în pasajul relevant din „Iluminări” (Illuminations). În mod evident, doamna Essling nu este înger, dar este moartă, la fel ca și viitorul ei. Confruntările cu fantome, cu trecutul în special, reprezintă un aspect important al fictiunii-elegie moderniste a lui Gallant (Keefer, Figuring Grief, 98). Astfel, putem asocia epifaniile povestiri cu momentele estetice de veridicitate. După cum scrie Besner: „Proza de ficțiune a lui Gallant ne cere să recunoaștem cum semnificația apare în povestirile ei sub formă de lumini și scântei și să dezvoltăm agilitatea imaginativă de a răspunde acestor momente de lumină” (The Light, 153). Căutarea adevărului în alegoriile etice elegiace ale lui Mavis Gallant (concentrat asupra evenimentelor și efectele celui de al doilea război mondial) merge dincolo de confirmarea personală de sine sau afirmarea publică a vieții. Este vorba despre potențialul uman de a avea un comportament inuman și necesitatea de a ne aminti într-un mod etic, astfel încât extremele sentimentalism și uitare iresponsabilă (ambele permiţȃnd eludarea responsabilităţii) în legătură cu trecutul să fie condamnate. Dar sinele îşi schimba forma, fiind fluid şi iluzoriu, instabil. Dacă Descartes a echivalat existența cu gândirea, Je pense donc je suis („Gândesc, deci exist”), Nietzsche și Schopenhauer au identificat sinele cu voința: „A exista este a dori”. Sinele evoluează în timp și dacă ne gândim la conceptul „Super-erou” în Nietzche (übermensch), cel care învinge iluzia eului, comportamentul personajelor din povestirile lui Gallant se dezvăluie ca fiind în imposibilitatea de a clarifica ceea ce doresc. Această indecizie și stare iluzorie determină structura narativă care este lipsită de închidere, ci dimpotrivă, existând o largă deschidere la schimbări ulterioare și la creșterea mobilității. Apoi, întâlnirea dintre două culturi joacă un rol important în modelarea sinelui, odată cu dislocarea, astfel încât acesta devine nedeterminat, mobil, și greu de înțeles. Acest tip de sine corespunde temei înstrăinării, cu efectele dezrădăcinării morale, culturale și fizice a persoanelor din casele și familiile lor.

În concluzie, amintesc că scrierea memoriei duce la un adevăr ficțional față de care cititorul își asumă rolul de interpretare a unui text cu intenţionate incoerenţe. Subtextul istoric criticat în naraţiunea alegorică este creat prin aluzii la istorie. Alegoria elegiacă a dezintegrării sociale și morale în timpul și de după război funcționeaza la nivelurile ficțiunii și realităţii reprezentate, adică formȃnd împreună o ficțiune-memorie istoriografică. Indeterminarea povestirilor, care ne amintește de tehnica narativă a lui Alice Munro, lansează un mesaj că „cerinţa unui sens moral” ar trebui să fie permanentă, în timp ce semnificația dramei trecutului nu trebuie să fie încheiată sau dată uitarii. Atitudinile sociale postbelice reprezentate provoacă reacţii individuale, dar şi colective. Proza scurtă a lui Mavis Gallant evidenţiază dislocarea în contextul istoriei, în moduri mixte, narațiuni polifonice, parodii literare și prin metafore extinse.

 

Bibliografie: Benjamin, Walter. Illuminations.Trans. Harry Zohn. New York: Schocken, 1969; Besner. Neil. The Light of Imagination: Mavis Gallant’s Fiction. Vancouver: U ofBritish Columbia P, 1988; Bryden, Ronald. „The Self in Strange Places”, Review of In Transit. Twenty Stories by Mavis Gallant. New York: Random House. The New York Times, 28 May, 1989 at http://www.victorianweb.org/painting/fildes/.Accessed March 28,2015; Freud, Sigmund. The Uncanny.The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud.Ed. and trans. 1998; Gallant, Mavis.The Pegnitz Junction: A Novella and Five Short Stories. New York: Random,1973; From the Fifteenth District. Toronto: Macmillan, 1979; Interview with Geoff Hancock. „Mavis Gallant.” Canadian Writers at Work:Interviews with Geoff Hancock. Toronto: Oxford UP, 1987, 79-126; The Other Paris.Boston: Hough ton Mifflin, 1956; Keefer, Janice Kulyk. Reading Mavis Gallant. Toronto: Oxford UP, 1989; „Mavis Gallant and the Angel of History”. University of Toronto Quarterly 55 (1986): 282-301; Reingard M. Nischik, The Canadian Short Story: Interpretations. USA: Camden House, 2007; Ricoeur, Paul. „Narrative Time”. On Narrative ed. Mitchell, 1999, pp. 165-86;
Smythe, Karen E. Figuring Grief. Gallant, Munro and the Poetics of Elegy.Montreal & Kingston, London, Ithaca: McGill-Queen’s University Press,1992; Wilkshire, Claire. Analyzing voice in the contemporary Canadian short story.Memorial University of Newfoundland, 1985, teză.
 
 
 

[Vatra, nr. 6/2016]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s