de bine
M-am limpezit şi, prin urmare,
în picuratul bun al apei m-am trezit –
îl ascult ca pe un dor de ducă pe mare
şi şi pe mic infinit
Să ne-nţelegem: tu eşti o Doamnă
care pe mine m-ai fericit –
aici nu-ncape glumă
Poate că mama, cât m-a vorbit,
a fost bine. Acum e toamnă
în plină lună aprilie.
Acum e doar o ciripitoare
copilăroasă care îmi umple de plâns
timpanele, cu miile.
viaţa proprie
Încă de dimineaţă îmi pui în vedere
ca nu cumva să ies
să chiulesc
Totuşi am ieşit cu învoire de sus
Am luat un singur cozonac – cu stafide
Am mai cumpătat pâine
dar nu am stat la coada lungită până mâine
A fost un exod în lume
Apoi am ajuns tot în bucătărie
Şi abia la urmă am consultat ghidul tibetan să văd şi eu
ce reiese din toate acestea
A reieşit că am o personalitate de slugă
că prietenul mi-e ipocrit
că duşmanii sunt şmecheri
că în privinţa sexului sunt pentru energie
şi că, în fine, viaţa proprie
e obositoare
Precum marea fără ieșire
mediatori
Într-o dimineaţă m-am trezit bătrân şi fără nicio autoritate, zice Corneluş.
Magnolia însă a înflorit cărnos în praf şi lumină
Mierle de-acum un secol şi mai bine fluieră sub norii noi
Mă plimb cu flexul printre gravidele cu obrajii verzui-gri-gălbui
Schimbăm politeţuri, ca nişte mediatori de morminte
Trântim portiere, risipim bonuri fiscale şi
Corneluş mormăie: timpul doar aiurează, taică, se umple
de sânge rău, cel bun înnegrindu-se. E apă-n sistem, trebuie
să trag, să fac ceva, iute se mai face seară
Peste lumina de cenuşă lumina de păpădie
Ne dăm de-a berbeleacul prin ea
doar o singură dată – aşa, ca să fie:
o urmă de praf din ultima stea
doar două incinte:
Când eşti într-una, vrei să treci în cealaltă
şi invers, mereu –
timp în care plouă cu apă, cu sare
cu sare şi minereu,
într-o măsură înaltă
Maimarii Academiei Regale la Zi aşteaptă
să te întorci din călătoria de la noul pol nord
să-ţi prezinţi raportul şi să te ungă de-ndată „cuceritor” şi
chiar să dea numele tău unui fiord
Numai Doamna Domniei mele ştie că de fapt eu trec dintr-o odaie în altă
odaie ca să o îmbrăţişez încă o dată şi încă o dată
acolo, pe harta unde nu încetez
să mă pierd cu apa, cu sarea, cu toată lumea cealaltă.
destul am șters
După ce-mi pun ochelarii de citit, apare şi formidabila femeie tânără
cu o bonetă de staniol roşu
aduce lapte proaspăt, îl varsă pe duşumea
Şi-a lăsat la intrare logodnicul viguros într-un hummer nou-nouţ
clipind din capacele argintii
Repede o însărcinez cu alte minuni, repede o las în pace
Abia spre dimineaţă în aburul de sarmale şi-n ceaţa de vin
se va întoarce la mine
cu pungile de sub ochi mustind de venin
Dar destul am şters eu din viaţa mea şi din viaţa sfinţilor pe care ea
mi-i prezintă ca pe nişte amici
Mult n-o să mai stăm – nici
ea nici eu pe aici
În negru amândoi vom coborî solemn prin gârlici în Minereu.
Dragă,
Sunt sănătos, tocmai îmi văd chipul în termopanul de la bucătărie. E foarte târziu, deci e foarte devreme. Te rog să-mi trimiţi un top de hârtie din cea bună să-mpachetez nisipul care se cerne.
Să ştii că-s bine, deşi mai pierd şi eu ceea ce de fapt n-am avut şi astfel încă de viu adorm şi eu cu tine-n gând pe scândurile ude.
Şi ce!? Printre mainimicurile eterne cine ne-aude?
Dragă,
Ştiu că eşti mort, că eşti fratele meu, că ai fost. Ziua de astăzi voi începe s-o port ca pe o glugă de minereu. Că mă clatin, că sunt flămând, că tot sângele tău obosit vine spre mine – e zadarnic a repeta. Lasă, e bine.
Stai liniştit, voi adormi aici în zăpadă şi tot ce-a fost şi se cuvine să ardă va arde.
Cenuşa spulberată va trece plutind peste ape în cealaltă parte. Abia apoi toate din nou vor răsări
ca la carte.
[Vatra, nr. 7-8/2016]