Un prozator par excellence: Petru Cimpoeșu (3/5)

SAM_0071.a76ef047d8d24c03823acdf41c4ee7c8

Claudiu TURCUȘ

 Simion Liftnicul, după 15 ani

Perioada de tranziție a societății românești dinspre comunism spre un capitalism haotic și ambiguu a fost marcată nu doar de lentoarea ineficientă a creării unor instituții democratice, ci și de o dinamică gradată a reprezentărilor identitare. În anii nouăzeci, pe fondul euforiei postcomuniste, dar și în absența unor edituri profesioniste și a unor mecanisme coerente de finanțare, literatura a fost lăsată în urmă, ca preocupare secundară. Cultura română avea o treabă mai importantă: trebuia să își confrunte – cum era oarecum normal după patruzeci de ani de comunism – trecutul. Efectul acestei datorii morale a însemnat un aflux de memorialistică. Citește în continuare →

Lectură, cititor, carte (7/8): Vasile Baghiu, Adrian G. Romila, Emanuela Ilie, Marius Miheț și Andrei Moldovan

lectura 7

 

Vasile BAGHIU

 

Cititorul implicat

 

Odată prins în plasa plăcerii de a citi, omul nu mai are scăpare, pentru că lectura este ca un drog. Şi este foarte bine aşa. Important este momentul declanşator, care trebuie să se întâmple în copilărie de preferat, dar e bine şi mai târziu. E important ca părinţii să încerce să-şi influenţeze copiii în acest sens, fără să-i oblige, totuşi, nici să citească în general, nici să citească anumite cărţi. E important să facă în aşa fel încât să existe cărţi bune prin preajma lor, dar să nu forţeze în nici un fel nota. Copiii trebuie să ajungă să descopere singuri şi în mod firesc această plăcere a cititului, care este una dintre cele mai acaparatoare. Dacă unui copil nu-i place o anumită carte, atunci să sperăm că îi va plăcea alta. Este nevoie de un fel de artă a influenţei, care înseamnă, pentru părinţi, să obişnuiască să citească în casă mai întâi ei înşişi în fiecare zi cărţi, în aşa fel încât să fie văzuţi de copii, pentru că – se ştie – copiii îi imită pe adulţi. De asemenea, cumpăratul cărţilor şi îmbogăţirea bibliotecii casei poate fi de mare folos în acest sens. Apoi ar mai trebui ca părinţii să comunice cu copiii, să le vorbească despre cărţi, despre valori, despre idei, dar nu foarte serios, ci mai mult aşa, ca în glumă. Uneori şi serios, fireşte, dar cu mare grijă, oricum, pentru naturaleţea şi firescul dialogului. Lectura este asociată cu confortul, care este unul din ingredientele prin care ne seduce, dar ea urmează şi firul unei motivaţii interioare puternice, al unei dorinţe adevărate de cunoaştere şi de dezvoltare personală. În fine, evaziune, evadare din lumea proprie, atenuarea sentimentului de singurătate, încredere, cunoaştere, plăcerea simplă de a intra în mintea şi gândirea altcuiva, ale autorului, iată alte câteva ingrediente. Citește în continuare →

Andrei MOLDOVAN – Sângele albastru al poetei

angela7

Nu este lipsit de interes să revezi începuturile poetice ale unui scriitor precum Angela Marinescu, mai cu seamă că apariţia a trei volume de opere complete, dublată de mărturisirea că nu va mai scrie poezie invită la consistente evaluări în care, de cele mai multe ori, greutatea cade pe  rezultatele unei deveniri lirice. Poeta însăşi afirmă că debutul său poartă semnele unor căutări, cu accente pe care mai degrabă le-ar da uitării, cum ar fi prezenţa frecventă a melancoliei, să zicem. Nu vom urma neapărat opiniile poetei despre propria-i creaţie, exprimate în câteva eseuri, dar şi în interviurile date. Despre Angela Marinescu s-a scris mult şi s-au emis judecăţi critice de o mare diversitate de-a lungul carierei sale scriitoriceşti de aproape patru decenii. Dacă autoarea afirma: „Primele mele patru volume, Sânge albastru, Ceară, Poezii şi Poeme albe sunt de un inefabil, ca să zic aşa, indestructibil. Acolo am făcut şi nu am făcut poezie. Acum nici nu mă mai recunosc în ele, deşi am păstrat, în parte, o oarecare naivitate, ca oricare om care e dotat şi cu aşa ceva. Eu, însă, am evoluat.” (România literară, 2004, nr. 23, interviu realizat de Filip-Lucian Iorga), Nicolae Manolescu este ferm când spune că întreaga creaţie a poetei este „remarcabil de unitară”, admiţând că există doar „unele modificări de atitudine sau de tonalitate” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5secole de literatură, Editura Paralela 45, p. 1080). Cunoscând opiniile autoarei exprimate în eseuri, ca şi în interviul mai sus citat, N. Manolescu precizează, pe bună dreptate, încă de la început: „Nimeni nu se aşteaptă să existe o concordanţă strictă între lirica unui poet şi punctele de vedere teoretice pe care el le-a exprimat: cu toate acestea, ar fi cel puţin la fel de ciudat să nu existe absolut nicio legătură între unele şi altele.” (Ibid.) Citește în continuare →