Andreea POP – Poetica undergound, politica de autoflagelare

angela8

Apariţia în 2015, în două volume de Opere (Subpoezie I şi II, Editura Charmides, Bistriţa), a poeziei Angelei Marinescu a fost echivalată în unanimitate cu un eveniment editorial, unul ce aşeza într-o formă definitivă un proiect literar care de aproape cincizeci de ani îşi exorcizează „neaşezatul”. Cel de-al treilea volum al seriei (şi ultimul), recent publicat, adună sub titlul de „Proză” eseurile critice şi pe cele intime din Evanghelia după Toma. O interpretare posibilă (1997), Satul prin care mă plimbam rasă în cap (1997) şi Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003). Extensie naturală a liricii, căci revendicate tot de la un imaginar „metalic”, şi breviar de creaţie, simultan, ele prelungesc în plan teoretic nu doar o psihologie poetică şi intelectuală, ci şi una profund interioară. Toată această triadă fundamentală se vede foarte limpede în eseurile din Satul prin care mă plimbam rasă în cap, în care delimitarea e operată chiar de către poetă prin ramificarea textelor în două secvenţe – prima împărţită între meditaţia poetică şi comentariul social, a doua dedicată exclusiv notaţiilor intime pe teme diverse. Cele mai multe dintre ele au fost scrise între 1986 şi 1991 şi publicate fie prin reviste ca Vatra (majoritatea), Luceafărul, România literară, 22, Contrapunct, fie nepublicate (vreo două). Fără a se supune unui criteriu cronologic precis, în afară de acela menţionat anterior, ele traduc procesul lucid al sondării propriei interiorităţi în lupta neobosită cu lumea „de-a dreptul şi pentru totdeauna/, imperfectă” prin postularea negaţiei absolute şi a denunţului imposturii de orice fel, fie ea morală ori estetică. Toată această linie de conduită funciar „sanitară” nu e îndreptată strict spre exterior, ci recompune cu luciditate şi fragmente din „dosarul” personal şi de creaţie al poetei printr-un proces de sondare viscerală care scoate în relief centrele nervoase esenţiale ale gândirii acesteia. Între ele, ca o constantă, revine preocuparea pentru actul poetic, care se concretizează în aceste eseuri în câteva pagini care ar putea prea bine să ţină loc de un ghid de orientare pentru poeţii mai tineri (amintesc, oricum, pe alocuri, de „intervenţiile” similare ale lui Alexandru Muşina).

Doar că „modelul” poetic promovat de către Angela Marinescu e, în fapt, un anti-model, construit, adică, prin radicalizare şi contestare, odată, şi ridicat fără intenţia de a teoretiza pe marginea fenomenului, cât mai degrabă de a-şi limpezi propria raportare la acesta, mai apoi. Oricum, rezultă de aici nişte pagini care, adunate, fac de un mic tratat de poetică, unul care prin vocaţia sa anarhistă ţinteşte asperităţile şi le amendează în consecinţă. Sub auspiciile politicii acesteia corective (fără să fie şi didactică, totuşi) se subordonează, de pildă, observaţiile referitoare la forma poeziei, critica artificialităţii rimei, a efectelor inutile în general, ori a abuzului de cuvinte. E de găsit aici „metoda de lucru” din spatele acestor eseuri: pornind de la un pretext iniţial care lansează tema, poeta îl dezvoltă mai apoi în mici demonstraţii hermeneutice intime, prin care îşi delimitează propria viziune poetică. Aşa procedează, spre exemplu, atunci când, amintind de „«obscurantismul», […] «esoterismul» şi vocaţia «intelectuală» a poeziei” pe care Hugo Friedrich le prefigura ca atribute ale liricii secolului trecut, Angela Marinescu îşi nuanţează felul său de a înţelege lirismul ca pe unul „care poate fi atins prin interiorizarea metafizicii limbajului propriu până implozie.” Nu lipseşte din formula aceasta şi o anume poetică a tăcerii, profund organică limbajului şi dimensiune originară, totodată, între limitele căreia s-ar desfăşura spectacolul intim al sensului: „Tăcerea exprimă limbajul, existenţa lui şi nu invers. Fără tăcere (fără apogeul metafizic al limbajului) nu există poezie. Poezia (expresia) nu este drumul spre tăcere, ci este chiar Tăcerea însăşi, acel spaţiu dens în care cuvintele îşi întretaie liniile de forţă ale semnificaţiilor proprii, spaţiu haşurat de transparenţele sacrificiului abstract şi de umbrele vinovate ale rostirii acelor cuvinte fără de care nu poţi trăi.” De interes major e această ultimă observaţie, căci multe din eseuri pornesc tocmai de la prerogativele ei pentru a problematiza acel fond de cuvinte esenţial care trece „preselecţia” în vederea discursului poetic final.

Tot acest proces poartă, aşa cum reiasă din eseurile Angelei Marinescu, însemnele unei alchimii fertile, „purgatoriu” la capătul căruia are loc o resurecţie ontologică: „Cuvântul se elimină pe sine ca formă în actul creaţiei poetice, impunându-se ca substanţă precum viaţa se elimină pe sine în actul morţii eliberând adevărata Viaţă. Este un drum complet, care presupune sacrificiul şi care măsoară gradul de puritate al unui artist. Numai cuvântul înălţat prin suferinţă primeşte dimensiunea credinţei care i-a inoculat, din punct de vedere logic, otrava suferinţei.” E o adevărată profesiune de credinţă lupta aceasta cu şi pentru Cuvânt, pentru că pornind de aici, poeta va trasa ferm în câteva texte opoziţia hotărâtă dintre două feluri radical diferite de a practica poezia (şi care au marcat, ulterior, dihotomia cea mai aprinsă a poeziei optzeciste): poezia de vibraţie metafizică, care „aparţine vieţii”, „a celui care îşi poartă adevărul în spate, traversând umilinţa ostentaţiei lui orbitoare.” vs. „psihologia comodă, ştearsă, anodină, anonimă” a poeziei moderne. Prima ar integra o formulă existenţială primordială, căci e o poezie„ale cărei cuvinte profund dialectice s-au intersectat în Ether […] cu viaţa.”, în vreme ce a doua rămâne o poezie abstractă, un „balon zburător”. Evident, preferinţa poetei merge în prima direcţie, pentru o poezie „cu greutate”. De aici şi aproximarea semnificaţiei actului poetic în sine, care se păstrează între aceleaşi limite negative: „Chiar şi în lipsa posibilităţii de a o defini, poezia înseamnă, oricum, antidiscurs. Şi în sensul expresiei şi în sensul esenţei poeziei. Un antidiscurs petrecut în singurătate, faţă în faţă cu tine şi cu lumea.” Dovadă că exerciţiul introspectiv desfăşurat în aceste eseuri poate porni şi de la premise ceva mai temperate, ba chiar de semn pozitiv, stau însă câteva portrete literare de o sinceritate extremă şi o precizie matematică în surprinderea contururilor intime: e cazul lui Nichita Stănescu – un „clovn abulic şi fermecător”, faţă de care poeta se distanţează prin maniera de raportare la cuvânt („pe mine mă satisfac numai cuvintele care se descoperă, în timp, singure şi impenetrabile şi nu acelea pe care le descopăr eu”), dar a cărui influenţă nu ezită să o recunoască, ori acela al lui Virgil Mazilescu, văzut ca o „chintesenţă a unei idealităţi intelectuale şi estetice româneşti de la mijlocul şi sfârşitul secolului XX, […] primul nostru poet modern, cu adevărat”, al cărui proiect liric e admirat la superlativ: „Mistice, deoarece […] textul era programat genetic să fie perfect, nu tragice, textele se abandonau în faţa noastră, la picioarele noastre, ca nişte sfinţi desculţi.” Pagini similare va scrie şi despre Gheorghe Iova, sau Marin Mincu – prilej pentru a discuta despre spiritele tradiţionaliste atrase de experimentişti.

În ce au mai esenţial, însă, textele acestea se revendică de la o poetică belicoasă în toată regula, una care aşază în chip de avanpost „frontul metalic al cuvintelor, al gesturilor şi al muşchilor feţei” şi pe care poeta o va pune în practică nu doar în reflecţii de natură po(i)etică, ci şi atunci când trece la teoretizarea faptului moral. Asta pentru că eseurile Angelei Marinescu din Satul prin care mă plimbam rasă în cap au şi o pronunţată miză etică, descifrabilă atât în intervenţiile literare de mai sus, care deschid volumul (o etică a scrisului), dar mai ales în câteva texte vizionare, de orientare umanist-dostoievskiană, care dovedesc un cod de conduită interioară inflexibil la anomaliile morale de orice fel. Ele descifrează, în acelaşi timp, nu doar o conştiinţă sensibilă la coordonatele etice ale lumii, pe care le problematizează în consecinţă, chiar cu preţul stigmatizării exterioare (semnificative sunt, în acest sens, observaţiile din „Călătorul nevăzut”, care echivalează „politica internă” a poetei cu o neobosită şi, tocmai de aceea, obositoare căutare a perfecţiunii, ce solicită „numirea cu orice preţ a răului, a ipocriziei, a meschinăriei, a imperfecţiunii”), ci şi una cu o intuiţie fină a spiritului naţional contemporan, a cărui fibră intimă o secţionează cu o perspicacitate aproape clinică. Stau drept mărturie rândurile din „Între Năpasta şi D-ale carnavalului”, în care instinctul analitic al poetei recuperează dimensiunea fundamental tragică a societăţii româneşti, dincolo de grimasa ei ironică, pornind de la o moştenire caragialiană – „râsul, mai mult sau mai puţin gros, care devine el însuşi trivial când perpetuează aceeaşi nepuţinţă în faţa vieţii” – astăzi mai puţin operabilă şi înlocuirea ei cu una mai puţin vehiculată: „În zadar ne facem iluzii, Năpasta este mai aproape de noi, acum, decât toate balivernele lui Dandanache şi ale tuturor celorlalţi coechipieri.” Toată această demonstraţie pornind de la cele două premise anunţate încă din titlu nu e, în fond, decât un apel la autenticitate şi la restabilirea unui echilibru temperamental care, potrivit poetei, nu poate fi atins decât prin acceptarea şi asumarea unei identităţi colective ce nu poate să facă abstracţie de fundamentul ei tragic şi care cere o altă artă, una „vitală şi întunecată”, care să o reflecte întocmai. Dacă aici tot proiectul acesta de repoziţionare identitară vizează şi transfigurarea sa artistică, o altă miză o vor avea eseurile de orientare strict socială, de temperatură mult mai ridicată şi consemnate cu o focalizare incisivă. Sunt texte „la cald”, ce gravitează în jurul climatului agitat din ’89 şi „documentează” tectonica incandescentă premergătoare revoluţiei, momentul ei de falie şi ruptura decisivă de după, cu un simţ critic ce nu lasă loc de concesii ori explicaţii confuze. Semnificativă e poziţia de pe care e conspectată desfăşurarea faptelor: de pe margine, de la distanţa pe care i-o impune vizita din capitala franceză ce coincide cu debutul evenimentelor, o detaşare involuntară pe care, analizată retrospectiv, poeta o va vedea ca fiind în deplin acord cu întreaga ei raportare la derularea ulterioară a lucrurilor. Cu atât mai importantă această postură, cu cât unul din textele care premerg eseurile acestea sociale deconspiră tocmai acea „politică a violenţei fără sânge” de la care se revendică Angela Marinescu şi care o face „politică prin cuvinte şi nu prin gesturi”: „Nu am decât cuvinte şi foarte rar, cuvinte-fapte.” Textele care consemnează periplul său parizian pe fondul contextului sumbru de acasă pornesc, toate, de la o astfel de optică tranşantă, căci voiajul ia forma unui sejur alienant, după cum va concluziona poeta după reîntoarecerea acasă: „Parisul a rămas elegant, ca o pasăre mare şi liniştită, undeva, pe un cer întunecat, din preajma oceanului. Am fost, cu adevărat, în preajma Oceanului. Am fost mai mult decât liberă.” O formă de libertate trăită in absentia, însă, care îngroaşă violent tensiunea interioară. Chiar şi dincolo de această geometrie pariziană implacabilă, de un calm rece, textele pulsează frenetic, indiferent de subiect: condescendenţa occidentalilor faţă de „omul din est”, reflecţii despre diaspora scriitoricească şi ineficienţa dizidenţei româneşti, a elitismului ei, devotamentul călduros arătat cuplului Lovinescu-Ierunca şi adeziunea la grupul coagulat în jurul familiei lui Aurel Covaci, critica F.S.N.-ului proaspăt înfiinţat etc.

După toate aceste „cronici” inflamate, eseurile iau forma, în a doua şi ultima parte a volumului, unor reflecţii disparate pe teme diverse (de regulă şi grave – moartea, singurătatea, boala, neputinţa –, pentru a confirma vocaţia de rezilienţă a poetei), a intrărilor diaristice de croială niponă sub forma unor texte „risipite”. Nu lipseşte nici de aici tensiunea confesării (nu are cum, filamentul încordat e, şi în eseistica Angelei Marinescu, o constantă ireductibilă), care vizează, însă, de această dată, pulsul interior, geometria personală precară. Pentru că senzaţia cea mai puternică pe care o sugerează textele de aici e de epuizare interioară, surescitare nervoasă reiterată în chip de refren care provoacă, din loc în loc, mici implozii. E concentrată aici toată oscilarea între       „boală şi sănătate, brutal între scris şi nonobiectivare, între bucurie şi disperare”, surprinsă într-o regie tematică guvernată de sacrificiu de sine şi tatonare a propriei interiorităţi: compatibilitatea scrisului cu cerinţele vieţii, reluarea unor „aforisme” livreşti, precaritatea interioară fizică şi psihică, ori contopirea actului scriptic cu însăşi posibilitatea de a fiinţa, ca o soluţie de mântuire („aceste texte negative, aceste texte filtre, care se îmbibă de sângele meu, de pielea mea, de substanţa mea”).

Aici e, defapt, întregul raţionament al acestor eseuri, rezumat cel mai concret sub forma unei ecuaţii existenţiale care amestecă pe aceeaşi spirală spirit, poezie, carne şi minte; e un joc de lumini şi umbre care descifrează, în cele din urmă, o frenezie vitală ce nu îşi găseşte reperul stabil decât prin acea „cunoaştere pe cruce” de care va aminti poeta în Jurnal scris în a treia parte a zilei. De o sensibilitate mîşkiniană, dar „executate” într-o „coregrafie” nihilistă, eseurile Angelei Marinescu din Satul prin care mă plimbam rasă în cap completează, prin magnetismul lor negativ, un proiect intelectual autentic, „pursânge” până la autoflagel.

_____

*Angela Marinescu, Satul prin care mă plimbam rasă în cap, în Opere complete III, Editura Charmides, Bistriţa, 2016

 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 82-85]

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s