Melinda CRĂCIUN – Despre forţă, nebunie şi curaj

angela13

Un poet care declară că „Evoluţia mea a fost cea a unui om care vrea să se caute pe sine însuşi.” (Interviu cu Angela Marinescu: Totul este poezie, dacă te pricepi să vezi, de Filip-Lucian Iorga, în „România literară”, nr. 23, 2004) nu putea să rămână fără un jurnal destinat publicării. Jurnal scris în a treia parte a zilei, completează volumul de proză din seria de Opere Complete (Vol. III, Editura Charmides, 2016, ediţie la care voi face referire în această lucrare, dar cartea a văzut lumina tiparului în 2003), propunând cititorului o proză ce s-ar presupune confesivă, plasată sub umbrela încăpătoare a genului diaristic. Cum, însă, în opera Angelei Marinescu, nimic nu e ce pare a fi, nici jurnalul nu e confesiunea de budoar cu care ne-am obişnuit la majoritatea autorilor de jurnal. Titlul textului trimite, cu certitudine, înspre poetica genului. „Nici o pagină de jurnal nu e scrisă, metaforic, la lumina zilei, ci la întuneric, şi luminată, spiritual, de o lampă de birou. Chiar atunci când notează febril, în primele minute de după răsăritul soarelui, un eveniment «jurnalier», autorul face noapte în jurul său, adică impune artificial oprirea timpului pentru a-l putea comenta. El creează automat «noaptea», id est orele veghei, fără de care ar fi imposibilă orice notaţie.” (Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, ed. Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 138.) Opinia lui Mihai Zamfir pune în discuţie un aspect legat de momentul creaţiei şi de latura umană ce se manifestă atunci. Ştim de la diarişti că, în general, notaţiile în jurnal sunt făcute seara, în mare singurătate, atunci când fiinţa se eliberează de toate crispările, întunericul favorizează ideea de intimitate şi caietul primitor îi permite orice tip de eliberare. Dacă ar fi să-l credem pe Bachelard, se instituie, practic, starea de reverie, iar „în reveriile noastre, în marea singurătate a reveriilor noastre, când suntem atât de profund eliberaţi, încât nici nu ne mai gândim la rivalităţile posibile, tot sufletul nostru se impregnează de influenţa lui anima.” (Gaston Bachelard, Poetica reveriei, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 68.) Partea a doua a titlului, Jurnal scris în a treia parte a zilei (s.n.) trimite, cu siguranţă, înspre astfel de teorii care ajung la concluzia că notaţiile intime se scriu „noaptea”. Spiritul ludic e evident în titlu, deoarece avem de-a face cu un text cerebral, cu autoanalize lucide, cu opinii pertinente, de care, cu certitudine nu e responsabilă anima. Resorturile intime ale textului diaristic sunt mânuite cu atâta abilitate, încât nu putem acuza textul de artificialitate. Autoarea e perfect conştientă de ceea ce face prin intermediul textului cu cititorul său, asemenea păpuşarului dibaci, ce cu greu se vede în spatele marionetelor sale.

Dintre tehnicile textului de tip confesiv se păstrează subiectivitatea discursului, precum şi datarea notaţiilor. La început Angela Marinescu promite o zi pe săptămână, dar, pe parcurs, notaţiile scapă de sub această rigoare. Vorbeşte despre libertatea pe care i-o oferă scrisul în jurnal pentru că nu trebuie să dea socoteală nimănui despre ce scrie, şi, chiar dacă i se impută, nu trebuie nici măcar să fie narativă. „ Nu scriu jurnal sau scriu jurnal pentru că pot să scriu un «antijurnal», ceva paralel cu jurnalul, un text «adus» la temperatura mea, la trupul meu, la cultura, la sărăcia, la nebunia mea” (p. 283). Dar tocmai acestea sunt calităţile textului diaristic: se mulează perfect personalităţii autorului întregindu-i imaginea. El, textul, nu trebuie să conţină obligatoriu secrete bine păzite, pentru a fi interesante, cum sunt, de exemplu, caietele Ioanei Petrescu. Joaca de-a jurnalul, aici, dă naştere unui discurs interesant pentru că întregeşte imaginea unei fiinţe excentrice, nonconformiste, conştiente de ceea ce face şi captivantă pentru felul în care o face.

Puţine lucruri concrete din viaţa poetei aflăm dintre paginile jurnalului. Din acest punct de vedere interviurile acordate de aceasta sunt mult mai savuroase pentru amatorii de intimităţi, mai ales că Angela Marinescu n-a făcut nici un secret din copilăria dificilă, din adolescenţa în luptă cu TBC-ul, din căsniciile ei sau relaţiile cu semenii. Puţine astfel de informaţii găsim, însă, în paginile acestui jurnal.

De exemplu, în 12 decembrie 2000, rememorează faptul că îşi „pasa” fiul, pe Alexandru, mamei sau surorii ei, incapabilă să aibă grijă de el şi, mai apoi, mărturiseşte unei colege că a vrut să fie mamă „din curiozitate, experimental”. Cu altă ocazie (19 decembrie, 2000) povesteşte o întâlnire cu Gh. Iova şi Mihai Tudor, la „Suciu”. În 16 ianuarie, 2001, vorbeşte de prezenţa sa la o emisiune în care, un răspuns considerat nepotrivit de mama sa, la o întrebare adresată de realizator, iscă discuţii înfocate în familie ş. a. Alături de aceste mici incursiuni în viaţa privată, scrise doar ca suport pentru reflexii pe teme stabilite clar de autoare, cum ar fi: boală, moarte, noapte, lumină, Dumnezeu, soare, familie etc., mai apar şi întâmplări mai ample, unele amuzante, altele triste (întâlnirea de la Cotroceni, organizată de Sorin Alexandrescu, sau concediul petrecut la 31 de ani, la Valea Vinului), dar şi ele sunt tot pretextul sau punctul de plecare al unor cugetări ce au în centrul lor eul.

Textul se deschide cu preocuparea specifică tuturor diariştilor de a-şi defini opera. „Un jurnal este un text obosit şi plin de neputinţă.” (p. 271) este fraza de început. „Dar «oboseala textului de jurnal este nobilă”, deoarece, crede autoarea, „textul de jurnal nu «luptă», ostentaţiile aparţin sângelui său albastru, unei sincerităţi exacerbate care intervine o dată cu lipsa «proiectului». (p. 271) Practic, în aceste câteva cuvinte, se construieşte o sinteză a diaristicii ca gen. E clar că Angela Marinescu stăpâneşte foarte bine teoria, prin urmare, lectura cărţii devine cu atât mai interesantă, cu cât regulile jocului nu se fac din mers. Nu face un secret din faptul că ştie teoriile genului diaristic, prin urmare, cititorul, încă din prima pagină, poate avea în vedere acest aspect. „Textul de jurnal are o singură rigoare: aceea a fiinţei care îl practică.” Şi cum avem de-a face cu o fiinţă recunoscută pentru nonconformismul său, textul diaristic îşi asigură, din start, lipsa de convenţionalitate (nu ca şi când jurnalul este un text convenţional). Spre deosebire de poezie, care, la poetă, e o luptă pentru limbaj, „Acţiunea lingvistică programatică, în jurnal, îşi pierde eficienţa. […] Poţi fi oricum, deoarece aici dai socoteală de tine însăţi…(p. 271)

La pagina 275 scrie: „Tot timpul vreau. Vreau să vreau să vreau.” Cred că această frază stă în centrul textelor ei şi în centrul acestui jurnal. Verbul a voi e un laitmotiv cu care, alături de a fi, ne întâlnim în aceste reflecţii de sute de ori. Ele nu fac însă decât să răspundă celor mai vechi întrebări pe care şi le pun autorii în textul diaristic: cine sunt şi ce vreau?

„Sunt comunistă. Îmi place şi mi-a plăcut comunismul deoarece sunt o felină. Îmi place să mi se dea mâncare la ore fixe, leafa să vină. Nu glumesc, sunt leneşă, rea, deci sunt comunistă. Sunt de dreapta. Toţi comuniştii sunt leneşi şi sunt de dreapta.”, scrie autoarea la pagina 280. Autodispreţul, sentimentul ratării sunt coordonatele de bază ale majorităţii jurnalelor. („Din frustrările mele s-ar putea face un Beaubourg supercultural” – p. 313) În aceste rânduri primesc o tuşă diferită prin faptul că nu sunt declarate direct, precum în interviuri. Suferinţa pe care i-o provoacă regimul în cei 45 de ani, (din 1983 până în 1989 n-a mai avut voie să publice deloc), o face maliţioasă, aici. Şi astăzi, stângişti declaraţi, se refugiază ostentativ în confortul de dreapta, prin urmare lenea şi răutatea, putem accepta, trasează coordonate comuniste, privite din unghiul dat. Sunt convinsă, însă, că autoarea se joacă, din nou, cu cititorul şi cu limbajul, atingând efectul maxim prin această asumare. De fapt, s-a făcut destulă vâlvă în jurul acestei afirmaţii, e inutil s-o mai discutăm. Restul e poezie. Şi poezie este şi cuprinsul primei părţi a jurnalului, în multe pasaje. Iată un exemplu:

„Lumina pe care o zăresc din cameră, printre crengi, sau crengile printre razele de lumină, ca şi o lumină lângă altă lumină, mi se pare întotdeauna vie, precum o fiinţă. Se mişcă, este prezentă, o simt, îmi taie pieptul, mă loveşte cu un drug de fier peste ochi, îmi ordonează creierul ca pe un pluton de execuţie, mă adună, mă face blândă de la un cap la altul, îmi dă pumni de jur împrejurul creştetului. Voi scrie în fiecare zi despre lumină, lumina va fi refrenul, repetiţia şi diferenţa, pauza, nimicul, viaţa pe care am pierdut-o, viaţa pe care am câştigat-o.

Vreau să fac dragoste cu lumina, cu lumina întunecată care se apropie şi dispare în acelaşi timp, care fuge şi vine, care este şi nu este. Vreau lumină, vreau noapte, vreau pas cu pas libertate, auto-lumină, auto-dis-trup-rup-tură.

Mormane de lumină. Crengi şi frunze în lumină. Frunză tehnică în lumină. Spaţiul este experimental, lumina este tehnică.” (p. 281)

Partea a doua a textului este o culegere de „Articole risipite”, ce întregesc armonios acest volum, deoarece şi prima parte, în multe pasaje, abordează cam aceeaşi problematică. De exemplu, primul articol, De ce scriu?, cuprinde o înşiruire de motive numai bune pentru scris. Acest articol aminteşte parcă de funcţia estetică a jurnalului, iar motivul estetic se înscrie în linia paradoxurilor genului. El nu este formulat ca atare şi nu este, de obicei, unicul care-i determină pe diarişti să ţină un jurnal. Motivaţia iniţială poate fi de alt ordin: nevoia de a-şi fixa identitatea, de a face din jurnal cronica unei vieţi sau un jurnal de atelier, dar, pe măsură ce se constituie, el capătă o destinaţie literară şi începe să funcţioneze ca atare. Chiar dacă diaristul contestă convenţiile literaturii, el face literatură valorificând trăitul, efemerul din existenţă. În postmodernitate motivul estetic devine globalizant, acoperind celelalte motive care pot provoca scriitura intimă. Demersul diaristic este receptat drept rezultat al unei duble motivaţii: prima are o dimensiune psihologică, derivând din nevoia de exhibare a eului adânc, de mărturisire şi de confruntare cu un alter-ego invizibil sau cu cititorul, (străinul, la Angela Marinescu); a doua preocupare este de ordin estetic, relevând aspiraţia, inconştientă sau conştientă, a diaristului de a face literatură. Este vorba de „ficţiunea autorului”, adică de ficţionalizarea retrospectivă a propriei existenţe, care devine posibilă datorită distanţei temporale dintre faptul trăit şi consemnarea sa în jurnal (Articolul Amintiri din copilăriei este elocvent în acest sens). Decupajul de real este inevitabil subiectiv şi presupune o viziune care transformă oricum realitatea primă într-o realitate mediată. În plus, diaristul este nevoit să recurgă la tehnicile prozatorului, ceea ce constituie un argument în plus pentru plasa autoficţionalizării în care acesta cade.

Prin urmare, Angela Marinescu se joacă de-a jurnalul, îşi construieşte, în el, un personaj care porneşte pe drumul care îl va înghiţi în ficţiune.

Articolele din partea a doua reiau teme creionate deja în prima parte. Rolul scrisului, relaţia cu critica, mai ales cea tânără (şi are dreptate, într-o oarecare măsură în acuzele ce le aduce, cred eu), instantanee de pe scena politică a vremii (subiective şi cuprinzând unele exagerări), despre disidenţă, o Scrisoare deschisă d-lui Marin Mincu, răscolitoare Amintiri din copilărie sau câteva reflecţii despre erotism şi sexualitate sunt articole publicate şi adunate armonios în acest volum, deoarece, aşa cum am spus, întăresc gândurile din prima parte a jurnalului.

Două aspecte aş mai remarca, în încheiere, unul legat de limbaj şi celălalt legat de feminismul radical despre care se vorbeşte la Angela Marinescu. Punctul de plecare îl constituie răspunsul dat lui Laurenţiu Ungurean, într-un interviu apărut în 2015:

„Am şi texte de o melancolie extraordinară. Am texte puternice, dar şi texte melancolice, sfâşietoare. Textele puternice sunt ostentative, limbajul e violent, atacă prea mult ca să nu-ţi dai seama că o fac anume. Şi, când forţezi nota cu intenţie, când faci ceva anume, atunci dovedeşti că nu eşti mulţumită de tine însăţi. Îţi transformi acest limbaj violent în mecanism de apărare şi, în clipa aia, dovedeşti că tu nu eşti OK. Ei bine, eu nu sunt OK. Şi recunosc. Nu mă dezic. Pentru că sunt femeie şi pentru că o femeie nu poate fi niciodată pe lumea asta, niciodată, absolut niciodată la fel de puternică precum un bărbat. Prin putere mă refer la întreaga putere, de la spirit la fiziologie. Eu sunt îndreptăţită să spun asta, pentru că eu trec prin această experienţă. Un bărbat se naşte gata delimitat, gata iubit, gata acceptat aşa cum este, familia îl adoră, societatea îl adoră. Ei sunt zeii acestei lumi. Noi suntem, aşa, un fel de muze, eventual. N-aş putea spune că femeile, în general, sunt mai slabe. Ba da! În plus, femeile, în general, sunt mai intransigente decât bărbaţii, pentru că ele nu se pot comporta la fel de liber ca bărbaţii. În societate, prezenţa lor e mai controlată. Un bărbat are un singur duşman: timpul, Dumnezeu sau moartea, care, de fapt, înseamnă acelaşi lucru. Femeia are doi duşmani: bărbatul şi timpul, Dumnezeu sau moartea. De ce? Pentru că bărbatul e făcut în aşa fel încât să fie dominator. O femeie, dacă e dominatoare, e penibilă. Ceva o opreşte. Fiziologia, structura, faptul că poate fi mamă. Ea e făcută pentru a fi compasivă, pentru a înţelege, pentru a ajuta. Sunt două structuri paralele, dar în conflict. De ce sunt în conflict? […] Totul e conflict. E instinctul de a-ţi arăta puterea. Într-un cuplu, în politică, în societate, oriunde. Deşi mi-e greu să fac acest exerciţiu, probabil că în societăţile în care nu exista limbajul nu se punea problema puterii. Limbajul ţine strict de putere. Prin limbaj domini, eşti puternic. Cuvântul e mai puternic decât orice. În plus, femeile stau mai rău cu limbajul decât bărbaţii. Organic, ele nu au libertate suficientă.”

(http://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-angela-marinescu-poetaparintii-m-au-intretinut-62-ani-1_55c5f4d8f5eaafab2c5d0b4d/index.html)

Aceste gânduri cuprind, practic răspunsul la cele două întrebări de la care am pornit demersul în înţelegerea discursului diaristic al autoarei. (Cine sunt? şi Ce vreau?), întrebări la care se caută răspuns nu numai prin jurnal, ci, mai ales, prin poezie. Este o femeie, conştientă, după cum reiese, de condiţia ei, care o obligă să muncească mai mult, să construiască mai bine, să devină mai puternică şi să lupte. La întrebarea despre ce vrea, intervine relaţia cu limbajul. Din cele spuse mai sus, limbajul înseamnă putere, înseamnă operă, înseamnă un nume, recunoaştere, apreciere. „Limbajul, pentru mine, este un animal sălbatic pe care încerc să-l îmblânzesc, cunoscându-l, dar, vai, pe măsură ce limbajul cedează, eu înnebunesc treptat.” (p. 285) Totodată, „Când scriu, sunt.” (p. 326), prin urmare opera, ceea ce rămâne, merită lupta supremă pentru că reprezintă salvarea de moarte. Derrida spunea că un text nu e un text decât dacă ascunde primei priviri, primului venit legea compoziţiei sale şi regula jocului său. Cu certitudine, Angela Marinescu ştie acest lucru deoarece nu jurnalul este edificator pentru înţelegerea personalităţii sale. El este doar o piesă dintr-un puzzle, o felie de existenţă ce creionează imaginea complexă a unei scriitoare ce-şi asumă condiţia marginală, ce luptă pentru ideile ei, chiar dacă greşeşte de multe ori, tocmai pentru că „Eu am forţă şi nebunie.” Jurnal scris în a treia parte a zilei nu face decât să confirme faptul că ea îşi asumă tot ceea ce întreprinde, că se joacă deliberat cu cititorii, cu critica şi cu ea însăşi, iar toate acestea îi fac o teribilă plăcere, construind Opera.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 85-87]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s