Un călător perpetuu, scriitorul este în permanentă căutare a locuirii în cadrul unei limbi pe care și-o apropriază și o reface, o recreează. Pentru Péter Esterházy romanul este mereu inventare de lume, este mereu o aventură de natură extractivă, cum ar spune Gheorghe Crăciun, la nivelul limbajului. Poezia prozei are la acești doi mari romancieri ai secolului trecut natura unei explorări dincolo de experiența cu lumea sau la marginea lumii și a memoriei, căci propriile lor preocupări sunt mai degrabă călătoria explorativă prin literatură și dincolo de ea, prin limbaj și dincolo de acesta, în căutarea unei stări a adevărului.
Copiii se apropie de poezie încă din primii ani de viaţă, fiind atraşi de ritm, rimă, de onomatopee, de sonoritatea cuvintelor şi a asocierilor de cuvinte. Pătrund, cu ajutorul versurilor, într-o lume familiară sau nouă de multe ori, o lume a jocului, a miniaturalului, o lume a mesajelor pozitive. Liricul este o formă de cunoaştere, de explorare a lumii, are o altă relaţie cu universul explorat, un alt mod de comunicare. Cuvântul poetic este un mod artistic specific de a gândi relaţia subiect-obiect, forţa evocatoare a cuvântului fiind rezultatul ambivalenţei sale structurale. Limbajul poetic e afectiv, implică o mare densitate de sugestii, fiecare expresie poetică autentică fiind unică şi irepetabilă.
În loc de a clama „minoratul” literaturii pentru copii, ar trebui să ne îngrijoreze minoratul metadiscursurilor dedicate ei
1. Fără să am la dispoziție suficiente date statistice – studii de piață, planuri editoriale, cifre de vânzări ș.a.m.d. – constat că, în ultimii zece ani, editurile românești au început să se deschidă, tot mai mult, și către literatura autohtonă pentru copii (sau „pentru copii și tineret”, cum i se spunea pe vremuri). Și nu mă refer doar la reeditările de vechi best sellers, ci și la apariții mai recente, din anii 2000-2020 (ilustrate de, între alții, Stelian Țurlea, Petre Crăciun, Adina Popescu, Lavinia Braniște, Ioana Nicolaie, T.O. Bobe sau, de ce nu, Mircea Cărtărescu în Enciclopedia zmeilor). Sigur, traducerile continuă să domine autoritar, după ce în deceniile comuniste datele politicilor editoriale autohtone duseseră la o înflorire fără precedent a genului în literatura română; nu-i mai puțin adevărat însă că revirimentul interesului autorilor români pentru acest tip de literatură, coroborat cu acela el editurilor pentru publicarea lor, se află într-o creștere vizibilă, chiar dacă – pentru moment – mult sub cel al producțiile S.F. sau polițiste. Au apărut și tot mai multe colecții de profil, între care unele s-au impus (Arthur de la Art, Corint Junior de la Corint, Litera Junior de la Litera, Literatura pentru copii – centrate mai ales pe basme – de la Polirom, colecții similare la Humanitas, Paralela 45 ș.a.). Există și numeroase vlog-uri de succes, unde copiii se află pe post de comentatori. Însă, contrar a ceea ce s-ar putea crede, literatura în speță este unul dintre cele mai dificile genuri, unde nu prea poți să falsezi fără să se simtă. Pentru a-i face pe micii cititori („naivi” prin excelență, dar greu de păcălit) să creadă în poveștile pe care le spui trebuie ca tu însuți, scriitorul/scriitoarea, să crezi în ele. Fițele pentru galeria academică sau pentru publicul de nișă nu-și au rostul. Din acest motiv (și din multe altele) înclin să cred că pentru scriitorii români de azi e destul de greu să abordeze competitiv acest tip de literatură; chiar mă tem că, pentru mulți dintre cei care o desconsideră și (în consecință) o evită, strugurii sunt prea acri…
Romanul Întâlnirea (Polirom, 2003, 2007, 2008) e rescrierea unei proze mai vechi de mari dimensiuni, cu titlul omonim. Povestirea, ea însăși un microroman, n-a mai fost reeditată împreună cu celelalte proze din vol. Vară-primăvară (1989), unde a apărut prima și ultima oară. Semn că noua variantă, sub formula de „roman poematic” (la început), o transformă în mod substanțial. Contrar aspectului de roman experimental, din primele variante, textul (față de cel din nuvelă) câștigă în transparență. Se simte o relaxare (poate și un sentiment al datoriei împlinite), o decomprimare a tensiunii acumulate, scrisul e mai puțin crispat. Unele pagini par scrise într-un fel de transă, de euforie auctorială, în funcție de starea de spirit a personajelor. Este momentul eliberării – cum afirmă într-o confesiune prozatoarea – de constrângerile cenzurii și autocenzurii. În schimb, se acutizează cumva decalajul tot mai vizibil dintre timpul scriiturii și timpul istorisit (în povestire aproape se suprapun). Acum realitatea și discursul sunt două entități care nu se mai sincronizează.
De la criza doctoratelor la criza literaturii carcerale postdecembriste
În căutarea „adevăraților Arnoteni”
Teza de doctorat, romanul masiv al lui Caius Dobrescu, și Celălalt Simion, romanul lui Petru Cimpoeșu, deși apărute la o respectabilă distanță de opt ani unul de celălalt (2007, respectiv 2015), și aparținând unor scriitori atât de diferiți, par totuși să fi fost scrise unul în continuarea celuilalt. Afirmația poate părea hazardată, căci dacă e să stabilim un tandem, cel care ni se impune din start este între cele două romane ale lui Cimpoeșu, care-l au ca protagonist pe Simion liftnicul și reversul său, Simion decăzutul. Dacă Cimpoeșu își gândește cele două romane în opoziție, cel puțin la nivelul actanților principali, o neașteptată și nepremeditată continuitate regăsim între opul voluminos al lui Dobrescu și cel mult mai subțirel cantitativ al lui Cimpoeșu. În linii mari, fiecare din cele două romane decupează o etapă a tranziției românești, augmentând literar și tratând în cheie satirică o anumită patologie socială, a infractorului devenit… scriitor, dacă o cere conjunctura. La ambii scriitori, observația necruțătoare bate imaginația, depășită binișor de o realitate consternantă și absurdă. Citește în continuare →
Un poet care declară că „Evoluţia mea a fost cea a unui om care vrea să se caute pe sine însuşi.” (Interviu cu Angela Marinescu: Totul este poezie, dacă te pricepi să vezi, de Filip-Lucian Iorga, în „România literară”, nr. 23, 2004) nu putea să rămână fără un jurnal destinat publicării. Jurnal scris în a treia parte a zilei, completează volumul de proză din seria de Opere Complete (Vol. III, Editura Charmides, 2016, ediţie la care voi face referire în această lucrare, dar cartea a văzut lumina tiparului în 2003), propunând cititorului o proză ce s-ar presupune confesivă, plasată sub umbrela încăpătoare a genului diaristic. Cum, însă, în opera Angelei Marinescu, nimic nu e ce pare a fi, nici jurnalul nu e confesiunea de budoar cu care ne-am obişnuit la majoritatea autorilor de jurnal. Titlul textului trimite, cu certitudine, înspre poetica genului. „Nici o pagină de jurnal nu e scrisă, metaforic, la lumina zilei, ci la întuneric, şi luminată, spiritual, de o lampă de birou. Chiar atunci când notează febril, în primele minute de după răsăritul soarelui, un eveniment «jurnalier», autorul face noapte în jurul său, adică impune artificial oprirea timpului pentru a-l putea comenta. El creează automat «noaptea», id est orele veghei, fără de care ar fi imposibilă orice notaţie.” (Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, ed. Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 138.) Opinia lui Mihai Zamfir pune în discuţie un aspect legat de momentul creaţiei şi de latura umană ce se manifestă atunci. Ştim de la diarişti că, în general, notaţiile în jurnal sunt făcute seara, în mare singurătate, atunci când fiinţa se eliberează de toate crispările, întunericul favorizează ideea de intimitate şi caietul primitor îi permite orice tip de eliberare. Dacă ar fi să-l credem pe Bachelard, se instituie, practic, starea de reverie, iar „în reveriile noastre, în marea singurătate a reveriilor noastre, când suntem atât de profund eliberaţi, încât nici nu ne mai gândim la rivalităţile posibile, tot sufletul nostru se impregnează de influenţa lui anima.” (Gaston Bachelard, Poetica reveriei, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 68.) Partea a doua a titlului, Jurnal scris în a treia parte a zilei (s.n.) trimite, cu siguranţă, înspre astfel de teorii care ajung la concluzia că notaţiile intime se scriu „noaptea”. Spiritul ludic e evident în titlu, deoarece avem de-a face cu un text cerebral, cu autoanalize lucide, cu opinii pertinente, de care, cu certitudine nu e responsabilă anima. Resorturile intime ale textului diaristic sunt mânuite cu atâta abilitate, încât nu putem acuza textul de artificialitate. Autoarea e perfect conştientă de ceea ce face prin intermediul textului cu cititorul său, asemenea păpuşarului dibaci, ce cu greu se vede în spatele marionetelor sale. Citește în continuare →
revistavatra.org 