Angela Marinescu și poezia tânără – anchetă

angela-0

Revista Vatra vă invită să participaţi la o anchetă care vizează, pe de o parte,  receptarea poeziei Angelei Marinescu de către generaţia tânără, dar şi, pe de altă parte,  modul în care poeta s-a raportat la scrisul mai tinerilor confraţi. Se pare că există o simpatie reciprocă, chiar creatoare de confuzie, întrucât nu mai e foarte clar dacă poezia tânără, în speţă cea douămiistă,  şi-o revendică drept model sau poeta şaptzecistă a devenit mimetică în raport cu douămiiştii, vrând ”ea să semene cu ei”, potrivit observaţiei lui Al. Cistelecan din  Prefaţa la Opere complete I, preluată şi de Nicolae Manolescu într-o cronică de dată recentă din România literară. Aşa încât, poate cel mai indicat ar fi să dăm cuvântul poeţilor înşişi în tratarea acestei delicate chestiuni. Iată întrebările pe care  le propunem:

  • 1. În ce măsură poate fi considerată Angela Marinescu una din ”naşele” poeziei douămiiste?

  • 2. Cum se explică afinitatea poetei cu poezia tânără şi în ce constă aceasta?

  • 3. Care din volumele Angelei Marinescu sunt preferatele dumneavoastră şi ar putea fi incluse într-un ”top 3” al creaţiei sale poetice?

Ioana ŞERBAN

1,2) Naşă, ursitoare, mumă. Când am primit întrebările pentru această anchetă, primul lucru la care m-am gândit a fost arta vizuală din ultimele decenii din România. Angela Marinescu precum femeile cu organ genital masculin pictate de Gorzo, care însămânţează poezia tânără (deşi, poate că uneori e vorba şi de o inseminare artificială…).

Şi nu e întâmplătoare paralela pe care o propun cu arta vizuală – atât pictura, cât şi literatura recentă se întâlnesc în răzvrătiri-mutilări-patologii. Desigur, patologiile fluctuează în bursa generaţiilor, ca şi în bursa celor două arte (căci fiecare are moduri diferite de-a se prăbuşi în vid). Pentru perioada optzeci, obsesia şi vidul ţin de structură. Reţin un vers al Angelei Marinescu (cred că din Blindajul final) – „Moartea mea va schimba structura lumii”. O structură (o copcă a abisului) pe care o regăsim, de pildă, în tablourile Marilenei Preda-Sânc. Şi pentru poetă şi pentru pictoriţă, identitatea coboară în configuraţia lumii, în supapele care o măsluiesc. Iar pietrele, schelele acestea nu sunt abstracte, ci vii – pentru că în ele se află puterea. Acea putere care vascularizează otrăvitor statul şi sistemul opresiv, dar şi oamenii – acea putere care (prin unii sau prin alţii) se luptă de fapt cu ea însăşi. Dar, pentru că forţa aceasta e genetic feminină, artistul-femeie îşi poate măsura identitatea cu ea. O poate detona – asta e singura adaptare acceptabilă. O poate transpune într-o structură a visecerelor şi a întunericului (ca în pictura Vioarei Bara). În fond, poezia lui A.M. marşează, pe de-o parte, pe structuri reci, masculine, impenetrabile (nu ale statului, ci ale ei înseşi în primul rând), şi, pe de-altă parte, pe o simfonie a viscerelor, pe tăcerea teoriilor. (În pictură, aceste două valenţe au dat în anii 2000 noua ordine din tablourile Ecaterinei Vrana şi, respectiv, sexualizarea fără frontiere, sadică, din tablourile Suzanei Dan.)

Dar în poezie? (Comparaţia cu vizualul mă ajută să traduc la modul general o anumită predilecţie a imaginarului). Cuvintele, cred eu, au avantajul de-a fi mai punctuale cu epoca lor, de-a acapara mai rapid o realitate, o stare. Însă, ele sunt de aceea şi mai parşive. Oare cuvintele poeziei douămiiste ar considera că moartea lor va schimba structura lumii?… Nu se întrevede un astfel de sentiment la douămiişti. La ei, identitatea (pentru care A.M. se lupta mai înainte) a fost mult redusă de la proporţiile cosmice la ea însăşi. Puterea aceea încrâncenată s-a acoperit de haosul loviluţiei din ’89, de inerţia anilor ’90, de incipienta efuziune digitală. Marile probleme şi marile valori devin pentru ei legende urbane – şi e de înţeles. Nefiinţa, fiinţa, metafizica despre care urlau venele şi viscerele Angelei Marinescu se închid la ei în cuvântul singurătate sau în cuvântul plictiseală. Dar, dacă la naşa-mumă a lor, singurătatea era puternic sexuală – nu erotică sau porno, ci prinsă în fibra genului – la douămiişti, faptul de-a fi singur e atenuat într-o cheie uşor asexuată. Asta şi pentru că acea identitate a lor (a fiecăruia, personală, intimă, nu a lor ca generaţie) se găseşte într-o nebuloasă a individualităţii proprii. (Şi tocmai de aceea, la douămiişti, actul sexual prinde o conotaţie teribilistă – pentru că au rămas doar ei cu ei şi cu acel grad asexuat care-i transformă în jucători, în tricksteri. E sexul ca supravieţuire a singurătăţii, a rutinei, nu ca identitate.)

Şi mai e ceva ce la A.M. structura cuvintele (şi încercarea de-a atinge Cuvântul): voinţa ei, mărturisită şi în eseuri, şi în poeme, de-a numi cu precizie răul. Dar în anii 2000 răul se lasă mai greu de urnit în cuvinte, mai dificil de numit. El devine sinuos, se camuflează în libertate, în mărunţişurile neantului din cartier. Nu mai poate fi atacat frontal – aşa încât poezia tânără îl transpune în butaforia vieţii de zi cu zi, în supermarket. Politicul a migrat şi el către social şi livresc. Mă gândesc la poemele Ruxandrei Novac (cu ţiuitul fricii şi al nimicului colectiv), la cele ale lui Claudiu Komartin (la care instinctul de conservare devine o auto-mutilare perversă), la cele ale Ritei Chirian (la care orice morală e angoasată de fragilitatea ei), sau la cele ale lui Dan Sociu (care s-a lepădat şi de frică, şi de instinctul de conservare, şi de morală, şi s-a abandonat în voia potopului). Nu mă înţelegeţi greşit, cei patru de mai sus s-au descurcat splendid cu răul vremurilor lor, cu acea zeamă leşioasă care e conştiinţa la douăzeci de ani (sângele în care era scăldată şira spinării la A.M.).

Precum femeile cu organ genital masculin pictate de Gorzo, A.M. – după ce i-a însămânţat pe douămiişti – s-a însămânţat şi pe ea însăşi cu starea lor. A-ţi urma quest-ul poetic, literar, înseamnă să te şi dezici câteodată de formele lui, pentru a te pune mai exact în bătaia timpului. Eu cred că, prin apropierea de douămiişti, A.M. a încercat şi să-şi preia înapoi propriul ecou din burţile lor. Ca şi cum l-ar fi lăsat la dospit acolo, şi când el s-a copt şi şi-a format o turnură, ea şi-a putut recupera identitatea. Aşadar, poate că năşirea douămiismului a fost oarecum şi o metodă egoistă (dar din cel mai pur egoism, cel artistic). Aş spune, în final, că douămiismul e o faţetă a poeziei lui A.M., aşa cum şi cuvintele lui A.M. vor fi doar o primă paradigmă a douămiiştilor.

3. Greu să alcătuiesc un top 3. Nu de alta dar ideea de podium şi coroniţă nu merge cu poezia Angelei Marinescu – volumele ei ar putea fi clasificate eventual după numărul de coroane de spini şi aureole de sârmă ghimpată pe care le poartă.

Voiam să pun pe primul loc Fugile postmoderne, ca fiind cel mai scăpărător în mişcare, cu viermuiala dusă la perfecţiune. (Şi, apropo, nu ştiu cât de postmoderne sunt aceste Fugi. Postmodernismul mizează pe o conştiinţă comodă a incomodităţii, pe o blazare în tot soiul de etichete intelectuale dospite în pop-art şi în siktir. Eu nu simt asta la Angela Marinescu. La ea nu există un confort a ceea ce deja cunoaşte – ci mai curând o apercepţie a abisului şi a metamorfozelor. Nu e „post”-ceva, e „arhe”.) Totuşi, parcă tocmai această perfecţiune a discursului Fugilor mă îndepărtează întrucâtva de ele. Mă interesează mai mult volumele mai vechi (ca Structura nopţii, Blindajul final, Var) în care din versuri ies asperităţi, cabluri, ţeste indecise încă, în care se vede mortarul sexual, în care locurile comune şi clişeele îşi vomită stomacul (şi plămânii). În fine, volume în care se vede efortul. Mi s-a spus că într-un text nu trebuie să se prelingă efortul de a-l fi scris – dar uneori asta mi se pare un terorism impersonal. Da, să pulseze şi chinul şi gângăvia din cuvintele pe care le cauţi, din formula cu care te iei la trântă, din intenţiile, posibilităţile şi eşecurile al căror generos posesor eşti. Cred că avem nevoie de astfel de şantiere literare pentru a înţelege „omenescul” Fugilor (omenescul în sensul pe care-l vrea A.M., adică la limita cu supra-terestrul).

Pentru locul al treilea – Satul prin care mă plimbam rasă în cap. Nu e un volum de poezie, dar lirica unui poet e comutată şi în eseurile lui (mă gândesc şi la textele critice ale lui Baudelaire), de aceea e important. Gândirea din pântec. Teoria răsculată din şi împotriva teoriilor.

 

 

Radu VANCU

 

1)   N-aş zice că de „năşit” e vorba aici, ci de o relaţie mai subtilă şi, oricum, mai rară decât „năşitul” (la care, nu-i aşa, cam toată lumea are acces, după chef şi după putinţă). Iată, deci, cum văd eu lucrurile: pe de o parte, fără poezia Angelei Marinescu, nici douămiiştii noştri n-ar fi devenit întru totul douămiişti; pe de alta, fără poezia douămiiştilor, nici Angela Marinescu n-ar fi devenit întru totul Angela Marinescu. Odată cu apariţia lor, toate calităţile majore ale scrisului ei s-au radicalizat (sau, spus altfel, la radicalităţile ei existente s-au adăugat cele care, până atunci, existaseră doar în latenţă). Pentru Angela Marinescu, poezia douămiistă a fost un dezinhibitor esenţial, care i-a activat en beauté toate calităţile latente – iar pe cele prezente deja le-a intensificat. (Aşa cum s-a mai întâmplat, dintre scriitorii esenţiali ai prezentului, şi cu Octavian Soviany).

2) Poeţii tineri au meritul de a fi intuit, în scrisul ei dinainte de anul 2000, latenţa acestei splendide intensităţi negative (tot scrisul Angelei Marinescu, inclusiv proza ei, fiind o strălucitoare via negativa, în sensul dat de teologii catolici medievali conceptului, dar şi într-un sens laic, tipic modernităţii târzii, şi uşor intuibil). Iar meritul enorm al Angelei Marinescu e de a fi ştiut să transforme în existenţă obiectivă această latenţă, să devină ceea ce douămiştii ştiau deja că era. E mai mult decât o simplă afinitate de poetică: e o afinitate de ethos, de atitudine în faţa realului. Dacă există şi o via negativa douămiistă (şi există), e – în acel mod subtil despre care vorbeam la întrebarea anterioară – şi meritul Angelei Marinescu.

3) Probleme personale, Limbajul dispariţiei, Întâmplări derizorii de sfârşit. La care adaug şi Jurnalul scris în a treia parte a zilei – care, dacă nu e poezie ca gen, e incontestabil poezie ca intensitate.

 

Elena VLĂDĂREANU

 

1, 2, 3 ) Am auzit de Angela Marinescu la Teatrul Odeon, în 2001. Aveam 20 de ani, lucram de foarte puţin timp la Cotidianul şi eram acolo, la decernarea Premiilor USR, în „interes de serviciu”. La Poezie, a urcat pe scenă o femeie nu tânără, dar mişto, cu rochie neagră, bocanci şi geacă de blugi, care a spus că din banii câştigaţi o să-şi cumpere un parfum bun. Mamă, ce mişto mi s-a părut chestia asta! Nu cărţi, nu eu-ştiu-ce cultural, ci un parfum. Şi nici nu o întrebase nimeni. A doua zi am răscolit în raftul de cărţi din redacţie şi am descoperit chiar volumul premiat, Fugi postmoderne. Oau, ce mişto era şi poezia asta! Apoi am început s-o urmăresc: o citeam săptămânal în Adevărul literar şi artistic unde pe vremea aia semna Jurnal scris în a treia parte a zilei, uneori mă intriga, alteori nu înţelegeam nimic – dar nu aş fi recunoscut-o în ruptul capului! -, uneori era profundă, alteori mai puţin, cert este nu că nu mă lăsa indiferentă şi că, pentru câteva zile, era mereu cu mine prin Bucureştiul meu, pe unde umblam încă năucă şi plină de anxietăţi. Am început să-i caut şi alte cărţi şi pentru asta o să le fiu veşnică recunoscătoare anticariatului din strada Doamnei (nu mai există astăzi), editurilor Vinea şi Pontica. Fără acestea două nu ştiu cât am fi avut astăzi din poezia contemporană. Apoi am început şi eu să public şi Angela Marinescu a fost cea care a venit spre mine, are ea un talent special în a „vâna” tinere speranţe. Mă intimida şi mă făcea să mă simt foarte importantă în acelaşi timp. Dar de cunoscut şi de stat de vorbă prima oară se întâmpla prin 2002, când i-am făcut o vizită cu Un Cristian, habar nu am de ce, probabil să-i arate vreo tipăritură sau pentru interviu sau pentru stat de vorbă. Şi Angela Marinescu ne-a aşezat la masă şi ne-a dat cartofi franţuzeşti. La frecvenţa cu care mâncam atunci mâncare gătită (de două-trei ori pe an, când mergeam la maică-mea), mi s-a părut un gest de-a dreptul divin şi extrem de poetic. Preferata mea rămâne, oricum m-aş întoarce şi suci, Parcul. Deşi în ultimul timp mă gândesc şi recitesc, dar mai mult mă gândesc, la un text mai nou al Angelei Marinescu, pe care nu cred că îl ştiu mulţi pentru că, na, nu toţi sunt în target. E de fapt un interviu consemnat de Alina Purcaru pentru antologia Poveşti cu scriitoare şi copii. Sunt acolo, în câteva pagini, foarte multe: tristeţe, boală, deznădejde, iubire şi teamă, curaj şi, mai ales, ceva din combinaţia fatală viaţă+poezie.

 

Stoian G. BOGDAN

1, 2, 3) Angela Marinescu este o supravieţuitoare în istoria literară românească a ultimilor peste patruzeci de ani care, în teatrul culturii burlescoide a contemporaneităţii româneşti iată că se bucură de o binemeritată atenţie din partea criticii literare, precum şi din partea multora dintre scriitorii tineri sau în etate. Ipohondră, psihotică, masochistă, marxistă şi mamă, cu o personalitate şarmantă, cel puţin în amintirile mele, cu un trecut personal demn de un scenariu de film artistic, această poetă poate fi considerată într-o bună măsură „Naşa Mare” a poeziei doomiiste – a fost observată în mai multe rânduri afinitatea unor poete doomiiste cu poezia dumneaei, sau mai bine zis cu amprenta stilistică a acelei poezii a dumneaei anterioară debutului generaţiei doomii. S-a remarcat corect că Angela Marinescu a influenţat puternic tinerele poete doomiiste deja clasicizate, dacă e să ne amintim de Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Oana Cătălina Ninu şi de volumele lor de debut. Ulterior, când generaţia s-a clasicizat la rândul ei, şi-a trecut, cel puţin în ochii filosofilor contemporani, într-un derizoriu meritat, chiar dacă nu întrutotul, căci, iată, încă îi lucrăm ferparul, Angela Marinescu s-a lăsat năşită de poezia doomiiştilor. Aceştia, întocmai multora dintre precedenţii nouăzecişti, optzecişti ş.a.m.d., au încercat să preia cu mai mult sau mai puţin succes stilul, formulele şi particularităţile poeziilor unor poeţi consacraţi autohtoni sau din Vest, creând o poezie într-adevăr tânăra, şi-n general de un lame fastidios, pe care distinsa poetesă a sintetizat-o prin filtrele proprii cu excelenţă. Prin poezie tânăra înţeleg poezie puerilă, elucubrantă, de vibraţie pestilenţială, de ironie minoră, de revoltă insidioasă, slab spirituală, adică genul acela de discursuri care strică apele, prost dispun, strică starea, încarcă cu duhuri urâte, caracteristice oamenilor trişti, bolnavi, urâţi, beţivi, lunatici, afoni de drept, disarmonici, degeneraţi, învinşi, neadaptaţi, lumpeni, eronaţi, fără sau cu un simţ estetic sucit, cu un sistem de valori inversat, sau poeţilor promovaţi în ţările subcivilizate.

În domeniul Programării Neurolingvistice se vorbeşte despre „formule negre de limbaj” şi despre „formule albe de limbaj”, formulele negre fiind menite să creeze un efect distructiv psihic şi fizic, iar literatura Angelei Marinescu este, din  punctul meu de vedere, cap-coadă formula neagră de limbaj. Sigur, fiecare rezonează cu literatura şi cu poeţii cu care rezonează, în funcţie de maturitatea psihică şi spirituală. Criticul literar Ion Rotaru remarca poezia Angelei Marinescu ca pe „un soi de crâncenă autoflagelare prin cuvinte-cuţite şi suliţi înfipte în carnea vie a unui suflet aflat pe margini de abis, fără grija exprimării frumoase, la mijloc intrând expresia cea mai nudă sau mai crudă cu putinţă.”, iar criticul literar Marin Mincu, din punct de vedere textualist, spunea că Angela Marinescu polemizează cu o „întreagă tradiţie a poeziei feminine”, referindu-se la tradiţia poeteselor celeste ale căror discursuri se eternizează continuu printr-un eros şi-o inteligenţă filosofică superioare. Aceste două remarci ale criticilor pomeniţi caracterizează perfect poezia Angelei Marinescu şi pot fi extrapolate în sens plastic la întreaga poezie a generaţiei doomii, la întreaga poezie tânăra din ultimii şaisprezece ani. Dacă nu şi-a găsit locul meritat în niciuna dintre generaţiile precedente, Angela Marinescu şi-l găseşte în leagănul generaţiei doomii, precedând, anticipând doomiismul şi, totodată, conjugându-se cu el. Nicolae Manolescu spunea despre poezia doomiistă că este „o poezie minimalistă, rareori expresivă stilistic, transcriind în registru minor un cotidian uneori insalubru, cu o imaginaţie de plantă târâtoare, fără zvâc sentimental şi de o moralitate dubioasă.” – dar, ceea ce adaugă Angela Marinescu doomiismului este un oarecare totuşi admirabil ”zvâc sentimental.”

În top trei al creaţiei acestei poetese stau drept câteva poeme; dar nu mi le amintesc acum. Am citit volumele Structura nopţii, Blindajul final, Parcul, Fugi postmoderne, Îmi mănânc versurile, Probleme personale şi încă unul sau două, dar mărturisesc că nu rezonez cu genul acesta de poezie. Prefer poemele în care curajul, neutralitatea, voinţa, iubirea, fericirea, pacea şi supraconştiinţa se îmbină în unde luminiscente încântătoare.

 

Emanuela IGNĂŢOIU-SORA

 

1) Mă gândesc că termenul de „naşă” nu i se potriveşte Angelei Marinescu, care nu e nici zână, nici doamnă venerabilă sau, şi mai îngrozitor, doamna poeziei româneşti. Cel mai potrivit cuvânt care o descrie în relaţie cu ceilalţi poeţi e de partener şi de adversar în ale poeziei. Şi dacă mă gândesc şi mai bine, nu ştiu dacă putem să vorbim în termeni de relaţii, de orice fel de relaţie, între Angela Marinescu şi ceilalţi poeţi. Şi spun asta cu toată admiraţia pe care i-am şi mărturisit-o direct: pentru că ce relaţie poţi avea cu groapa Marianelor, de pildă? Ea e unică în peisajul lumesc. Nu seamănă cu nimic altceva, nimic nu o inspiră, nimic nu o clinteşte, pentru că are deja tot ce îi trebuie. E drept că şi groapa Marianelor se mai primeneşte cu diverşi curenţi, din când în când o mai vizitează specii noi, şi atunci se produc schimbări. Ştiaţi că groapa e mai adâncă cu 111 metri decât era în trecut? La fel ca orice altă zonă hadală, şi Angela abundă de viaţa care se reinventează mereu. Mă gândesc în special la fotografia din interiorul celui de-al treilea volum al Operelor complete, publicate de Ed. Charmides. Fotografia-poem, poemul-declaraţie, în care Angela Marinescu îşi priveşte direct cititorul. Iată că Angela Marinescu reuşeşte să îşi revigoreze expresia poetică în mod neaşteptat în chiar ceea ce ar fi trebuit să fie punctul final al operei.

2) Când un tânăr/o tânără eclozează, îşi caută un adversar. Vrea să înveţe cum e să fii indignat, cum să te revolţi, cum să nu te aşezi în niciun fel. El/Ea e un om neliniştit, un Cănuţă om sucit, pe care nimic nu îl poate potoli. Acesta este locul în care tinerii se întâlnesc cu poezia Angelei Marinescu, dar apoi, ca să fii ca Angela Marinescu, trebuie să te desparţi de ea. Nu poţi să scrii poezie de intensitatea celei scrise de Angela Marinescu decât dacă o uiţi după ce o citeşti, dacă te separi de ea şi o ţii la distanţă. Paradoxal, ca să lucreze în tine poezia Angelei Marinescu trebuie să o citeşti şi să o uiţi în acelaşi timp, să o ţii aproape şi să o alungi într-un du-te-vino actualizat permanent.

3) „sunt înaltă şi bolnavă şi sunt NU”. Volumul meu preferat din opera Angelei Marinescu e şi cel mai recent: Intimitate, apărut la Ed. Charmides, 2013, semnat cu numele Angela Marcovici.

„când mă rog în mijlocul meu pătrat/ plin cu iarba verde, sunt exactă”, adică volumul Fugi postmoderne, Ed. Vinea, 2000.

„în preajma mea/ aceste cuvinte însorite/ dar de gheaţă. Ele sunt/ ceea ce numesc/ efort existenţial. esenţă”- Blindajul final, Ed. Cartea Românească, 1981.

 

Medeea IANCU

1. Cred că există o simpatie reciprocă, însă mă îndoiesc profund că Angela Marinescu a vrut să semene cu cineva. Angela Marinescu a fost douămiistă înainte ca douămiismul să existe. Elementele aşa-zis douămiiste există în poezia Angelei încă din volumele de început; mai precis spus, brutul, visceralul sînt chiar elementele de bază ale poeziei sale. Poezia Angelei Marinescu a creat un model, un reper de care atunci şi acum a fost şi este nevoie. Precizia versurilor, a temelor, limbajul revigorant, viu, acid şi acut a adus schimbarea în poezia românească, o schimbare care era necesară. Angela Marinescu a fost şi este foarte atentă la ce se scrie, ce se întîmplă în realitatea imediată. Pînă şi titlurile volumelor sale sînt şocante, inedite.

Ea poate fi considerată „naşa” poeziei douămiiste în măsura în care poezia sa, provocatoare şi viscerală, a deschis şi eliminat barierele limbajului, ale temelor tabu, dînd astfel impuls tinerilor poeţi şi tinerelor poete să creeze poezia vremurilor lor, poezie care, din acest punct de vedere, începe cu Angela Marinescu.

Volumele unor poete precum Miruna Vlada, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu etc., au rupt cu inhibiţia şi pudibonderia, aducînd în limbajul poetic colocvialul, actualitatea, tupeul, revolta. Poezia Angelei Marinescu. a declanşat într-o oarecare măsură conştiinţa în poezia tînără, curajul de a se folosi de imediat şi urîţenia urbanului, a tranziţiilor, de a construi o poetică a tinereţii, teribilului şi teribilismului.

2. Afinitatea există în măsura în care există ea între oameni care sînt aduşi împreună de idealuri, convingeri comune. O afinitate firească şi un interes, de altfel necesar oricărui poet care doreşte să fie conectat la realităţile existente, să ia parte la schimbări, să fie în prezent.

3. Cocoşul s-a ascuns în tăietură, Parcul, Var şi Blindajul final

 

Gabriela FECEORU

Angela Marinescu  „…-o floare ce se strînge pe sine, în sine, prin sine”

1) Angela Marinescu poate fi considerată una dintre „naşele” poeziei douămiiste în măsura în care poezia ei conţine cel puţin două dintre cele mai relevante criterii revendicate de eticheta douămiistă, anume hiperautenticitate şi radicalizarea  limbajului până la aparenta trivializare şi dinamitarea barierelor lingvistice. Probabil că într-un fel sau în altul i-a influenţat, dacă nu pe toţi, atunci măcar pe unii dintre aceşti poeţi de vârf ai valului douămiist: Claudiu Komartin, Radu Vancu, Teodor Dună, Marius Ianuş, Dan Sociu, Ruxandra Novac şi Elena Vlădăreanu.

Pe Angela Marinescu o poţi citi doar cu pauze de refresh, fiindcă, din timp în timp, simţi nevoia să priveşti imagini ceva mai senine. Ea face nudism şi-n plină iarnă fără să-i pese că temperatura a coborât mult sub 0 grade. De remarcat e faptul că nu-şi ascunde defectele, ci le scoate în evidenţă, îi convine şi i se potriveşte teribil rolul de victimă. Angela Marinescu pozează dezbrăcată, ca să-i putem vedea lipsa unui sân (fotografie apărută în Opere complete, vol. I, 2015, ed. Charmides.), iar lumina cade pe această pată din poezia sa, pe această boală (învinsă). Iată-i supuşi unui exerciţiu de conştiinţă pe toţi cei care au considerat întotdeauna poezia acesteia doar un act de violenţă împins către absurd.

2) Poezia tânără şi poezia Angelei Marinescu au în comun în primul rând lipsa de inhibiţii şi o dorinţă frustă de răsculare împotriva etichetelor, a tuturor etichetelor. Acest nihilism pur, exprimat mai ales în poemul Blocul Nu (vol. Intimitate 2013), merită citat măcar în parte „(…) sunt, întrucâtva, labirintul sumbru al oraşelor NU din/ lumea a treia, imposibilă şi în imposibilitatea tăcută de a fi/ altceva atunci când mi se cere acest lucru imposibil./ sunt înaltă şi bolnavă şi sunt NU/ familia mea este familia NU.// soarele ascuns în anusul social, lupta, închisă la culoare,/ ca o melodie ce-ţi taie răsuflarea, dintre cei/ care au unde munci şi cei care NU au unde munci (…)”. Poezia ei nu s-a-nvechit, a reuşit să se ridice deasupra  multor poete contemporane. Adaptarea e o scamatorie care i-a reuşit din plin Angelei Marinescu. Poezia sa nu are vârstă.

Motoul volumului Parcul (1991) „am o singură rasă: plăcerea”, dă tonul unei game în care toate notele răsună a hedonism, hedonism trâmbiţat şi în vol. Blues (1997) „De multe ori îmi doream să se mai repete starea/ în care mă excitam nu numai fizic, cât mai ales cu creierul/ când nu mă mai voiai, deoarece eram prea bătrână,/ mă cunoşteai prea bine şi eram prea supusă,/ dar nici măcar nu ştii că eram supusă plăcerii mele/(…)”. Cum trebuie să fie pretendentul poetei, ne spune în volumul Tăcere sexuală (2003): „îmi plac marţienii ce au numărul 100 la picior/ I.Q-ul peste 300 în sex şi în cap/ alege odată mă înghionteşte vecina.”

Îl citez şi-l parafrazez pe criticul Al. Cistelecan, de această dată, şi prefaţatorul Operelor complete ale Angelei Marinescu, nu mă separ ci mă apropii de el, pledând şi eu pentru „scriitura de incizii radicale, de abrevieri implozive ale angoasei şi telegrame neantifere din Poeme-le albe şi din, cu deosebire, Blindajul final”, pentru că tot căutând culori calde şi tranşee cât de cât căptuşite cu iarbă, am înţeles că zbaterile mele nu sunt mai disperate decât cele ale Angelei Marinescu, am acceptat, deci şi deznădejdea „Visul, prăbuşirea în apă. în placentă/ te întorci cu gîndul./ sfîrtecarea demnităţii ca şi năvodul flasc,/ tras la mal, şiret, dracul gol./ aşa ar fi trebuit să fie. sînt lucruri/ pe care nu pot să mi le spun decât mie./ în faţa mea răsună ca un cosmos disperat/ valul ce are o singură lege.(…)” (Blindajul final, 1981). Propun, să privim şi un amurg (bacovian) extras din vol. poeme albe 1978 „Clopote,/ Gropi adînci pline de aur, în zbor./ Plopi imenşi strivesc umbrele-/ Viermi perfecţi-/ Alaiuri vechi,/ Purtînd în mîini făclii aprinse,/ Se pierd în catacombe luminate ca ziua. Lumea, o cifră divină.”(Amurg).

3) Blindajul final, Poeme albe (semnate Angela Marinescu) şi volumul Intimitate (semnat Angela Marcovici) intră-n top 3 volume de recitit, deci pe care le prefer. În aceste volume găsesc eu conturată evoluţia poetei, căci construiesc o axă agresivitate incisivă-latentă-mistuitoare. Volumul Intimitate a fost publicat underground şi prezentat în cadrul Clubului de lectură „Institutul Blecher”, din 09.06.2013, coordonat de Claudiu Komartin, semn clar de dublă simpatie intergeneraţională.

Într-un interviu apărut în revista România literară nr. 23/2004, poeta  vorbeşte despre poezia sa utilizând nişte termeni interesanţi, cu care a jonglat în repetate rânduri şi în alte împrejurări: „Eu fac SUBartă. Pentru că sunt mereu în SUBtext, SUBlume, SUBconştient. De fapt, cred că asta am şi adus nou în literatură: un fel de SUBtext, de dorinţă extraordinară nu de a face artă, ci de a mă cunoaşte; iar asta n-am ştiut s-o fac decât cu ajutorul scrisului.” SUBpoezie este şi subtitlul Operelor complete, atitudinea unei marginalităţi asumate definindu-i cel mai bine crezul şi stilul.

Nu m-aş fi gândit că Angela Marinescu este tipul de poet-îndrumător, nicidecum pentru că aş fi considerat-o incapabilă, ci mai degrabă dezinteresată, dar afirmaţia asta m-a contrazis: „E o problemă de atenţie, de fler şi de iubire de viaţă. Dacă ţi se pare că viaţa are importanţă, atunci găseşti poezie peste tot. Dacă eşti un acrit lehamisit, nu vezi nimic nicăieri.”

 

 

Hristina DOROFTEI  

1)   Prin 2009, revista Vatra îşi propunea să realizeze „bilanţul douămiismului”, iar Al. Cistelecan considera că „tinerii scriitori fac cea mai numeroasă generaţie din literatura noastră”, iar numărul acestora contează „ca argument pentru atractivitatea literaturii”. Nu ştiu dacă Angela Marinescu este „naşa” acestei generaţii „numeroase”, dar în mod cert este un model datorită curajului de a se exprima exact aşa cum vrea, cum are chef, cum simte, reuşind să spargă „toate tiparele limbajului, toate convenţiile, toate legile”.

2) Cred că Angela Marinescu, deşi aparţine generaţiei şaizeciste, este o poetă actuală, contemporană, cu un spirit tânăr, care nu se demodează niciodată. Este foarte curajoasă atât ca autoare, cât şi ca femeie. Poezia şi caracterul ei se pliază pe „căutările” poetice ale douămiiştilor.

 3)  Nu sunt în măsură să fac topuri, dar pot, în schimb, să redau un poem care-mi place foarte/cel mai mult, reprezentând, cred eu, esenţa poetei şi femeii Angela Marinescu, o personalitate debordând de „feminitate masculină”: îmi pulsează/ gîtul/ de plăcere/ cînd văd/ artă/ adevărată/ sînt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decît în/ poezie/ şi oligofrenii/ sînt dezinhibaţi/ şi se aruncă/ în/ sex (poemul oligofrenie, volumul Probleme personale).

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 88-93]

 

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s