Iulia RĂDAC – Cinci

postmodern_psychedelic_art

Prima ediție a antologiei Cinci apare în 1982, la Editura Litera, şi cuprinde poeziile a cinci tineri poeţi formaţi în cadrul Cenaclului de Luni: Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina. Din perspectiva lui Nicolae Manolescu ei reprezintă „al doilea val de tinere talente”1, primul val concretizându-se în Aer cu diamante (1982), antologia care adună laolaltă poeme scrise de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, apărută anterior cu prefaţa aceluiaşi critic, tot la Editura Litera. Că aceste volume sunt în continuare două puncte de reper pentru istoria optzecismului poetic românesc, dar și pentru poezia românească în general, bucurându-se de atenția publicului cititor, o dovedește faptul că ambele antologii au fost reeditate recent în formatul lor original, cu coperta și ilustrațiile semnate de Tudor Jebeleanu și prefațate de Nicolae Manolescu: Cinci la Editura Tracus Arte în 2011, iar Aer cu diamante la Editura Humanitas în 2010.

Majoritatea opzeciştilor consideră esenţială legătura dintre apariţia Generaţiei ’80 şi cea a Cenaclului de luni. Mircea Cărtărescu plasează „începutul aventurii optzeciste în 1977, anul înfiinţării «Cenaclului de luni», care, sub conducerea lui Nicolae Manolescu, avea să fie timp de şapte ani nucleul conştiinţei de generaţie, nucleul valoric şi ţinta tuturor atacurilor antioptzeciste”2. Cenaclul s-a înfiinţat în 3 martie 1977 şi aparţinea Centrului Universitar din Bucureşti, iar majoritatea studenţilor care îl frecventau proveneau de la facultăţile de Litere şi Filosofie. Cenaclul de luni a constituit: „direcţia principală, de departe cea cu adevărat inovatoare”3 a optzecismului, crede Mircea Cărtărescu, iar poezia a găsit în cadrul cenaclului un spaţiu propice de lectură, urmată de discuţii pe marginea textelor. În intervalul de şapte ani cât a funcţionat cenaclul, până să devină prea deranjant pentru sistemul politic comunist, poeţii formaţi aici, între care şi poeții ale căror poeme formează antologia Cinci, au reuşit să publice volume individuale şi colective de poezii, producând o mutaţie esenţială în poezia românească. În acest sens, Mircea Cărtărescu identifică două „aripi” optezciste: una orientată către text şi cealaltă către realitate. Lunediştii sunt orientaţi către realitate, vor să şocheze prin îndrăzneala versurilor lor, să răstoarne non-valoarea, să denunţe ipocrizia.

Volumul este bine primit de critică încă din momentul apariţiei. Din întregul dosar al receptării lui aș reține succinta caracterizare a lui Nicolae Steinhardt, în Critica la persoana I, care pune cartea sub semnul unei libertăţi: „absolute, naive, fragede, a mirării, freamătului şi zbenguielii”4 manifestată pe calea poeziei. Aici se opresc însă caracteristicile comune ale poeziilor celor cinci autori, deoarece ei sunt: „cu totul feluriţi”, dar: „deopotrivă sunt însă de liberi şi de meşteri întru a-şi rosti cuvântul, păsul, dezgustul, sarcasmul ori fericirea pe scurt şi pe şleau”5. Îi unește, așadar, un nou mod de a înțelege și de a crea poezia, o libertate de exprimare exacerbată, izvorâtă dintr-o libertate de a-și exprima sinele, chiar și atunci când aceasta se petrece oblic, valorificând din plin ironia și sarcasmul, dar denunțând întotdeauna convenția.

Aceeași remarcabilă autenticitate a celor cinci, pe care alăturarea poemelor lor atât de diferite o pune și mai mult în valoare, e observată și de Nicolae Manolescu, mentorul lor și autorul prefeței. Portretele succinte ale fiecărui poet sunt realizate din perspectiva „pictorului amator, care și-ar fi instalat șevaletul într-un colț al clubului din București”6. Dacă între timp au devenit nume de referință ale literelor românești, la vremea aceea evoluția se putea mai degrabă intui decât constata. Romulus Bucur este „timid, delicat și sperios” și scrie o poezie „tinerească, bătăioasă și simpatic-obraznică”, spre compensarea unui caracter introvertit. Bogdan Ghiu este tăcut și scrie o „poezie despre poezie: despre cuvinte”, în spatele căreia Manolescu intuiește, ludic, aceeași finalitate. Ion Bogdan Lefter era, de atunci deja, „un băiat serios, sobru, rezervat, foarte pătruns de vocația lui de critic și poet”, iar în poezie dovedește o atitudine matură, grijulie, fiind poate prea preocupat de a-și face versurile perfecte. Mariana Marin, în ciuda unei prime lecturi rămase fără ecou, a convins membrii cenaclului că e o „poetă adevărată” la următoarea sa apariție. De aceea Nicolae Manolescu îi apreciază superlativ volumul de debut, care: „debordează de talent. Versurile sună plin, senzual, spontan, de o vitalitate secretă și deopotrivă manifestă”7. Alexandru Mușina scrie o poezie „inteligentă și ascuțită”, conturată treptat prin tatonări răbdătoare și a cărei spontaneitate „aparentă e laborioasă”, iar „voiciunea, studiată”.

Importanța acestui volum pentru istoria literară românească recentă este un aspect asupra căruia nu mai există îndoială, dar analiza „la firul ierbii” a grupajelor de texte ale fiecărui poet subliniază, o dată în plus, liniile și uneori chiar tușele și constantele crochiurilor celor mai importanți poeți ale generației ’80, bine conturate încă dinainte ca (unii dintre ei) să fi publicat vreun volum individual.

Romulus Bucur scrie o poezie livrescă, înțesată cu intertexte ușor reperabile sau chiar neașteptat de surprinzătoare („Acolo șezum & plânsem…”, din poemul Iov ’81), așezată în zodia ironiei. Cel mai interesant din această perspectivă este tocmai poemul care încheie ciclul versurilor sale, o artă poetică intitulată și ai să ajungi: „şi ai să ajungi vreun bard judeţean/ povestind despre curajul tău/ din tinereţe/ şi despre prietenii tăi poeţi/ şi despre intrigile care împiedică/ apariţia nemaipomenitei tale/ cărţi// și faci câte o vizită iubitei/ acea târfă numită singurătate/ întrebându-te mereu/ la ce bun/ la ce bun acest poem/ tinichea legată de coada/ speranței”. Biografia ulterioară a autorului contrazice poemul, dar forța expresivă a ideilor sale e pregnantă, vorbindu-i cititorului actual despre insurgența specifică generației poeților optzeciști.

Versurile lui Romulus Bucur mizează pe vizual, pe experimentul de factură avangardistă, pe limbajul menit să provoace cititorul, așa cum se întâmplă în poemele Nu trageți în pianist și 20 & 2 mie însumi, 11 mai 1978, în care semnificația ideii exprimate în cuvinte e potențată de așezarea în pagină a cuvintelor. Strâns conectată la realitate, lirica sa trădează convenționalitatea vieții cotidiene și a dramaticei conștientizări a lipsei sale de sens: „Lecția de optimism/ a luat sfârșit/ gata ți-ai tocit ghearele/ de coaja înțelepciunii” (Iov ’81). Totuși, zgomotul realității e uneori brusc întrerupt de imagini dintr-un alt registru: „Sună toamna și-ți lasă/ la ușă un copil găsit” (Copil găsit), notație din finalul unui poem despre masa în familie duminica, prilej pentru meditație; sau e întrerupt de jocuri de cuvinte precum cel din cunoscutul poem Omul cu chitara.

Bogdan Ghiu este autorul scurtelor Poeme, concentrate asemenea unor aforisme. Nucleul generator al versurilor sale este însuşi poemul: „Poemele precedente/ nu sunt decât calea/ până la acest poem” (Poem). El încearcă obsesiv să surprindă caracterul infabil al poeziei: „Mă gândesc acum la un poem de dragoste/ aşa cum mă gândesc la tine./ Elegia de-a nu putea să mi-l reprezint,/ elegia de-a nu putea scrie nici măcar DESPRE el” (Poem), conştient de faptul că „scriind pe fiecare obiect ceea ce e” (Poem), de fapt „îl înjură”, îl subminează din interiorul lui. O recurență a poeziei optzeciste este independența pe care poemul, odată terminat, o capătă în raport cu autorul său: „Nu știu cui seamănă aceste rânduri./ dar uite că iar vin să se întindă,/ să se așeze, să stea/ s-adoarmă și să se arate/ cu burțile lăsate, cu gurile căscate” (Prolog în carte).

Pentru poezia lui Ion Bogdan Lefter cuvântul-cheie este „abstract”. Iubita este abstractă (Poem cu titlul la sfârşit), iubirea e un concept (Trecere), moartea e o poetă suprarealistă (Un destin) şi, bineînţeles, poetul „stă la masă cu abstracţiunile”, evocând „nebunia acelor poeme mici, șlefuite,/ închise în ele ca imaginea noastră despre lume și viață” (Artă poetică). Poeziile lui sunt mai ample decât ale celorlaţi doi poeţi anterior menționați, dar versurile sunt fragmentate, ideile poetice frizează uneori absurdul, pentru a topi într-o fină observație a cotidianului conceptualizat elemente ce țin de mitologie (muzica sferelor, sugestia celor două lumi și a centaurilor, în poemul Cristale). Dimensiunea reflexivă a poeziei sale e accentuată, iar forma în care aceasta se concretizează e „o pâlnie care aspiră concretul,/ care curăță” (Față în față cu dublul), până ce versurile se aproprie de perfecțiunea observată de Manolescu.

Alexandru Muşina scrie o poezie despre realitate, fiind bine ancorat în interiorul ei. Spaţiile predilecte sunt diverse: în clasă, în tren, în cameră, sau la piaţă şi reprezintă perimetrele unor „lecţii”. Poezia se naşte prin experimentarea nemediată a realităţii. În consecinţă, versurile lui Alexandru Muşina se caracterizează prin directeţea limbajului şi aspectul prozaic, ironia („le-am și spus de altfel nu vă grăbiți/ de la balul bobocilor la balul comunal de acolo/ la biserică pe urmă bărbatul/ vine acasă beat și vă bate asta e e și cazul/ hai noroc la mai mare numai bine succes”, Lecția a doua. Zi de sărbătoare) şi estomparea subiectivităţii. Vocea poetului se ascunde în spatele unor experiențe banale, dar supărătoare tocmai prin monotonia lor, ca naveta la sat a profesorului de franceză, condiția sa mizeră și consecințele asupra relației cu alteritatea – o ființă damnată, la fel de convulsivă: „tu plângi halatul bleu-marin miroase/ a cloroform a sedative a sentimente/ risipite ca niște haine în mijlocul camerei căutând/ în grabă ceva căutând cu furie precipitată” (Lecția a treia. În cameră).

În afară de cele șapte lecții, grupajul de poezii semnate de Alexandru Mușina include unul dintre poemele-manifest, Budila-Express. Arta sa poetică amplă a devenit între timp un text de referință nu doar pentru poezia lui Mușina, ci și pentru întreaga generație, dedicându-i-se analize mai complexe și mai extinse decât o permite spațiul textului meu. Notez doar valențele poeziei: ca inspirație („acea trebuință/ Țâfnoasă și plină de rușine a adolescenței”), ca forță maladivă („precupeață grasă și care/ Ne-a luat pe nimic inimile de puștani și le-a pus pe ață”) și drept convenție („cuvânt plicticos/ Pe care dicționarele-l mai pomenesc/ Din conformism și vocație inerțială”), pe care o umple de sens tocmai efectul estetic al scrierii poemului.

Cele douăsprezece texte din antologie ale Marianei Marin, la numai câteva luni de la apariţia volumului de debut (Un război de o sută de ani, 1981), „constituie «schiţa» unei a doua cărţi, care însă nu a mai putut apărea (Atelierele)”8. Selecţia acestor poezii oglindeşte complexitatea tematică a universului liric al poetei în totalitatea lui: poezia (Pumaho, Limba scrisă sub pleoape), realitatea (Leprozeria, Partida), dragostea (Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir), moartea (cele şase Elegii) şi deconspiră modalitatea în care poeta se raportează la livresc (Asistenţa de noapte). Poezia Marianei Marin are mai degrabă aspectul unei notaţii de moment, decât a unei poezii prelucrate. Cu toate acestea, grija artistică a poetei pentru construcţia poemelor ei ține de o trasparenţă şi o sponatenitate jucate. Pumaho are între parenteze precizarea „10 şi 15 a.m la gara obor”, menită să confirme această aparenţă de „notaţie”; textul dezvoltă însă teme foarte serioase, tratate într-o manieră gravă, în care se simte componenta tragică, accentuată de perpetua raportare a poetei la realitate: „Refuz să mai privesc realitatea în faţă. Port în braţe doar poemul acesta/ care miroase urât – câine mort”. A fi poet într-o lume în care „vremea poemului înalt, ameţitor/ a trecut” (Limba scrisă sub pleoape) înseamnă a fi absent pentru ceilaţi, dar nici lumea poeziei nu-i oferă echilibru, ci o nelinişteşte: „Să suceşti gâtul poemului/ când afli că el se scrie şi în afara ta” (Elegie). Sentimentul de recluziune se datorează, aşadar, nu doar spaţiilor exterioare, ci şi trupului, perceput ca locuinţă pentru corpul fizic şi suflet. Motivul-liant al celor două lumi, cea reală şi cea interioară, a fiinţei, este dublul: „Ducem o viaţă dublă./ Aici poemul, visul brutal, lecţia despre verb,/ rotativa lui mâine şi ieri./ Dincolo de fereastră urechea destinului/ săpând liniştită în toamna de câlţi” (Elegie). Existenţa reală, ciclul nesfârşit de repetiţii mecanice, şi cea întru poezie, în egală măsură „vis brutal” şi „lecţie despre verb” se întâlnesc în acelaşi spaţiu. De aceea marea revelaţie înainte de moarte este conştientizarea limitării: „La sfârşit rămâne doar spaima/ şi acel sentiment de pustietoare siguranţă/ a limitelor/ dintre un măr putred şi unul sănătos” (Elegie). Ceea ce va deveni de netăgăduit în următoarele sale volume transpare din aceste câteva poeme, și anume că Mariana Marin e, încă de la început, o poetă pe deplin formată. Fie că ea se încadrează sau nu în linia optzeciştilor, forţa ei poetică e dată de elanul pe care îl au toţi poeţii din Generaţia ’80, chiar dacă energia creatoare e apoi valorizată, așa cum am văzut, diferit de fiecare dintre ei.

La mai bine de 30 de ani de la prima sa apariție, Cinci nu e doar dovada cristalizării unui nou mod de a scrie poezie, un volum fundamental pentru optzecism, ci și o carte la care cititorii se întorc ca la un prieten vechi ale cărui povești le reascultă cu drag. Poemele sunt cunoscute, deja clasicizate, și de aceea reeditarea volumului a constituit un eveniment literar în sine.

 

 

_____________
[1] Nicolae Manolescu, „Bilete de papagal, seria a doua”, prefaţa vol. Cinci, Bucureşti, Editura Litera, 1982, p. 3.
2 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 369.
3 Ibidem., p. 147.
4 Nicolae Steinhardt, Critica la persoana I, p. 267, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.
5 Ibidem., p. 168.
6 Nicoale Manolescu, loc. cit.
7 Ibidem, p. 4.
8 Nicolae Manolescu, În atelier va fi de acum întuneric, în „România literară”, nr. 19, 1991.

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 43-45]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s