Gheorghe PERIAN – Desant ’83

desant-83-antologie-de-proza-scurta-scrisa-de-autori-tineri

 

Cenaclul și antologia

 

În 1971 a existat o decizie oficială a Facultății de limba și literatura română din București de-a înființa un cenaclu literar, numit Cenaclul Junimea, a cărui coordonare i-a fost încredințată profesorului Ovid S. Crohmălniceanu. La întâlnirile de duminică, în Clubul Universității, au participat la început doar câțiva studenți, nucleul stabil fiind format din Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene și Ioan Flora, constituiți într-o grupare autointitulată „Noii”. Autorii (cei mai mulți născuți după 1950) au fost descoperiți și aduși să citească în cenaclu de către membrii vechi care și-au asumat și obligația de-a planifica lecturile. O alegere mai potrivită decât a lui Ovid S. Crohmălniceanu pentru funcția de coordonator nu s-ar fi putut face atunci. Trecut prin multe, pe deplin integrat în sistemul literar și politic, criticul știa pe ce butoane trebuie să apese pentru a înlesni reușita tinerilor săi cenacliști, de care se atașase și de al căror talent nu se îndoia. Mijloacele puse în joc pentru a forța debutul lui Sorin Preda sunt ale unui strateg desăvârșit, capabil să evite susceptibilitățile de tot felul, apărute în rândul factorilor implicați. Ori de câte ori a fost chemat la partid să dea socoteală pentru vorbele nesăbuite, căci anticomuniste, ale unor cenacliști, Crohmălniceanu a avut tactul necesar pentru a-i tempera și pe unii, și pe alții, asigurând astfel supraviețuirea cenaclului vreme de aproape două decenii. Cu spiritul său prevenitor, criticul a izbutit să facă din Cenaclul Junimea o „instituție” acceptată și recunoscută de forurile de atunci, atât de cele politice și universitare, cât și de cele literare. În plus, pentru a cimenta legătura dintre membrii cenaclului și pentru a consolida conștiința de grup a acestora, i-a încurajat să se angajeze în două întreprinderi colective, cum au fost scrierea în comun, după reguli dinainte fixate, a unui roman (rămas în manuscris) și publicarea, într-o antologie, a câtorva din prozele scurte citite în cenaclu.

Alcătuită de Ovid S. Crohmălniceanu și tipărită prin stăruințele acestuia la Editura Cartea Românească din București, Desant ’83 a fost antologia unui grup literar distinct, constituit în principal din absolvenți ai Facultății de limba și literatura română din București, autori de proză scurtă, reuniți în Cenaclul Junimea. Numele lor sunt: Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, George Cușnarencu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, Marius Bădițescu, Emil Paraschivoiu, Hanibal Stănciulescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Mihai Rogobete, Valentin Petculescu, Maria Holmeia și Mircea Cărtărescu. Apariția antologiei s-a înscris într-o mișcare amplă de revigorare a prozei scurte, mișcare declanșată cu puțin timp înainte în literatura română, la începutul anilor 1980, după o lungă perioadă de hegemonie a romanului. Scriitorii vârstnici încetaseră de mult să scrie nuvele și povestiri, publicând în schimb romane greoaie, de dimensiuni impozante, unele în două și chiar în trei volume. Revirimentul prozei scurte a fost opera scriitorilor tineri, aflați la primele lor cărți și la primele lor texte programatice în care pledau, în mod explicit și cu argumente naratologice, pentru o întoarcere la genurile epice de mici dimensiuni, mai receptive față de semnele, încă slabe, ale unei noi mentalități1.

Pentru ca un asemenea volum, ce întrunea multe din elementele unui manifest literar, să fie publicat, a trebuit ca Ovid S. Crohmălniceanu și cei 18 autori să adopte o atitudine respectuoasă și să nu contrazică în nici un moment așteptările și semeția puterilor decidente. Autorii au consimțit să scrie texte fără implicații politice și în felul acesta „să se strecoare pe sub ochii cerberilor literari”2. Coordonatorul a inclus-o în volum pe Maria Holmeia, nu neapărat fiindcă a citit în cenaclu, adusă de Mircea Nedelciu, ci pentru că, fiind muncitoare, putea „să îmbunătățească structura de clasă” a grupului, convingându-i pe diriguitori că antologia a fost alcătuită în respect față de prejudecățile de partid. Crohmălniceanu a trecut și peste gestul abuziv al editorului Mircea Ciobanu, altminteri un prozator talentat, de-a introduce în sumar pe un favorit al său, din afara cenaclului, știind prea bine că dacă s-ar fi opus exista riscul să pericliteze apariția cărții. Au fost tolerate și imixtiunile cenzurii, care a eliminat câteva proze bănuite că disimulează înțelesuri subversive. Sunt concesii, se poate spune, minore. Ele n-au alterat semnificația înnoitoare a volumului, dar au fost suficiente pentru a semnala instanțelor de putere (partidul, cenzura, editorul) că scriitorii tineri cunosc „regula jocului” și pot fi determinați s-o accepte, cel puțin deocamdată. Faptul că n-a existat, în prima fază, o atitudine ostilă a partidului față de grupul „desantiștilor” și că intenția a fost, dimpotrivă, să integreze acest grup se deduce dintr-o întâmplare povestită de Ioan Lăcustă în romanul său După vânzare, apărut în 2005. Aflăm din acest roman că un scriitor protocronist cunoscut și apreciat în acei ani s-a pregătit să atace dur la un congres al comuniștilor volumul Desant ’83 și pe autorii lui, dar a înregistrat un eșec usturător, discursul său neobținând aprobarea liderilor politici3. De această dată, oficialitățile au ridicat scutul deasupra scriitorilor tineri și i-au apărat de săgețile ce veneau dinspre lumea literară. A fost, desigur, și un semnal dat de partid cu privire la planurile pe care și le făcuse în legătură cu nou-veniții: de-a îi aduce în albia politicilor sale. Planuri repede abandonate, repede eșuate, cum foarte curând se va vedea.

Experimentalismul

 

Când a apărut, antologia a creat o impresie puternică de noutate prin factura experimentală a unora dintre texte, îndeosebi a celor grupate înspre final, ce păreau să anunțe o schimbare cu urmări importante în modul de a scrie proză scurtă. Atracția pentru experiment, mai puternică la absolvenții secției de limbă franceză, venea pe filiera studiilor structuraliste și poststructuraliste, care începeau să aibă o poziție solidă și în universitățile românești și a căror terminologie o găsim prefirată în volum. Grupul militant, cu program textualist afișat, era totuși restrâns, alcătuit din trei autori, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun și Gheorghe Ene, dar cu o mare putere de influență. Împreună au încercat să creeze un „stil”, destul de searbăd încă de pe atunci, constând în propoziții telegrafice, de multe ori eliptice de predicat, fără punctuație sau cu o punctuație minimală. Ideea era că, în text, cuvintele se înmulțesc și se atrag unele pe altele pornind de la sonoritățile lor, iar nu pentru a exprima un sens preexistent. De aici accentul pus pe jocurile de limbaj, foarte evident în proza lui Gheorghe Ene (și în a celorlalți nu mai puțin). Cei trei aveau, desigur, o justificare teoretică pentru modul lor de a scrie, dar oricât de subtilă ar fi fost aceasta, rezultatele în plan estetic lăsau de dorit. Singurul care a izbutit să se salveze, trădând întrucâtva metoda, a fost Gheorghe Crăciun, prin efectul de oralitate pe care l-a creat și prin folosirea unui limbaj cotidian, în linia lui Caragiale. Interesați de experiment, deși într-o măsură mai mică, au fost și alți prozatori din antologie. Mircea Nedelciu și-a etalat încă o dată preocupările lui de inginerie a textului și a propus conceptul de „relansatori textuali”, iar Nicolae Iliescu a parodiat tehnici postmoderne ca finalul multiplu, povestirea în povestire etc. De multă prețuire s-a bucurat și fragmentarismul, recognoscibil în câteva proze cu aspect de jurnal sau dicționar, pe care le-au semnat Cristian Teodorescu, Valentin Petculescu, Nicolae Iliescu și Emil Paraschivoiu. În această direcție, foarte departe a mers ultimul, Emil Paraschivoiu, una din prozele lui nefiind decât înșiruirea, după alfabet, a cuvintelor ce denumesc răul și urâtul din viața omului modern (procedeul vine de la Caragiale, din Moșii. Tablă de materii). Printre aceste cuvinte blestemate aflăm, spre surprinderea noastră, și unele ca: bibliotecar, expert, filosof, înțelept, profesionist, respectabil, despre care nu credeam că ar putea fi cuprinse vreodată într-un asemenea dicționar infernal.

Voința de cumințenie

Experimentalismul frapant al unora dintre proze și spiritul jovial prezent în altele au reținut cu precădere atenția criticilor, determinându-i să vorbească despre antologie în termeni de inovație și de ruptură, fără a insista asupra trăsăturilor de continuitate cu proza anilor 1960 și 1970, de care „desantiștii” nu s-au desprins cu totul până în acel moment. O nemulțumire față de scrierile retrospective și polemice ale generației anterioare a existat, a și fost exprimată în clar de unul dintre ei, ceea ce nu înseamnă că toți au întors spatele trecutului „obsedant” și au scris numai despre prezent. În ton cu prozatorii „șaizeciști”, Cristian Teodorescu și Constantin Stan au povestit câteva întâmplări specifice pentru epoca stalinistă, pe care n-au cunoscut-o în mod direct, fiind născuți când aceasta se apropia de sfârșit, dar au putut să afle amănunte despre ea din amintirile celor vârstnici și din lectura romanelor scrise de predecesori4. Viața cotidiană, mediocră și monotonă, grevată de rutina gesturilor mărunte, așa cum o găsim la scriitorii de la 1970 (cei care au făcut din cenușăreasă personajul lor predilect), această viață lipsită de relief, cu figurile ei substituibile, multiplicate parcă la nesfârșit nu și-a pierdut nici ea din interes, a rămas în continuare o temă de actualitate, reapărând la același Cristian Teodorescu, dar și la George Cușnarencu și Valentin Petculescu.

Dincolo de experimentalismul din unele proze, care a putut să pară, într-adevăr, avangardist și provocator, antologia denotă o voință de cumințenie și pe alocuri chiar un conformism pe linie ideologică. Autorii sunt preocupați să scrie în așa fel încât să nu dea prilej unor reacții de respingere din partea unui partid nevricos, intrat într-o degringoladă accentuată după 1980. Intenția de-a menaja sensibilitățile celor de la cenzură, care ar fi putut să elimine din cuprins textele neconvenabile, cum au și făcut dealtfel, a dus în unele cazuri la distorsiuni ale adevărului istoric, astăzi mai stridente decât fuseseră în momentul respectiv. „Desantiștii” s-au ferit să atragă asupra lor fulgerele partidului, știut fiind că acesta nu ierta ușor pe cine a îndrăznit o dată să-l sfideze, și au scris cu prudență, permițându-și o singură bravadă, cea de ordin estetic. Mircea Nedelciu în Provocare în stil Moreno pornește de la un eveniment dramatic, de mare impact afectiv, cutremurul din 1977, și creează două personaje care au fost traumatizate în circumstanțele de atunci, dar care în final se întorc printre oameni, cu perspectiva unor împliniri în plan social și afectiv. Nu doar evoluția în sens optimist a personajelor, ci și mențiuni aparent accidentale arată dorința autorului de-a se face acceptat de regim: naratorul nu uită să precizeze că printre ziarele cumpărate în fiecare dimineață se numără și „Scânteia”, iar un tovarăș al său ține să-i laude pe generalii armatei române. În cealaltă povestire, O zi ca o proză scurtă, Nedelciu procedează cu înșelăciune, lăsându-ne să credem că vrea să decupeze un episod din istoria delincvenței urbane, pentru ca în continuare, printr-o tehnică a dezvăluirilor progresive, să anuleze această impresie inițială, neplăcută pentru autorități, și să ne spună că personajele lui se înscriu, de fapt, pe o linie etică de normalitate și decență. Tinerii din proza lui Nicolae Iliescu, Departe pe jos, nutresc și ei același sentiment că trebuințele lor încă nelămurite se vor împlini în viitor și că lumea le este prielnică și îndatoritoare. Nici un dezacord nu părea să fi apărut între ei și un sistem interesat să le întrețină iluziile și să le hrănească speranțele. Duceau o viață ușoară, lipsită de responsabilități, neatinși de asprimile timpului: „vara mă duceam la ștrand, jucam whist, bridge și monopoli și remi cu băieții, înotam, vâsleam, vara mă duceam la mare, la 2 Mai, făceam nudism, iarna plecam la munte (hotelurile Orizont, Cioplea, Muntenia etc.), scriam, eram monden, cum altfel”. Notele de conformism politic sunt mai apăsate în această proză: naratorul vrea cu dinadins ca noi, cititorii lui, să știm că el e marxist, patriot și naționalist, că-i plac scriitorii ruși din epoca stalinistă și că are păreri nu tocmai bune despre Occident și despre americani. Aceeași încredere în viitor o descoperim și la tinerii din proza lui Marius Bădițescu, Schimbarea la față. Și ei cred că societatea e astfel întocmită încât dorințele lor să se poată realiza numaidecât. Au și ei un parcurs fără dificultăți, fiindcă nimeni nu le stă împotrivă, toată lumea îi susține în încercările pe care le fac. În Cavalerul Furtună și scutierul Dodițoiu, Hanibal Stănciulescu a imaginat un personaj abil, un inginer agronom debutant, care a învățat repede când să se aplece la stânga și când la dreapta, pentru a se face agreat de partid. În fine, proza lui Cristian Teodorescu, Casa, se încadrează și ea, prin unele aspecte, în viziunea oficială asupra epocii postbelice. Când vine vorba despre război, soldații ruși sunt prezentați într-o lumină favorabilă, spre deosebire de cei germani, cu toate că și unii, și alții au intrat în țară ca ocupanți. Rușii erau însă învingători și despre ei nu se putea vorbi decât la modul reverențios. Comuniștii sunt priviți cu simpatie: au un suflet bun, dau pensii, ajută pe cei nevoiași, manifestă înțelegere pentru cei aflați la ananghie etc. Întrucât slujesc necesitatea istorică, nu pot face nimic, din păcate, pentru salvarea lumii vechi, aceasta trebuie să dispară, măcar că dispariția ei e întristătoare pentru toți, și pentru partid. Cât privește generațiile tinere care au deschis ochii în comunism, acestea pot trece printr-o perioadă grea, dar până la urmă își găsesc mulțumirea, se integrează, își realizează proiectele.

Sediționismul

Voința aceasta de cumințenie, deși foarte vizibilă, nu este totuși o trăsătură exclusivă și mai ales nu este aceea care va da orientarea de viitor a scriitorilor prezenți în antologie. Astăzi, având posibilitatea unei receptări nestânjenite ideologic, o impresie mai vie fac prozele în care se întrevăd formele incipiente, încă neclare, ale criticismului și ale opoziției față de liniile de autoritate ale epocii. Un curent sediționist propriu-zis va apărea în literatura postmodernistă abia în a doua jumătate a deceniului al nouălea, dar câteva prefigurări existau deja în antologie5. Potrivnicia de mai târziu a scriitorilor postmoderni se presimțea în obstinația cu care negau ideea de continuitate a generațiilor, esențială pentru direcția conservatoare luată de partidul comunist, și puneau accent pe disensiunile dintre tineri și vârstnici, înțelese ca manifestări de suprafață ale unei dorințe adânci de înnoire, de schimbare. Câteva povestiri, reunite într-o categorie distinctă, nu și foarte omogenă ca formă, țin de o literatură a mâniei și a protestului dirijată în contra unei gerontarhii autoritare, incipientă la acea dată în societatea românească. Proza lui Sorin Preda, Întâlnirea, dezvăluie gândurile ascunse ale unei femei divorțate, impresiile ei dezagreabile, repulsia și ura ei față de fostul soț ajuns la senectute, dar în continuare la fel de odios și de neînduplecat. În termeni și mai clari apare conflictul dintre generații la Constantin Stan, în Arta de a fi iubit, având ca personaj un tânăr muncitor obsedat de figura degradată și brutală a tatălui care își înfometa familia și își teroriza copiii, determinându-i pe unii să plece de acasă și să rătăcească dintr-un loc în altul, fără căpătâi. Tema revine la Marius Bădițescu în Schimbarea la față, unde personajul principal, deși nu se împotrivește tatălui, fost milițian, tratându-i cu îngăduință apucăturile de patriarh, e conștient totuși că aparține unui alt timp („fiecare cu vremea lui”) și unei alte categorii de vârstă. Bătrânii sunt personaje frecvente în această carte și, de cele mai multe ori, sunt rău văzuți. În Metastază, povestirea lui Hanibal Stănciulescu, ei apar în număr mare și toți sunt decrepiți, schilozi, anorexici, senili, loviți de surditate și aproape muribunzi. Pe scurt, fie că sunt ținta unor diatribe, din cauza tendințelor hegemonice la care nu vor să renunțe, fie că devin personaje de comedie, când declinul biologic îi scoate, în sfârșit, de pe câmpul de luptă, cei din generația veche reprezintă, cu puține excepții, personajul negativ în această antologie.

Spiritul de cumințenie al anilor 1970, recomandat pe cale oficială și respectat până la un punct de scriitorii postmoderni la începuturile lor, a fost totuși încălcat, încă o dată, în prozele scurte semnate de George Cușnarencu, Constantin Stan, Ioan Lăcustă, Ion Bogdan Lefter și Mircea Cărtărescu. Spre deosebire de predecesorii lor, care promovau elitismul și scriau cu precădere despre „noua clasă conducătoare” din perioada comunistă, cei amintiți mai devreme și-au întors privirile spre lumea de jos, nefardată ideologic, cunoscută de unii în mod direct, din experiența lor biografică. Personajele acestora eșuează printre oameni cu o existență mohorâtă, întotdeuna precară și mereu amenințată, din rândul cărora izbutesc cu greu și după mult timp să se desprindă, pentru a se redresa. Urmând un traseu descendent, postmoderniștii au descoperit contracultura, devenită sursă de inspirație pentru ei, și au pus sub semnul întrebării noțiunea clasică de scriitor, ce denumea acum o persoană din nomenclatură: „e ceva putred în (dar mai ales sub) cuvântul acesta”, scrie Emil Paraschivoiu. Personajul lui Constantin Stan din proza deja amintită, Arta de a fi iubit, e din categoria dezmoșteniților, a celor care își duc viața printre muncitori, pe șantiere sau prin gări, știind ce înseamnă mizeria, foamea, nesiguranța: „nu eram copilul răsfățat al revoluției, pus acum în capul mesei, nici conștiința trează a revoluționarului, eram, fusesem muncitorul de la lopată, dormind în rulote și barăci, mâncând conserve și salam, iar ziarele știam că au o funcție foarte precisă: bune de împachetat slana și pita”. În Vis de lup, proza lui Ioan Lăcustă, au fost remarcate imaginile filmice, cu tipar expresionist, care din când în când se încețoșează și se pierd într-o atmosferă onirică. Nu s-a vorbit de tonalitatea sumbră a povestirii, nici despre mediul sordid sau despre personajele de condiție joasă, trăind în promiscuitate și în provizorat: militari, foști pușcăriași, femei traumatizate etc. Proza lui Mircea Cărtărescu, Păianjeni de pământ, ultima din volum, este și ea orientată în jos, scormonește și ea în adâncurile întunecate ale omului, acolo unde se zămislește răul și lumina conștiinței nu pătrunde. Autorul creează, cu neasemuitul său talent, un paralelism și o analogie între universul cazon, încărcat cu energie distructivă, și lumea păianjenilor verzi care, scoși din fundul pământului, se încaieră și se ucid cu mușcături veninoase.

Apărută într-o perioadă de tranziție, când literatura română ezita între continuitate și schimbare, antologia Desant ’83 a reunit pentru o clipă, înainte de-a se despărți în mod definitiv, câteva tendințe greu de conciliat, unele fiind prelungiri ale prozei românești din deceniile anterioare, altele fiind trăsături de viitor, a căror împlinire va avea loc nu peste mult timp, în spațiul mai larg al unei noi generații, generația postmodernistă, cum ne-am obișnuit s-o numim.

 

__________
[1]Am scris pe larg despre aceasta în Literatura în schimbare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 35-39
2 Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Editura Nemira, București, 1994, p. 153
3 Vezi Ioan Lăcustă, După vânzare, roman, Editura Curtea Veche, București, 2005, p. 20
4 În 1980 a apărut romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pamânteni, care cuprindea o bogată colecție de orori petrecute în deceniul al șaselea.
5 Despre sediționism am scris în Studii de literatură română recentă, I, volum colectiv, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2016, p. 31-47

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 45-49]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s