Lucia ȚURCANU – Generația ’80 din Basarabia

portret-de-grup

Optzeciştii alcătuiesc, probabil, generaţia care a intrat cel mai spectaculos în scena literaturii române. Vădind o pregnantă conștiință a apartenenței la grup încă de la debut (în 1982, apare volumul colectiv Aer cu diamante, prefațat de Nicolae Manolescu), autoomologându-se drept generație (Alexandru Mușina, el însuși poet optzecist, publică, în 1993, Antologia poeziei generației 80, cu o prefață având titlu de manifest, O poezie pentru mileniul III), formulându-și, din interior, conceptele și inventându-și uneltele metatextuale (în 1994, Gheorghe Crăciun, unul dintre capii generației, editează antologia Competiția continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice), optzeciștii s-au impus ca cel mai lucrat și mai cu bătaie lungă proiect generaționist.

Situația e oarecum diferită în cazul optzeciștilor din Basarabia, autori prin care, s-a afirmat de mai multe ori, se produce sincronizarea formulelor poetice din stânga Prutului cu cele din Țară. Optzeciştii de la Chișinău au debutat pe cont propriu şi nu s-au remarcat la început printr-un spirit generaţionist la fel de puternic precum cel al colegilor lor de la București, nici nu au fost propulsaţi de critici-mentori care să-i formeze în cenacluri (cum a fost Nicolae Manolescu la Cenaclul de Luni, Ovid. S. Crohmălniceanu la Cenaclul Junimea, Mircea Martin la Cenaclul Universitas), ei fiindu-şi sieşi critici şi teoreticieni (la câţiva ani de la debutul celor mai mulţi dintre optzecişti – Nicolae Popa, 1983; Lorina Bălteanu, 1984; Emilian Galaicu-Păun, 1986; Teo Chiriac, 1987; Eugen Cioclea, 1988 –, apar câteva articole, semnate, în mare, de aceiaşi autori, care anunţă schimbarea de paradigmă: Emilian Galaicu-Păun – Anul literar 1989, în „Tinerimea Moldovei”, 1990, şi Poezia la Post-Restant, în „Literatura şi arta”, 1990; Nicolae Popa – Momentul poetic-90, în Supliment la „Sfatul Ţării”, 1991; iar puţin mai târziu, Vasile Gârneţ – Generaţia ’80 – schiţă de portret, în „Contrafort”, 1994, Nicolae Leahu, Feţele şi măştile optzecismului din Basarabia, în „Semn”, 1995).

Înmatricularea în grup se produce în 1995, atunci când apare antologia lui Eugen Lungu Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene (Editura Arc), „o carte de vizită a generaţiei ’80 basarabene” (cum o numeşte antologatorul). Sunt încadrați în „grup”: Eugen Cioclea, Valeria Grosu, Arcadie Suceveanu, Călina Trifan, Leo Bordeianu, Vsevolod Ciornei, Teo Chiriac, Vasile Gârneţ, Nicolae Popa, Valeriu Matei, Grigore Chiper, Constantin Olteanu, Lorina Bălteanu, Irina Nechit, Ghenadie Nicu, Nicolae Leahu, Ghenadie Postolache, Emilian Galaicu-Păun, Aura Christi, Dumitru Crudu – douăzeci de poeţi, făcând parte din generaţii biologice diferite (Eugen Cioclea e născut în 1948, iar Dumitru Crudu, în 1967), care aveau publicată cel puţin o carte şi ale căror poeme vădeau dacă nu apartenenţa la paradigma optzecistă, cel puțin tendința programată de realizarea a rupturii de vechea mentalitate literară.

În prefaţa al cărei titlu anunţa modificarea de paradigmă ce se producea odată cu apariţia primelor volume ale optzeciştilor – O altă poezie –, Eugen Lungu punctează trăsăturile distinctive ale practicii literar-artistice optzeciste: mularea pe livresc, pe faptul de cultură, „demetaforizarea şi deliricizarea/…/, oralitatea, prozaismul, ludicul, ironicul/…/, grotescul, biografismul, textualismul, intertextualitatea etc.”, toate procedee proprii postmoderniştilor din Ţară. Iar cei mai mulți dintre poeții antologați în Portret de grup (bunăoară, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneț, Nicolae Leahu sunt și textualiști, și intertextualizanți, și ludico-ironici).

Există însă și „ne-optzeciști” în antologie: unii – autori (Valeria Grosu, Călina Trifan, Leo Bordeianu, Aura Christi) care mai păstrează în versurile lor ecouri din lirismul neoromantic al șaptezeciștilor, deși manifestă tendința de demetaforizare și chiar, parțial, de prozaizare a discursului; alții (de fapt unul singur, Dumitru Crudu) – adepți ai minimalismului nouăzecist-milenarist. Această eterogenitate nu a împiedicat însă Portret-ul de grup să anunțe schimbarea/ruptura care se producea în poezia românească din Basarabia în anii ’80 ai secolului al XX-lea. În consecință, antologia a avut rezonanţă în epocă (au scris despre acest eveniment editorial critici români de primă mână). Pentru că venea în continuarea volumului realizat de Alexandru Mușina, Antologia poeziei generației ’80, și completa astfel portretul de grup al optzeciştilor români. Dar şi pentru că releva, pe bună dreptate, o nouă imagine a literaturii de la Chişinău, eliberată de protocronisme păşunist-mesianice, scrisă într-o limbă română impecabilă, alimentată din formulele poetice de ultimă oră.

La două decenii de la apariţia cărţii, Eugen Lungu, provocat de editorul Gheorghe Erizanu (Editura Cartier), scoate a doua ediţie a antologiei, adăugând un dosar cu referinţe critice, ceea ce face din Portret de grup o antologie-instrument. Proiectul însă nu se încheie aici. „În 2015, mi-am amintit, tocmai se împlinesc douăzeci de ani de la apariția Portretului… A fost suficient acest declic cronologic și șoapta lui Dumas-tatăl, ca să avem și titlul noului Portret… Era cât se poate de provocatoare și interesantă o re-vizitare a generației ’80 din perspectivă poetică. O generație grizonantă, ușor ridată, atingând vârsta maturității creatoare și împovărată deja de funcții publice”, afirmă Eugen Lungu în prefața – Poezia din profil – la cea de-a doua antologie Portret de grup, de data aceasta cu subtitlul După 20 de ani. Este, cred, o experiență inedită în istoria literaturii române această punere față în față a unei generații de autori pentru a urmări evoluția formulelor poetice și gradul de fidelitate față de paradigmă, dar și pentru a înțelege câți dintre cei care debutau exploziv acum douăzeci de ani au rămas în competiție. Intenția era să fie păstrată componența Portret-ului de grup-I – „credeam deci în «recidivă» programatică”, recunoaște Eugen Lungu în prefață –, până la urmă făcându-se totuși câteva modificări: lipsește Vasile Gârneț (care și-a exprimat dorința de a nu fi cuprins nici în ediția a II-a a primului Portret de grup), a fost „redus” Constantin Olteanu (care nu a mai publicat nicio carte după 1995), a fost inclus Mircea V. Ciobanu (absent în Portret de grup-I doar pentru că debuta editorial concomitent cu apariția antologiei).

Re-vizitarea generației ’80, avându-l drept ghid pe Eugen Lungu, critic și antologator consecvent, riguros, cu un gust estetic de netăgăduit, ne relevă câteva nuanțe care au marcat parcursul optzeciștilor basarabeni.

La mai mulți dintre autorii antologați se poate observa o de-metaforizare pregnantă a discursului și, totodată, o diluare a livrescului, o distanțare de faptul de cultură. Această tendință minimalistă, devenită azi programatică pentru douămiiști, funcționează în favoarea autenticității. Iată câteva versuri ale regretatului Eugen Cioclea, scrise parcă în ritmuri de hip-hop, care, cu siguranță, fac concurență textelor teribiliste ale nou-veniților în literatură: „Cad printre belele. Se scumpeşte gazul,/ Violez dolarul şi-l prefac în cenţi./ Inerţia creşte, una-s cu golanul,/ umilința-i bere revărsată-n/ cărți” (Anapoda).

Multe poeme dovedesc că sensibilitatea rafinată, faptul de cultură și banalul cotidian alternează iscusit și converg adesea către un lirism al notației realist-minimaliste care glisează pe alocuri către meditația sau evocarea cu tentă existențialistă. Remarcabil în acest sens este poemul lui Nicolae Popa Loc luminos: „Rupe vântul salcia frunzuliță cu frunzuliță,/ crenguță cu crenguță/ și se luminează locul unde a crescut/ și s-a legănat salcia pe mal de râu/ beată de blândețea înverzirii.// spulberă vântul salcia/ și se luminează locul pe mal de râu,/ se luminează bulboana peste care/ se tot apleacă salcia/ gustând din trecerea apei.// apoi brusc vântul se răsucește și/ te bate din față. Te frunzărește/ amintire cu amintire,/ cicatrice cu cicatrice… De fapt, vântul/ pregătește terenul.// în locul tău urmează să apară un loc luminos”. Experiențele cotidiene mărunte fac loc, ușor-ușor, preocupărilor ontologice profunde. Trecerea, risipirea devin teme vizitate tot mai des de optzeciști. Bunăoară, poemul lui Grigore Chiper tata la patruzeci de ani, dezvoltă tema trecerii implacabile, autorul operând cu un limbaj denotativ prin excelență. Dramatismul nu este declarativ-patetic, ci se insinuează (abia tangibil, ar zice Grigore Chiper) prin interstițiile imaginilor desprinse parcă dintr-un album de familie: „era iarnă știu deși nu-mi amintesc bine/ să fi fost iarnă sau alt anotimp// tata împlinea patruzeci de ani// oaspeții au stat o vreme în camera cu lampă luminiscentă/ apoi au plecat/ punându-și probabil paltoanele conform calendarului// tata s-a ales cu o lampă electrică/ într-o cutie cu pluș vernil înăuntru// eu îmi urmam clasa întâi de școală/ notele mele proaste din toamnă/ erau în urmă/ dar nu într-atât/ precum e întâmplarea cu cutia verde/ găsită acum într-o altă cutie/ pentru vechituri”. În același context poate fi citată și elegia lui Mircea V. Ciobanu împărăția cerurilor, o poezie a regresiunii: „după plecarea tatei/ casa se lăsa mereu pe o parte/…/ acum nici mama nu mai este/ și casa se prăbușește/ în toate părțile deodată/ intră în pământ”. (Apropo de optzeciștii care nu au intrat în Portret de grup pentru că au debutat după 1995, Maria Șleahtițchi, în Oleandrii mă strigă roz, 2010, și, îndeosebi, în Iubirea noastră e o doamnă frumoasă, 2015, la fel se îndreaptă către acest tip de poezie, a regresiunii, a dispariției unei lumi care, altădată, conferea certitudine existenței.)

Dacă la început optzeciștii, aproape fără excepții, preferau ipostaza de homo ludens, cu timpul nu se mai sfiesc să-și dezvăluie și dimensiunea de homo sentens. Ajunși la vârsta când părinții li se retrag dincolo, poeții generației ’80 se arată tot mai preocupați de tema morții, creând poeme de o autenticitate zguduitoare. Atunci când este evocată moartea, se renunță la livresc în favoarea dictusului natural. Metaforele se retrag din text, lăsându-i limbajului de zi cu zi libertatea de a exprima trăirea la modul cel mai firesc. Am selectat doar câteva exemple din antologie, relevante, cred, în ceea ce privește ineditul formulelor alese de optzeciști pentru a reda în poezie sentimentul provocat de conștientizarea inevitabilității sfârșitului: „Într-o dimineață/ cu ceață deasă de noiembrie, 1952/ Mama venea de la starea civilă/ cu certificatul meu/ de naştere// Într-o dimineaţă cu ceaţă deasă/ de noiembrie, 2012/ vin eu, fiul ei, de la starea civilă/ cu certificatul ei/ de deces// Mama îmi aducea începutul/ eu îi aduc rezumatul” (Arcadie Suceveanu, Moneda de aur); „iar noi stingem lumânările/ să nu se încălzească aerul în cameră/ să nu se schimbe culoarea feţei care mai ieri se întorcea/ spre fiecare din noi/ surâzând ridicând din sprâncene în semn că ne recunoaşte,/ acum capul lui stă nemişcat sub masca albă/ faţa încă nu s-a desfigurat/ craniul zace întreg acolo pe pernă/ carnea obrajilor umezită de formol/ se păstrează intactă/ buzele limba şi dinţii sunt la locul lor/ numai sufletul nu mai e în gura întredeschisă” (Irina Nechit, Masca); „Am întrebat moartea/ ce-i place cel mai mult/ și mi-a răspuns: viața pe pâine” (Călina Trifan, Țărână). Și aș mai cita un text aici, Pietà, de Emilian Galaicu-Păun, poem sugestiv, cred, atât din perspectiva mutațiilor tematice care se produc în poezia optzecistă din Basarabia în ultimii ani, cât și în privința reinventărilor/renovărilor prozodice: „Acum/ tot/ ce-mi/ doresc/ este/ încă 7/ ani de/ viață/ și doar/ ca să/ pot fi/ îngropat/ într-un/ mormânt/ cu mama:/ unu-n/ brațele/ celuilalt/ așteptând/ învierea/ din morți”. De obicei structuri palimpsestice „pe cât de lungi, pe atât de late” (Al. Cistelecan), poemele lui Emilian Galaicu-Păun devin suple (ca lumânările, comparația vine) atunci când eul evocă moartea. (Mărturie sunt toate textele din Columbar-ul adăugat la ediția a doua a romanului Țesut viu. 10×10.) Până și Nicolae Leahu, poate cel mai ludic și mai intertextualizant poet al generației, adoptă, într-un moment, exprimarea firească, limbajul de gradul I pentru a crea o ars poetica inedită pentru estetica posmodernistă: „poezia muri într-o zi senină/ cu iarba încă înrourată –/ dăduse de mâncare la păsări/ dusese vitele pe maidan/ şi se aşezase oarecum obosită/ lângă stâlpul prispei/ sub cununile de ceapă şi usturoi// îşi plecase fruntea/ urmărind cum mişună furnicile/ pe lângă prag/ și așa a rămas” (Baladă). Referindu-se la poezia „marii treceri”, aproape neîntâlnită până acum câțiva ani în cărțile optzeciștilor din Basarabia, Eugen Lungu constată, în finalul prefeței la cea de-a doua antologie: „Sunt cele mai percutante poeme ale volumului care vorbesc nu numai de maturitatea artistică a autorilor, dar și despre o anume percepție a realității scrutate până în rădăcini”.

Așadar, optzeciștii au ajuns la vârsta maturității, o dovedesc temele și structurile prozodice pe care le explorează în cele mai noi texte mulți dintre autorii incluși în Portret de grup. Unii, dimpotrivă, au rămas înțepeniți în proiect, s-au manierizat, iar prezența lor în cea de-a doua antologie e justificată numai de intenția autorului de a-i prezenta ca în oglindă pe poeții selectați acum douăzeci de ani pentru Portret de grup-I și a le urmări traseul.

Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene îi legitima pe optzeciștii basarabeni ca reprezentanți ai unei generații și-i raporta, indirect, la optzeciștii din țară. Portret de grup. După 20 de ani îi legitimează pe optzeciști ca poeți, raportându-i, de această dată, la istoria poeziei românești.

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 67-69]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s