După cum rezultă – eclatant și peremptoriu – din memorialele și jurnalele publicate în regie proprie de fiecare autoare, educatoarele care le-au avut în grijă pe viitoarele poetese optzeciste au fost de-a dreptul șocate – și așa au și rămas – să vadă niște fetițe desăvîrșit decepționate de orice și din capul locului. Deprimarea acestora era atît de iremediabilă încît nu le puteau mișca din ea cu nimic – nici cu dulciuri, nici cu jocuri, nici cu desene animate, nici cu serbări de cîntece și dansuri. Fetițele astea refuzau organic orice prilej de bucurie și orice șansă de farmec sau plăcere, fie ele ale oricui, de la flori la bomboane și mai departe. Cazul a fost atît de general încît o comisie de savanți a studiat imediat fenomenul și a ajuns la concluzia că generația feminină ’80 suferă masiv de anhedonie (una de-a dreptul endemică). Diagnosticul s-a verificat și mai apoi și a devenit evident pentru toată lumea cînd au început să le-apară primele poezii. Toate purtau de flamură o acută alergie la pozitive (și nu doar la clișeele pozitivelor), la exultanțe și la reverie, practicînd deceptivitatea ca stare și deceptivismul ca doctrină. În mod firesc – și compensator -, stilistica devine pamfletară, iar imaginația se autoprogramează pe denunțul de urîțenii și orori. Cînd stătea mai bine, lumea era doar o desfășurare grotescă, desenată în detalii duse pînă în atrocitatea naturalistă cu un fel de vervă a cinismului imaginativ, înflăcărat, la rîndul lui, de o tensiune expresionistă. Peste tot și peste toate (natură, iubire, tinerețe etc.) se purta un duh sarcastic manifestat în apostrofe și denunțuri care scoteau la iveală reversul grotesc al iluziilor. Atît de decepționate au fost toate aceste poete încît abia tîrziu de tot, spre maturitatea în declin, au reușit să se îndrăgostească și să cînte și de bucuriile – ori necazurile – amorului. Marta Petreu, Mariana Marin, Magda Cârneci, Elena Ștefoi etc. etc. n-au dezvrăjit doar lumea (cum trebuia să procedeze, după manual, orice postmodern), ci au pictat-o de-a dreptul cu vitrion (și nu totdeauna englezesc), desfigurînd-o cu vocație, nu doar cu voluptate. Mici șanse de reabilitare lumea mai păstra, totuși, prin poezia Marianei Codruț (și a altor cîtorva poete mai marginale), din care farmecul – fie cît de precar – nu fusese măturat cu totul. Dar nici repropus prea ofensiv, ci doar prin timide reverii.

Dar ce fel de poetă poate fi Mariana Codruț dacă e în stare să scrie, deodată, ”o poezie de cameră”¹ și să trăiască dintr-o ”dispoziție orgiastică”?² Dacă ”își recuză cu ostentație feminitatea”³ și-n același timp profesează pe față ”asumarea unei feminități ce-și interoghează, cu o rară sensibilitate, datele”?⁴ Firește, nu-i de exclus ca o domnișoară de pension să se avînte uneori în cîte-o orgie și nici nu-i lipsit de șarm și de efect seductiv stilul antifeminin, dacă el vine dintr-o feminitate iradiantă. Asta în viața de toate zilele (și nopțile, desigur), dar parcă în poezie s-ar pretinde ceva mai mult coerență și nu contradicții chiar atît de drastice. Să fie Mariana o poetă cu două fețe și două temperamente, unele diurne, altele nocturne? Să fie în miezul poeziei sale chiar un asemenea clivaj irezolvabil și dramatic? Nu-i, desigur, imposibil, chiar dacă nu e nici plăcut să fii chinuit de o tensiune a eurilor atît de ireductibilă.

Lucrurile, în orice caz, nu stau chiar dramatic la debutul cu Măceșul din magazia de lemne (Editura Junimea, Iași, 1982), volum construit din instantanee de stări și instantanee de real (în relație de vase comunicante, firește). Mariana nu e caustică, n-are contemplativitatea malițioasă a colegelor de serie și s-ar lăsa bucuroasă în voia senzațiilor mai voluptuoase, dacă n-ar simți concomitent și frisonul degradării (uneori chiar al morții). Poemele pornesc, de regulă, într-o explorare pozitivă (îndeosebi cele de dragoste, pe care, pe bun cuvînt, Dumitru Chioaru le găsește ”admirabile”)⁵, dar în plină paradă hedonistă (în rezonanțe intime, minore, nu în chiote) survine, retezînd-o, o undă de spaimă și angoasă: ”în cada de baie,/ o frunză dintr-un noiembrie/ cît un ochi de geam.// din odaie-n odaie,/ îmi strîng umerii în palme./ praf de pușcă umed/ gîndul în carcasa creierului.// dragostea – coloană vertebrală./ ascult viermele urcînd… (Poem despre dragoste, I). E o undă captată (deocamdată) doar ca fulguranță (dar decisivă pentru reconfigurarea stării), cu puțin spațiu textual de manifestare, dar cu atît mai eficientă în brevismul ei. Mariana nu pornește cu premisa desfigurării sau a anxietății gata emisă, ci întîlnește frisonul acestora pe  drumul conturării de senzații cu deliciu (a căror înflorire e și curmată brusc). Acuarela pregătitoare e elegantă, rafinată, cu cadru de finețe, atît de elaborată încît lui Radu G. Țeposu poezia ei i-a făcut impresia că e ”un triumf al stilului” și că ”suferă” de ”melancolia perfecțiunii”.⁶ Sau că stă, pentru Iulian Boldea, ”sub semnul calofiliei”,⁷ fiind pusă acolo de o ”voință de stiizare.”⁸ Lucrurile astea pot sta (pe jumătate) în picioare, dar în realitate poemele Marianei trec totdeauna peste un prag de cădere și corupere a iluziei; explorarea în inefabil sfîrșește regulat în percepția dureroasă a grotescului de sub el: ”cînd umbra aceea copleșitoare/ mă scapă din gheare/…/ merg de-a bușilea,/ frică mi-e și de chipurile/ desenate de mine însămi/ pe pereți;/ hei, strig,/ hei, răspunde înăbușit ecoul/ sub coaste. și atunci/ știu că acolo/ e o simplă legătură de oase,/ o bulboană…”(Despre poezie). Din ”bulboana” asta iese mereu la suprafață o amenințare – și pe marginea ei se plimbă poeta. Poate că Mariana cultivă ”utopia echilibrului și a liniștii”,⁹ dar fapt e că are mereu parte de o izbucnire a anxietăților strînse ghem dedesubt, de o detracare atît a inefabilelor, cît și a gamei senzațiilor: ”totul este foarte departe./ vorbele ajung la ureche/ mărunte grămezi de cenușă./ nu fac nici efortul/ de-a le îndepărta de pe haine./ doar senzațiile rămîn/ de noroi vîscos./ crustă elastic-rigidă și grea” (Criză). Cu aceste senzații ”noroioase” participă și Mariana la misiunea de denunț al lumii asumată de colegele ei. Va fi ținînd ea un ”echilibru perfect între cerebralitate și senzualitate”¹⁰, dar nu-l poate ține pe cel dintre elan și decepție, dintre participarea la peisaj și spaima ce iese din adîncurile acestuia. Adică dintre scriitura de rafinate și cea de grotești. Încet-încet, parcă fără voie, dar silită de codul mărturiei și tîrîtă de valul grotesc al realului, ea va ”pune în evidență dificilul, dizgrațiosul, searbădul.”¹¹ Deocamdată, în prima carte, nu cu mult avînt sarcastic; dar își va scoate ghearele numaidecît în următoarele.

În Schiță de autoportret (Editura Junimea, Iași, 1986) schimbările – de ton, de atitudine, de stare – nu-s majore (dar nici chiar minore). Mariana conturează aparente peisaje de acalmie sau reverie pe care le smucește brusc în convulsii și spasme: ”în grădina spitalului, verde,/ caii pasc liniștiți/ printre gutui.// lucerna le înfășoară/ gleznele tremurînde,/ soarele/ îi orbește…// ah, fioroasă melancolie,/ cu ziduri de cărămidă,/ înăuntrul tău/ țipătul/ s-a oprit în gîtlej/ și sîngerează” (Amiază cuminte). Gheorghe Grigurcu zice că ”se dedă unei scriituri vitaliste,”¹² procesîndu-și astfel ”dispoziția orgiastică” de care am pomenit. Numai că elanurile Marianei, chiar și cele de contopire stihială, sunt întotdeauna retezate de insidiile morții: ”într-o zi/ din octombrie auriu/ sufletul universului/ coboară în mine.// înviate, celulele mele/ clădesc/ o melancolie perfectă.// o, sufletul meu/ înveninat de sfîrșit/ totdeauna” (Geometrie). Melancolia pe care o profesează e tulburată mereu de aceste flash-uri funeste și poeta vede răul cuibărit pînă și în cele mai solare peisaje sau portrete: ”învelită/ în mătăsoasa coajă roșie/ frînge inimile/ de dimineața pînă seara./…/ arde toată/ de adevăr și dreptate./ ah, și negru sălaș/ în sînul ei…” (Portret în roșu al verii). Atenția ei e confiscată de această fenomenologie a răului (ușor alegorizată) pe care-l va percepe, tot mai acut, ca omniprezență: ”…/ aerul e dens – nimeni n-ar putea/ să zboare prin el./ din memorie nu se ivește nimic/ liniștitor. cald și liniștitor…/ aerul e negru” (Noapte de septembrie). Nucleul de spaimă al lumii începe să explodeze deja de aici. Pînă și poezia vine ca terifianță, ca ”spaimă” (firește, și ca spionaj fatal, de dincolo, urmă evidentă de racord romantic, ușor prelucrat, cu metafizicele). Stratul substanțial al lumii e tot mai clar frămîntat din spaime și angoase.

Pe astea le poartă Mariana cu sine și-n cele mai calificate reverii sau peisaje de tihnă, cum se întîmplă în Somnul din Tabieturile nopții de vară (Editura Cartea Românească, București, 1989), unde, dincolo de precauția ironică față de un clișeu literar, mai eficient e trasorul coșmaresc: ”dacă te culci/ cu fereastra deschisă/ înspre grădina casei părintești/ ce somn fără spaime te prinde!// fîlfîie ușoară perdeaua/ (limbă de ceas/ în întunericul de catran)/ și valuri de miros/ și limpede liniște/ răstoarnă peste tine.// achenă în vînt,/ cîntecul greierului risipitor/ cu pistrui te stropește// cucurigu! cucurigu!/ răsună în creierul tău/ (trăgînd la coșmar/ precum calul spre casă)/ momentul preclasic/ al miezului nopții”. Ecuația vitalistă, tradusă, zice Grigurcu, într-o poezie ”exclamativă, neascuns patetică,”¹³ continuă să fie cenzurată de presentimente negre și de sentimentul unei sancțiuni iminente: ”o, cum te iubesc, viață,/ cu groază, cu ardoare!/ dar tu nu știi că eu,/ asemenea unei fete/ citind/ un roman de iubire/ între pagini școlare ascuns,/ învăț pe furiș/ alfabetul morții” (Creangă înflorită). Acesta e dansul pe care-l performează Mariana în Tabieturi…: un pas de elan, un pas de spaimă; un mic extaz promis, tăiat de un frison actualizat instantaneu. ”Viața și moartea se țin de mînă”¹⁴ într-adevăr, căci pe relația lor dusă spre contopire, suprapunere și confuzie se bizuie formula confesivă. Funcția poeziei, în această situație, devine numaidecît una cathartică, un depozit de spaime existențiale evacuate în text: ”ciupercă universală,/ am să te umplu/ cu toată spaima care-mi prisosește…” (Poezie!). Cum va zice Emanuela Ilie, ”scrisul” va ajunge ”metoda optimă de exorcizare”.¹⁵ Dar și asta tot pe fondul unei mistici romantice a poeziei, pe portativul unei mitologii dramatice și glorioase a poetului: ”ei sunt translatori/ ai vieții, ai iubirii/ și-ai misterului/ bîlbîit al morții.// da, se îngăduie bine cu moartea…/ dar, nopțile,/ pornesc asaltul asupră-i,/ în mașinile lor de scris,/ tancuri nemiloase.// ah, ciuruite stindarde!” (Poeții). Și Mariana – n-are încotro! – refulează romantisme (ca orice poet cu investitură) care ies la vedere doar unde și unde, dar care țin în picioare schelăria entuziasmului și a deceptivității. Și mai ales pendularea între extazele senzației și spaimele presentimentelor.

Poemele desfigurate de cenzură sunt recuperate în Existență acută (Editura Cartea Românească, București, 1994), peste nucleul lor adăugîndu-se acum cîntări flagrante de sarcasm, incitate de strivirea nervului moral. Mariana se lasă acum prinsă de entuziasmul deziluziilor și de efervescența maliției și-și descarcă exasperările în vituperanțe, intrînd cu elan în corul denunțurilor: ”…// e un timp eroic!/ pentru că frica -/ iepuroaică a iadului -/ rodește zilnic.// pentru că speranța e o capcană.// e un timp eroic – mi se toarnă/ în creier zi și noapte./ toate simțurile mele sunt agresate:/ e un timp eroic” etc. (Poem de dragoste). Desenele de condiție devin desene de coșmar, traume de lagăr: ”ne-am strîns lîngă ziduri/ cu fețele vinete în/ întunericul brusc înăsprit” (”peste speranță”). E o privire mînioasă înapoi, o exorcizare de trecut și de teroarea cotidiană din el, dar nu mai puțin și o transcriere traumatică a prezentului, ca și cum substanța existențială ar fi devenit în întregime o epifanie a răului iar realul ar fi căpătat o ostilitate ireductibilă: ”în fiecare dimineață/ pornesc în căutarea/ unei lumi vii/ cu inima grea de spaimă/ de silă/ de gînduri stătute” (Ritual). Viața a devenit o suită de atacuri de panică, un scenariu de traume și de terori în cadrul căruia și poezia a ajuns un vomitoire (oarecum ca la Emil Botta) în care poeta își golește spaimele și frisoanele de repugnanță: ”în fiecare zi/ un puci al spaimei/ asupra mea/…// poezia e o vomă/ o reacție de respingere/ a negrei licori instilate -/ o perisabilă ușurare” (”în fiecare zi”). Ca și pînă acum, reveriile (mult mai rare și totdeauna naturiste) nu rezistă panicii și-n miezul lor e invelată (și relevată, firește), sistematic, o stare de alarmă existențială: ”amiaza vine pe-un cal negru/ zăpăcit de miresme// greierii amuțesc/ îngerul se ascunde-n lucernă -/ e o liniște de mormînt” etc. (Vara în munți, III). La aceste alarme permanente poeta ripostează cu sarcasme emise de un ”eu polemic” (nu de unul ”docil”),¹⁶ căci acum și ghearele ei sunt prompte și exersate. Toate malițiile imaginației și tot răul existențial consemnat de notații vin însă pe o febră romantică a vertijului poetic, pe o mistică a sacrificiului și riscului. Și pentru Mariana poemul e o primejdie existențială, un limbaj devorator, un carnasier fatal: ”despre un lan de grîu/ despre dragoste/ chiar despre moarte/ nu se poate vorbi/ fără enorme riscuri// cît despre libertate/ cît despre libertate -/ save our souls!” (”despre un lan de grîu”). Poezia vindecă distrugînd, cam acesta e ethosul poetic al Marianei.

Prilej de și mai intense exasperări și de și mai ascuțite sarcasme îi oferă realitatea imediată, prezentul oarecum politic în care disperă un eu civic de o sensibilitate mereu rănită și alertată. E ceea ce se întîmplă în Blanc (Editura Vinea, București, 2000), unde civismul se pronunță în apostrofe îndurerate pînă la sarcasmul disperării: ”patria-picior-de-plai în care/ cu încredere cresc de veacuri/ umbrele pe arbori tăind orizontul/ nu ne cere ce-avem mai bun în noi:/ – parcă-i iubește mai mult/ pe răi și pe fameni//…// patria-bună-mamă parcă/ pe noi nu ne vrea: ca pe-o sar-/ cină toxică ne respinde patria/ pe noi” etc. (Patria mea). Scriitura s-a înăsprit și mai mult și ea devine una de șmirghel pe măsură ce poeta se apropie de cotidianul din care taie secvențe brute. Mircea A. Diaconu zice că Mariana participă la exasperarea generală a generației și prin ”patosul exprimării” și prin ”insurgența trăirii”,¹⁷ nota ”distinctivă” fiindu-i asigurată de ”discreție”.¹⁸ Poate de discreția existențială, căci poezia e tocmai acum mai guralivă și mai agresivă iar realul pictat se întoarce întotdeauna în grotesc (imaginativ) sau în cinism (consemnativ). Mariana expune o fragilitate într-o lume ostilă, vulgară și cinică și toate momentele ei de candoare ori tandrețe sunt strivite de simbolurile acestei degradări și ale acestei lumi repulsive, care-i lasă poetei doar un rol de exilată sau întemnițată între orori: ”numai mîna dacă o flutur în fața ferestrei/ și vine. din profil ochiul roșu neliniștit/ cercetează bucătăria și fața mea de care/ strălucitoarea dimineață își lipește obrazul.//…// măcelarul în blugi trece fluierînd/ prin curtea interioară măturată proaspăt./ îmi face un gest obscen cu mîna./ ugu ugu ugu… porumbelul a zburat peste bloc.” (Porumbelul sălbatic). Mecanismul poetic rămîne însă constant: o ”deschidere” pozitivă, o schiță de candoare sau de reverie, tăiate brusc de cruzimea grotescă a realului. Predispoziția poemelor e spre mica reverie; mecanica lor duce însă metodic la strivirea oricărei șanse de înflorire sau răsfăț iar stilistica trece de la metaforă la notația brutală.

Perimetrul metaforelor e limitat la peisajele campestre și la fragmentele de stări cu elan extatic; cel al notațiilor subîntinde toate peisajele de real și, de la o vreme, contaminează și stilistica (de-)constructivă a stărilor. Mariana nu merge chiar pînă la nihilismul cinic din imaginarul colegelor de val, dar nici departe de el nu se oprește. Cînd pictează o stare, desfășurătorul imagistic se deschide mai degrabă spre epica negativă a acesteia, spre colajul de imagini compromițătoare: ”dar tu, singurătate,/ cuvînt răsuflat,/ ai putea fi un drum printre dealuri/ îmbrățișîndu-mi moale picioarele,/…/ tu ești însă o mamă obscenă/ pitindu-și noul-născut în gunoi;/ o magherniță fără ferestre ești, unde/ văzul e încețoșat, auzul e cît Casa poporului, iar/ spaima are o mie de chelicere, pe rînd/ muiate în sîngele meu cald și dulce” etc. (Dar tu, singurătate). Ultima patrie (Editura Paralela 45, Pitești, 2007) e cartea acestor stări-supliciu, a răului de a fi. Fotografiile de mahala (în care Mariana s-a specializat chiar de la început, într-un proiect transversal) relevă o lume structural detracată din care ies personaje grotești și peisaje infernale, strînse cu un fel de epos consemnativ: ”în cartier, ziua vine cu coada între picioare,/ strecurîndu-se printre salcîmi, printre carcasele/ mașinilor abandonate, printre sîrmele de rufe/ întinse între copaci, ave, Caesar!, o salut/ cu instincte pedagogice, de după ferestre,/ plină de teamă că albina de miere vine ziua/ în cartier, cu feregeaua aburită la gură,// după-masă încep violurile asupra ei” etc. (În cartier). Agresivitatea grotescă a realului provoacă versul caustic și indignat (Mariana e dintre poeții indignados, rănită cum e deopotrivă de vulgaritate și de cinismul acesteia), dar nu mai puțin elegia vechilor valori. Vitriolarea versului devine din exasperare, dar nu-mi pare că disperarea care însoțește această exasperare ar fi una ”scrîșnită;”¹⁹ nici o indignare nu-i senină, dar la Mariana ea a luat calea plîngerii după criterii și valori: ”da, despre forța inimii/ să vorbim. ea e sacagiul din deșert, ea/ cărăușul pe drumuri de munte, ea/ Constructorul cu C mare, spui tu/ ca și clasicii.// nimic despre patria care te prigonește/ despre teroristul fundamenlalist/ dărîmîndu-ți buncărul cînd se sinucide,/ despre onanista înfrigurată…// oricum, pe masa neagră nu mai dă bine/ lîngă buchetul de mărar, lîngă paharul cu apă,/ lîngă teoria relativității, spun clasicii/ în viață, postmodernii cu mustăți și codiță” etc. (Despre forța inimii). Hotărît, Mariana nu e de partea lor în această devalorizare a lumii și parabolele ei (majoritatea un fel de scolii ocazionale, în sensul că relevă un precedent pe care-l prelucrează, cum e cazul – mai ilustrativ, dar nu singurul – al Telenovelei leoaicei Niobe) se angajează într-un ethos al compasiunii, al umanului. Ele nu au neapărat ”iz metafizic,”²⁰ oricît s-ar mai apela la Dumnezeu și la înger, ci mai degrabă o acută nostalgie a umanului și omeniei spontane. Pe malul acestora plînge – uneori cu ghearele, nu cu lacrimi – Mariana.

Nu indignarea e însă la qualité maitresse  a Marianei iar furiile ei, oricît de motivate și de justificate existențial, se sting în elegia decăderii vremurilor. Dac-ar fi după inima ei, ea tot în desuetele ”ardente platitudini” (patria, bună mamă sau te iubesc etc.) ar crede. ”Viața” a împins-o însă (chiar dacă, între timp, ”tîrziu, cu efort” a deprins și ”revolta”) în marginea vieții, în rol de simplu contemplator nostalgic, ținut în celula frustrărilor: ”acum, tot ce știu bine să fac e să mă uit pe geam/ fiindcă eu cred în lume ca într-o margaretă” (Adevărul te face liber. dar singur). Hiatus (Editura Paralela 45, Pitești, 2015) e cartea acestei consolări în pura contemplativitate (iar tehnic, în avalanșa poemelor în proză). Mariana, chiar dacă nu s-a predat, a ieșit din luptă; civismele ei au fost strivite și ele, asemeni altor iluzii ale căror peripeții au pățit, rînd pe rînd, la fel. Tema de bază e acum singurătatea, și ea tot mai agresivă și mai consistentă (pînă la materializare): ”singurătatea e mai fioroasă decît un cerb în călduri./ eu o pîndesc, o gonesc, o iau zi de zi în cătarea armei,/ dar ea de fiecare dată ca un cerb în călduri se întoarce/ din fugă spre mine, cu ochii însîngerați, cu răsuflarea/ șuierătoare” etc. (Ca să știi:) Oricît de fioroasă ar fi însă această singurătate, senzualizarea ei, fie și dusă spre stihial (ori cu atît mai mult), e un semn de pozitivizare a imaginarului. Nici nu e de mirare că acum Mariana poate degusta reveria unei zile, fie și cu un sentiment de spaimă sublimat în nepăsare (un prim pas spre ataraxie): ”mărșăluiesc pe mal,/ mă fac totuna cu soarele:/ prin păr, prin piele îi beau/ alcoolul de măr dospind/ în propria dulceață.// ascultă, zi aurie: acum/ nu-mi pasă ai cui sunt/ ochii hipnotizîndu-mă/ prin borangicul tău” (Zi de vară). E drept că asemenea zile – și nopți (mici și rare prilejuri de carpe diem) – nu se găsesc la oraș (și chiar că, precum s-a spus, Mariana reia un refren atitudinal sămănătorist, dar cu riscurile asumate și controlate), ci doar în natura supraviețuitoare ca inocență (”unde sfîrșesc orașul și clocotul său mi-e patria. lent mi se varsă ea noapte de noapte în somn și lent se întoarce ziua la mine cu fantasmele somnului agățate de umeri” – Unde sfîrșesc orașul și clocotul său), dar și aceasta ține de elegia valorilor pierdute. Dar dacă lumea nu-i mai oferă Marianei nici o satisfacție (sau nici o șansă), și le oferă ea singură prin pozitivizarea a (aproape) tot  ceea ce era înainte sfîșietor sau otrăvitor. E drept că această pozitivizare e fapt de elegie, dar nu e mai puțin, totuși, un fapt: ”mi-a trebuit mult să accept:/ singurătatea e un pîntec protector/ în care liberă pot să înot,/ să mă scufund,/ să mă rotesc/ în cercuri albe-cercuri negre” etc. (Elegie pentru ce va fi). Reveriile pe care nu le-a putut parcurge la vremea lor (fiind mereu secondate de panica de a trăi), vor putea fi parcurse acum, într-un climat de elegie existențială. Nu știu dacă va fi așa, dar dacă ar fi/va fi Mariana și-ar întemeia un loc exclusiv: acela unde bucuriile se trăiesc prin suferință și suferința prin bucurii (nu mari, dar intense în fragilitatea lor).

_____________

^[1] Ion Bogdan Lefter, Începuturile poeziei postmoderne (1977-1985), Editura Paralela 45, Pitești, 2016, p. 68.

² Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, I, Editura revistei ”Convorbiri literare”, Iași, 2000, p. 270.

³ Idem, p. 280.

⁴ Emanuela Ilie, Dicționarul critic al poeziei ieșene contemporane. Autori, Cărți, Teme, Editura Fundației Culturale Poezia, Iași, 2011, p. 90.

⁵ Dumitru Chioaru, Developări în perspectivă. Generația poetică ’80 în portrete critice, Editura Cartea Românească, București, 2004, p. 48.

⁶ Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediția a III-a, Prefață de Al. Cistelecan, Editura Cartea Românească, București, 2006, p. 11.

⁷ Iulian Boldea, Poeți români postmoderni, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2006, p. 139.

⁸ Dumitru Chioaru, op. cit., p. 47.

⁹ Ion Bogdan Lefter, op. cit., p. 62.

¹⁰ Traian T. Coșovei, Pornind de la un vers, Editura Eminescu, București, 1990, p. 58.

¹¹ Gheorghe Grigurcu, Existența poeziei, Editura Cartea Românească, București, 1986, p. 522.

¹² Idem, Poezie română…, I, p. 268.

¹³ Idem, op. cit., p. 272.

¹⁴ Valeriu Cristea, A scrie, a citi, Editura Dacia, Cluj, 1992, 236.

¹⁵ Emanuela Ilie, op. cit., p. 96.

¹⁶ Gheorghe Grigurcu, op. cit., p. 278.

¹⁷ Mircea A. Diaconu, Biblioteca română de poezie postbelică. Studii, eseuri, cronici, Editura Universității ”Ștefan cel Mare”, Suceava, 2016, p. 129.

¹⁸ Idem, p. 130.

¹⁹ Idem, p. 133.

²⁰ Iulian Boldea, op. cit., p. 141.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 14-18]