Ovio OLARU – Cyborg brahman

andrei-dobos-spiro

Editura Charmides dublează din 2016 mizele. Un număr sporit de debuturi, unele din ele valoroase, altele riscante, și o serie de poeți deja consacrați sporesc în acești doi ani rafturile de poezie cu noi titluri. Volume precum Cerul senin, Tișița, Daddy issues, Disco 2000, Oana Văsieș – mi se vor ierta scăpările – precum și vizibilitatea sporită a editurii, care de câteva luni și-a deschis și o pagină proprie de facebook, dovedesc că planul editorial al editurii nu duce lipsă de poezie, și că o sincopă nu e previzibilă în viitorul proxim. Amintesc de editura Charmides în contextul în care, împreună cu Cartea Românească, ea pare a fi editura cea mai frecventabilă pentru poezie. Alex Văsieș, publicând anul acesta Instalația la Cartea Românească după o pauză de patru ani, a ales pentru al doilea proiect al său, Oana Văsieș, tocmai Charmides. Același lucru l-a făcut și Andrei Doboș, cu al său volum Spiro.

Încadrările sunt necesare: noul ruralism, fațetă dezabuzată a discursului milenarist, opera în cadre antiutopice, violente, înțelese ca o radicalizare a poeticii milenariste, schimbându-i însă coordonatele. Schimbarea de poetică o reprezenta toposul: natura, satul, lumea navetei și avatarele tranziției, cu atât mai evidente în mediul rural. În ceea ce îl privește pe Andrei Doboș, trebuie spus din capul locului că suntem martori la o întoarcere a poeziei calofile. Dacă Alex Văsieș aduna influențe exotice și le reda într-o retorică proprie, alambicată, în construcții ample, dublate de privirea intelectualistă a postumanului asumat, excelând în autoînscenare și exploatând abil kitschul, lumea glossy, diamantină și perversă, Andrei Doboș se află, în interiorul aceleiași categorii estetice, tocmai la antipod. Poezia lui refuză angajarea, fiind livrată din perspectiva unui guru privind lumea de la înălțimea unei mânăstiri budiste.

Bucolismul lui, însă, fără a se limita la un steril discurs observațional, preia generos semnele poeziei mai tinere, incluzând numeroase elemente din sfera tehnologicului, a lumii post-industriale și urban-marginale („eu sunt drona trimisă/ în căutarea vieții”, „m-am uitat atent la soare/ între dune industriale de sticlă.”) Fiindcă în noul volum* par să existe două tipuri de discurs, cel amplu și cel lapidar. În textele de lungă desfășurare, discursul se relaxează, sintaxa e abilă și încărcată muzical, iar tonul devine imnic, decepționat, ultimativ, testamentar etc: „îmi pare rău că n-am reușit/ să țin lumea întreagă/ pentru tine,/ nu sunt unul din cei nouă maeștri ascunși/ care țin lumea întreagă// meditația mea/ nu funcționează// îmi pare rău/ că nu m-am mutat cu tine la țară/ că nu știu să cânt la chitară/ că nu am voce (nu desenez)/ că abia dansez// îmi pare rău că nu vom vedea niciodată/ ceața albastră a muntelui în zori,/ îmi pare rău pentru fiecare zi/ ce trece în necaz/ și lipsă de sens”. Regăsim o voce elegiacă și contemplativ-dezangajată. În aceste poeme, multe din ele hituri incontestabile ale volumului (Dafne, Silur, Devastare@#, Shelley), se află alonje bacoviene, secvențe atmosferice amintind de Boards of Canada, multă senzorialitate și peisaje urbane cu natură moartă și crize postcivilizație („clocot de circuite, abest și fier de balcoane, câini ce adulmecă lângă blocuri mâncarea”). Doboș încearcă să livreze o nouă mitologie și o sensibilitate impersonală, naivă și zen: „îmi place în oraș când se clarifică diversitatea mirosurilor, după ploaie, îmi plac suprafețele de zgură ude, dacă se poate: proaspăt vopsite, cu bălți. Tocmai am trecut pe lângă un grup de francezi care degajau un puternic miros de gumă de mestecat, câteva case mai încolo se gătea ceva cu chimen.”, „nu mă încântă decât/ bucuria vigilentă a corbilor/ când țopăie pe mormanele de gunoi/ în ghenă”, „șterg cu fruntea crenguțe înflorite de magnolie”. Staza vegetativă îl prinde pe Doboș, pentru care dezideratul e somnolența, „submisivitatea sacră care te împrospătează și te îmbogățește.”

În poemele scurte se face simțit un veleitarism nu pe de-a întregul asumat. Doboș e, în aceste texte, try-hard: rime facile, distihuri eliptice, notație lapidară care nu convinge („navigam pe mobil/ mă simțeam inutil// vântul pe valuri sufla instabil.// tu o luaseși puțin pe ulei// vorbeai rar, dar cantabil/ despre ce vrei, ce nu vrei,/ iar asta mă făcea amabil.”). Poeme precum Lyrikz, Agnus dei și Araucania nu fac decât să umple paginile cu truisme și joculețe rizibile („iarba înaltă/ zice las-o baltă” „umilința este ser/ din cer.”, „om sunt, sau vampir?/ fiindcă inspir, dar parcă nu inspir.”, „am un solo/ pentru Apollo”). Se operează o reducție sintactică radicală, care nu rezultă decât în prețiozitate și alint: „viață trăită/ cu țârâita// frică necesară./ ai uitat calea afară/ din sistemul nervos.// când ești viu niciodată/ nu ești viu pentru tine.// ierburi fermentează/ pământ putrezește/ la soare// la umbră crește/ un pufos/ mucegai alb.// elice de tei/ se topesc/ peste mlaștini.” E de remarcat că cele două discursuri lucrează unul împotriva celuilalt. Dacă textele cu larghețe vizionară imersează cititorul într-o zonă serenă, urban-cinematică, aproape terapeutică în lentoarea ei, cele în care autorul forțează cu orice preț estetizarea – de unde remarca de început, că asistăm la o reemergență a calofiliei – eșuează în poeme ocazionale, care acționează ca o soluție de contrast, punând în evidență poemele cu bătaie lungă.

Avem de-a face cu un volum exotic în formulă, chiar și pentru discursurile mai noi, curățate de reflexe milenariste. Un lucru e, însă, clar: de la Mănăștur story până la Spiro e cale lungă. Critica socială și-a pierdut valoarea de manifest, căpătând un caracter resemnat; semn, poate, al unui proiect de maturitate, în care realitățile cotidiene nu mai au același ecou intern, sau semn al maturității biografice pur și simplu: „există bani și există fericire./ împrumuturi și plăți. Sărăcie și lipsa demnității./ aglomerație./ activism.// există frumoase/ fete comuniste de care ne îndrăgostim/ există doctoranzi care visează/ să câștige la loto.”

O curiozitate e inevitabilă. Dacă Instalația și Oana Văsieș, apărute la interval de o lună, erau scrise în două moduri total diferite, Valea rea și Spiro nu sunt, în fond, două volume total străine. Ambele au două voci recognoscibile, posedând același tip de detașare budistă și puteau fi, după o atentă selecție, lejer comasate într-un singur volum. În acest context, însă, Spiro nu e decât un sequel, iar evoluția lui Doboș ca poet e neglijabilă.

_______________
* Andrei Doboș, Spiro, Editura Charmides, 2016

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 30-31]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s