Emanuel MODOC – Acești noi patricieni

vlad-roma-cat-mai-aproape

Spuneam, cu o altă ocazie, că estetismul unor autori debutați târziu în literatura contemporană constituie o paradigmă cu totul deosebită în contextul ultimilor ani. Insuficient extinsă, afirmația ar putea părea, totuși, suspectă. În primul rând pentru că, socio-economic vorbind, avem de-a face cu prima generație (biologică, nu literară) de middle-classeri apărută în România post-comunistă. Neavând posibilitatea de a trasa o linie evolutivă previzibilă a apariției acestei pături sociale (așa cum, în Statele Unite, începând cu secolul al XIX-lea, clasa middle-to-high a apărut în urma imixtiunii dintre fosta aristocrație engleză și noul upper class industrial), noii „patricieni” (nu în sens etimologic cât, mai degrabă, în sensul adaptat contemporaneității) ai Europei Centrale și de Est au apărut pe fondul unei tranziții post-comuniste lente și a unei stabilizări sociale și mai lente.

Această pătură socială, mi se pare, e cea care apare creionată cel mai pregnant în romanele unui Horia Corcheș sau Vlad Roman, ambii lansați anul acesta cu câte un roman. Numai că, dacă în Partaj, avem de-a face mai degrabă cu o nișă profesională provincială, fără mari pretenții, însă colorată în palete generoase și realiste, în Cât mai aproape de tine*, romanul de debut al lui Vlad Roman, apărut la editura Univers, toate personajele sunt din sfera elitei profesionale (specialiști în marketing, ithiologi, lingviști specializați în limbi moarte etc.). Senzația de roman pretentious pe care o lasă aceste personaje e cu atât mai contrastantă cu cât progresia discursivă se desfășoară într-o manieră elegantă, lipsită de stridențe. Simplu spus, romanul e scris abil, fără stângăciile debutantului, dar cu destule influențe la vedere. Miza internă e, și ea, la vedere. David, principala instanță narativă, reia, în formă epistolară, ultimii ani din viața Anei, o bună prietenă care suferă de amnezie în urma unui accident. De la un punct, însă, convenția stabilită suferă de câteva erori de coerență. Pasajele care descriu, autoscopic, trăirile Anei pierd în credibilitate prin aceste mici fracturi, care, după toate indiciile, sunt intenționate. Scris aproape în întregime la persoana a doua, romanul trădează o intruziune a instanței narative acolo unde nu ar fi fost posibilă fără o spargere a coordonatei verosimilității („Îmi aduc aminte ce visai”). Prin recompunerea vădit romanțată a vieții Anei, prin care David încearcă să redea, compensativ, imaginea ideală a prietenei amnezice, logica internă a romanului este deturnată. Chiar dacă naratorul își explică abordarea („Când îți spun ce simți, te decid”), eroarea nu este rezolvată, întrucât există o contradicție în interiorul logicii intenției. Carențele cele mai vizibile, la nivel formal, sunt prezente în lungile viraje discursive, în spatele cărora cititorul ar trebui să desprindă un fir roșu (pasajele de tip smart facts, deseori redundante, sunt folosite mereu pentru a potența sensul relatărilor anamnezice). Însă prima parte a romanului este credibilă. Încercând să explice procesul complicat al recuperării, David îi dezvăluie Anei complicatul procedeu de recuperare a memoriei: „(…) îți propun un joc (…): ia un pumn de pietre mici și aruncă-le în aer. Până cad jos, încearcă să prinzi câteva, să te ferești de celelalte, să le numeri culorile, să le numeri pe ele, să faci un grafic cu distanțele dintre ele și cu distanțele posibile la care pot ajunge, să le ordonezi în minte după mărime, să intuiești care dintre ele ar fi pietrele potrivite să îmbogățească un ghiveci cu flori, să le cataloghezi crăpăturile și așa mai departe. Și eu mă leg de cronologia întâmplărilor despre care vreau să-ți spun, cu toate că știu cât de puțin contează ea pentru tine acum, și tot nu pot. Speranța mea este că, pe măsură ce te vei adânci în toate lucrurile astea, o să începi să înțelegi de ce arată ele așa. Mi-e frică de tine. Mi-e frică de momentul în care toate pietrele vor fi ajuns pe pământ”.

Adevărata trădare din spatele acestui joc epistolar apare când, probând o serie de construcții compensative, David nu face decât să recreeze, prin transfer, legătura pierdută cu mama sa (care suferea, și ea, de amnezii, în ultimele ei zile de viață), într-o tentativă egolatră de redempțiune care o plasează pe Ana într-un rol secundar în planul major al romanului. Altfel spus, prin filtrul unei conștiințe prin excelență self-absorbed, David reușește să vorbească numai despre el, chiar și atunci când abordarea, intensificată până la cotele kitsch-ului comercial, e direcționată extern: „Și ca o floare te-ai deschis lui și ca un covor de flori l-ai luminat și toate orele lui au fost orele tale. Cu ochii tăi i-ai spus multe atunci și îl iubeai privindu-l, mi-ar fi plăcut să fiu în locul lui pentru un timp, să simt ce a simțit sau să pot să văd, să am acces la asemenea daruri. Dacă ai fi ajuns vreodată în munți, la înălțime mare, dacă ai fi văzut cum pot fi toate nivelate de un singur nor, m-ai înțelege”.

Însă în componenta sa caracterologică are romanul cel mai mult de suferit. Micile drame ale personajelor (în afară de condiția Anei, care nu e o suferință în sine) sunt absolut insipide. Relațiile interpersonale sunt mereu într-o stare de armonie susținută. Nu că aceste aspecte nu ar fi verosimile, doar că ajung fastidioase și lipsite de un miez coerent prin care să se susțină trama. Fiecare dintre personaje are expertiză, recunoscută pe plan internațional, în domeniile în care activează, călătorește imens, iar instabilitatea geografică, pe cât de des invocată în roman, e una de suprafață. Deși aceștia acoperă vaste întinderi pe harta europeană, se remarcă cel mai mult prin izolaționism gregar. Totul e auto-susținut, într-o construcție de tip turn-de-fildeș. În aceste condiții, două defecte majore ies la iveală: o anume lipsă de realism funciar (ar putea părea ușor pretențios, însă ideea că personajele din Cât mai aproape de tine își iau, nu o dată, câteva luni întregi de concediu pentru a călători ar putea stârni unele suspiciuni cu privire la validitatea și vizibilitatea profesionale a acestora) și tendința de a aluneca în irelevanță totală (lipsiți de intensități majore, profilurile acestor personaje sunt, cum zicea și Mihai Iovănel, „prea fotoșopate”). Dincolo de lipsa de rezolvare adecvată a tramei (căci David începe o lungă epistolă revelatoare și terapeutică doar pentru a încheia cu: „Mă dezleg de tine și de voi. Și sper că o să poți uita toate astea”), marile pierderi ale volumului vin tocmai din această acumulare a detaliilor abundente, dar goale, ale vieții unor personaje create parcă pentru a poza, arogant și autosuficient, în periodice corporate.

Privit ca roman fără mize serioase, Cât mai aproape de tine poate fi considerat decent. Pozele ostentativ-intelectualiste ale personajelor și mizele explicit înalte (la nivelul formulei) contrazic, însă, această presupoziție și fac din Vlad Roman un prozator talentat, însă auto-suficient și cu tendințe monocorde.

____________
* Vlad Roman, Cât mai aproape de tine, Editura Univers, Bucureşti, 2016, 176 p.

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 29-30]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s