Daniela SITAR-TĂUT – Reveuri bovarici, dame nesăţioase, neveste infidele, parohi-vampirişti etc.

herina

Volumul lui Marian Ilea, Herina (Cartea Romȃnească, 2016) e greu ȋncadrabil ȋntr-o singură specie narativă. Prin tehnica palimpsestului, colaj, reluarea cinematografică a cadrelor, ironie, de-mitizare, polifonie şi pluriperspectivism, melanjul deconcertant ȋntre un jadis imperial şi un acum contemporan, palpabil, cu tentacule din biografia recentă a prozatorului, l-aş include ȋn tagma textelor tributare postmodernismului. Deşi autorul ȋnsuşi mi-a infirmat apelativul de roman, eu tot roman ȋi voi zice. Tomul este compartimentat ȋn două cărţi distincte, care au ca liant Herina, cronotop situaţional. Cea dintȃi aduce ȋn prim-plan istoria Osimei şi a Berăriei Luther, ȋn vreme ce cartea a doua se aurolează legendar sub mantia Cronicilor de la Herina, a căror istorie ne este relevată abia ȋn paginile finale. Apelul la cronică nu cimentează veridicitatea evenimenţială, ci, din contră, o dislocă, prin ȋntorsături deconcertante de frază sau de situaţie. Cronografii lui Marian Ilea sunt subiectivi prin excelenţă, relatȃnd nu povestea a ceea ce a fost, ci a ceea ce ar fi vrut/trebuit să fie. Caietul cu file ȋngălbenite, descoperit ȋn camera pensiunii din Solotvino, dedicat de anonimul cronicar „Domnului Robert Maxwell, cu adȃncă veneraţiune” şi tradus ulterior de „bătrȃnul arhivar maghiar din Baia-Mare” re-compune, ȋn sens invers, Cronicile de la Herina.

Cartea face parte din aceeaşi plămădeală fabulativă ca Medio Monte sau Vacek. Temporalitatea se dilată maleabil dinspre regalitatea imperială austro-ungară ȋnspre invazia galilor, secolul al XIX-lea sau XX, perioada Uniunii Sovietice sau indici contemporani, din ultimele decenii. Faţetele divergente ale cronologiei se ȋntrepătrund cu polifonia pluriperspectivistă. Herina este un topos imaginar, („oraşul gurmeţilor”, patronat de Sfântul Honoriu), sustras cantonărilor precise ȋntr-un areal concret, dar care conjugă o pletoră de superstiţii. Scriitorul delimitează, pe clapeta cărţii, frontierele ei geografice: „Timp de opt ani am călătorit de nenumărate ori ȋn spaţiul dintre Ujgorod şi Solotvino. Lumea pe care am cunoscut-o, cu metehnele, realităţile şi mitologia ei, se regăseşte ȋn Herina, care e ţinutul prozaic imaginar situat ȋntre: Iasinia (capitala huţulilor) şi Iaremcea (una dintre celebrele staţiuni turistice ale imperiului polonez). De fapt, e vorba de un spaţiu de vreo 20 de kilometri aflat ȋn Carpaţii Păduroşi (sau ȋn Carpatia, cum ȋi spun cei din Ucraina). Acest spaţiu e locul de unde izvorăsc Tisa, care o ia spre Ungaria, şi Prutul, care curge ȋn sens opus, către Colomneea şi Cernăuţi”. Precizia matematică a meridianelor nu contează, mai ales că prozatorul melanjează constant, cu o moquérie demult caracteristică lui, realitatea posibilă cu cea adevărat-adevărată. Vizita din ultimul capitol la televiziunea ȋnfrăţită din Ucraina, al cărei director regional era Evgheni Mȋrşkov, devine un episod mnemotehnic care aminteşte perioada comunistă de la noi. Corupţia poliţiei, ce pare a actualiza povestirea Negustor lipscan a lui Sadoveanu, mita obligatorie la opririle dintre Kiev şi Ujgorod, limbajul de lemn din cadrul vizitelor „de lucru” pe la Academia de Agricultură sau cooperativa agricolă „Vladimir Ilici Lenin” pigmentează paseist, retrograd, prezentul confraţilor ucrainieni, care beneficiază, din partea oaspetelui, de inutile consilieri: „M-am ȋnvăţat, dau sfaturi: Să faceţi ȋn uzine, fabrici, universităţi, ansambluri folclorice, cenacluri literare, gazete de perete”. Evgheni Mȋrşkov, poreclit „Prinţul”, din pricina genealogiei aristocratice, are „o relaţie amoroasă cu şefa secţiei minorităţi a televiziunii regionale”, o blondă „pempantă” – vorba lui Nicolae Breban, quadragenară foarte. Episoadele lor erotice sunt penelate parodic, ȋn consonanţă cu preocupările/maniile/dependenţele lumii contemporane. „Stau ȋn pat şi-şi scriu unul altuia SMS-uri”, ne dezvăluie Linocika, translatoarea liliputană, cam hiperponderală, dar beneficiară plenară a prestaţiilor virile ale unui june rrom.

Osima deschide seria naraţiunilor heriniene. Cronologia fabulei este inversă, prezentȃnd moartea şi reacţiile postume ale familiei lui Peter Michl, proprietar al caleştii-taxi care aducea oamenii de la gară ȋn centru. Onomastica anti-eroilor este, prin excelenţă, mitteleuropeană, deci imposibil de reţinut. Cȃnd e neaoşă, glisează spre burlesc, cum e cazul orgoliosului paroh Lală Marcu. Osima alunecă ȋnspre trecutul ȋntemeietor, aducȃnd imagini terifiante ce amintesc de invazia şobolanilor din Procesul-Verbal al lui Le Clézio: biserica ridicată ȋn 1499, holera, sărăcia lucie, oasele albe ale străbunilor ȋmprăştiate de furtună etc. Bȃrfa şi denunţurile fac casă bună pe meleagurile Herinei. Un delator de vocaţie este Adalbert Undulski, ce deţine o funcţie duală, atȃt de şef al pieţei, cȃt şi de informator benevol al Comisarului de Poliţie. Inserțiile ȋn corpusul textual al notelor sale demascatoare sunt spumoase şi ne angrenează ȋntr-un joc bivalent, al mistificărilor gestuale şi evenimenţiale. Suspect favorit al acestuia e popa Lală Marcu, posesor al unei case model Secession, acuzat că-şi agresează enoriaşele şi le supune la ignobile munci care să-i satisfacă apetitul de gourmet: „Umblă pe la femei şi le pune să-i facă de mȃncare”. Confesiunile interlocutorilor, şarjele epice sunt contrabalansate de secvenţe dramatizate sau de relatările uricarilor.

Scrisorile primite de la Cancelaria Imperială de la Viena, cu scopul populării Herinei cu comercianţi, acari, industriaşi, mineri sau farmacişti potenţează ideea că herinienii fac parte dintr-o castă particulară, a ȋntemeietorilor, a celor aleşi pe sprȃnceană. Voiajele locuitorilor se petrec pe plaiuri elitiste, imperiale, toţi avȃnd străbuni sau făcȃnd stagii profesionale la Viena. Budapesta, Praga, Bratislava, Dresda sau Cracovia sunt locuri congruente şi deloc resimţite ca străine pentru herinieni. Locuitorii sunt mȃndri foarte şi de tramvaiul care străbate centrul oraşului, mijloc de locomoţie truvabil, la acea dată, doar ȋn două-trei capitale, dar şi de drumurile de acces asemuibile autostrăzilor contemporane. Construcţia noii urbe se face „pas cu pas, nemţeşte”. Osima este străbătută de făpturi fantomatice, năluci palpabile care conjugă un cod etic sustras codului civil. Protagonista alungă duhuri, practică vrăjitoria, „mătură bolile bolnavilor”, mătrăguna este un panaceu pentru iubire, iar banii primiţi ȋi foloseşte pentru a-şi achiziţiona păpuşi. Fata pădurii, „vrăjitoarea de la munte” ȋl are drept consilier pe Michliduţă, „făptura cu sită roşie pe cap” ce trăieşte liber cu o văduvă. Fără pudibonderii, Osima produce doi copii din flori cu un pădurar şi un oier şi, arzoaică foarte, simte o nevoie acută de bărbat „constant” la casa omului/femeii. Iubăreaţă foarte e şi contesa Monthomas, care, deşi măritată de niscaiva anişori, are parte de primul orgasm abia la Herina, reduplicat de 9 ori, ce-i drept, ȋn prima noapte, cu Ioşca, „violonistul cel frumuşel” şi infidel. O atletă de calibru a amorului se dovedeşte Margit Isaac, proprietăreasa hotelului Kiss Pipa, care şi-a exersat vreme de 8 ani muşchii vulvei cu un antrenor de lupte de la Debrecen. Atrasă de bărbaţii virili şi niţel nimfomană, aceasta face, potrivit unuia dintre amanţii ei, „cȃt un pluton de muieri”.

Un alt obsedat de pȃndă descoperim ȋn Berăria Luther. Luther Schuler, şeful de gară din Herina, este observator şi informator al nevestei, Clotilde, proprietăreasă a localului ce dă numele naraţiunii. Bovaric şi reveur deopotrivă, acesta suferă de nostalgia Vienei, de sindromul dublei personalităţi şi se visează primar. Ajuns la 58 de ani, Luther percepe femeile aservite triadei Kinder-Küche-Kirche. Un original, niţel cam arierat, Luther-Johann face o şedinţă cu angajaţii la care fiecare este avatarul propriului strămoş. Herina se ȋnfăţişează acum, după episodul anterior, descălecător, ca un univers dual, maniheic: pe de o parte, o mare de pămȃnt cleios, pe de alta, o sală de bal pentru vals şi polkă. Ȋn acest text identităţile sunt labile, iar onomastica va camufla antecesorii sau viaţa anterioară, concupiscentă, ȋnaintea sosirii ȋn Herina. Cuplurile legale sunt dublate şi ele de cele adulterine. Clotilde cea domestic-amfitrioană se dovedeşte a fi Babette, damicela urmărită ȋn Viena de ofiţerii de castitate, ce capătă şi ea o imperială misie de informatoare ȋn Herina, sub tutela lui Stephan Vitebsk, şeful poliţiei. Bietul consort Luther e dus cu binişorul la ospiciu după ce denunţă prezenţa comandoului de prostituate ȋn provincie, unde crapă fericit şi ostenit de logoree, după un speack-maraton, de şase ore, ţinut ȋn faţa confraţilor de salon.

Partea secundă este defalcată ȋn patru secţiuni (Bătălia, Contesa, Cofetarii, Caietul). Papilele gustative sunt mai pregnant activate pentru gourmeţi ȋn Cronicile de la Herina. Delicatese care mai de care mai elaborate, caramelizate şi ȋnsiropate, texturi marmorate, pe care nu le voi bucătări vreodată, se lăfăie consistent pe parcursul fabulei, apanaj exclusivist al maeştrilor cofetari care ţin eficiente şedinţe de lucru pentru a putea face faţă atȃt cererilor pieţei, cȃt şi rivalităţilor castei. Deşi cantonate ȋn alt ev, personajele sunt vigilente foarte la oficiul concurenţei, trăind cu aprehensiunea furtului reţetelor lor, atente şi sensibile foarte la cumpărătorii de sex bărbătesc, cărora crema Zaiboner, veritabil afrodisiac, are menirea de-a le ameliora şi ridica nivelul potenţei. Pentru a garanta efectul scontat, cei patru cofetari (Bercu Bernard, Leopold Biner, Szilard Alfons şi Emil Lacsi) decid la şedinţă confecţionarea unui tort cu cinsprezece straturi de cremă revigorantă.

Alienat ajunge şi parohul Boschetty Andor, cronicarul Bătăliei. Fragmentele diaristic-istorice relevă o istorie demnă de un Obelix şi Asterix. Inamicii sunt ȋntȃmpinaţi cu crucea şi stindardul alb; invadatorii au vandalizat prăvălii şi-au fost necruţători cu evreii (problema iudaică este una dintre constantele subsidiare ale cărţii); „luptătorii aceia n-au cȃştigat prin vitejie nimic”; spionii se plimbă dezinvolt pe străzi, ba chiar participă la slujbele de la biserică. Printr-o mise en abȋme, relatarea lui Spitz Lieber, inserată ȋn cronica parohului, devine o rectificare evenimenţială ce denunţă adevărul camuflat, caramelizat de paroh: inamicii au ȋnvins fiindcă n-au avut ce să ȋnvingă, iar luptele, decupate parcă din Ţiganiada, sunt unilaterale şi fără opozanţi. Polifonic este tomul şi prin vocile uricarilor, mereu alţii la fiecare naraţiune. Abia cel din Contesa pare a fi aservit codului deontologic al castei. Pentru acesta, scrisul necesită tranchilitate, solitudine, exemplaritate, dar şi voluptatea posterităţii, a testamentului identitar („Cȃnd scriu cronica Herinei am nevoie de linişte. Mă retrag ȋn camera din spatele brutăriei, ȋmi spun, «Spitz Lieber, acuma să te văd, trebuie să laşi mărturie celor care vor veni şi vor fi mȃndri că s-au născut, au copilărit şi trăiesc ȋn Herina». Nici un cuvȃnt de scădere nu se strecoară ȋn aceste rȃnduri”). Urcat ȋn turla bisericii pentru a vedea ravagiile sȃngeroasei victorii heriniene relatate de paroh, a armatei rezerviştilor ȋnarmaţi cu cruce şi Biblie, acesta remarcă: „Privesc prin binoclul militar şi nu văd nimic. E primul semn că am ȋnvins”. Atacul din octombrie al adversarilor, care vandalizează magazinul de stofe, ȋi transformă pe aceştia ȋn nişte haiduci parodici ce ȋmpart textile săracilor. Liderul lor, colonelul, pare un Ubu Roi, ce apără cetăţenii din Herina unii de alţii, ȋn vreme ce presupuşii lui agenţi ai ordinii seamănă un magistral haos babilonian.

Personajele lui Marian Ilea sunt savuroase, coagulate cȃnd sugestiv, cȃnd ȋn tuşe ȋngroşate, expresioniste. Fiecare are cȃte un violon d’Ingres, en cachet au ba, pasiune pe care abia ȋn final, cȃteodată, au curajul să şi-o urmeze. Reveuri bovarici sau dame insaţiabile sexual, nimfomane sau prostituate, neveste infidele ce se lamentează soţului că au fost ȋnşelate de amant, cum e cazul contesei Monthomas, confecţioneri de pălării, vrăjitorese distributive carnal, şefi de poliţie, delatori de vocaţie, parohi matematicieni – bănuiţi a fi cam vampiroşi – ce ȋşi conservă juneţea cu sȃnge de sugar de la botez, soldaţi de mucava, ȋnvingători fară a da vreo bătălie, detractori ai sinelui şi ai comunităţii, conspiratori, proxeneţi, maniaci constituie fauna normală a a-normalităţii universului prozatorului, o lume ȋn care doar dezrădăcinaţii, des-centraţii şi ciudaţii supravieţuiesc. Cei care spun adevărul ȋnsă sunt sancţionaţi, culpabilizaţi, ajung alienaţi cu patalama fiind ȋncarceraţi la ospiciu şi sfȃrşesc ȋn moarte. Adică, viţăvercea. À rebours tare, mon cher… Chȃpeau!

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 35-37]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s