Amalia COTOI – Bestia de zahăr

olga-stefan-saturn-zeul

Olga Ștefan e o apariție dilematică în poza de grup a generației douămiiste. Cu o revenire în poezie la 10 ani după debut, tânăra poetă pare să ignore orice tentativă de subsumare în ceea ce s-ar putea numi trend literar. Într-un teritoriu în care rezistența în timp se calculează prin trademark-ul identitar, Olga Ștefan rămâne tributara unui mod de a scrie ancorat în încercările adolescentei din toate ceasurile de a-și explica lumea prin poezie. Deși desuet la o privire grăbită, demersul poetic al autoarei are meritul de a fi totuși (credibil) autentic.

Trecerea de la o poezie intimistă, a blamării (în toate ceasurile, editura Vinea, 2006), la una în care subiectivitatea e filtrată prin învelișul coroziv al materialității, poezie a unor deziluzii natural asumate (în Saturn, zeul, editura Charmides, 2016), nu e programatică. Saturn, zeul poate fi încadrat într-o antologie a poeziei douămiiste cu eticheta sterilă a biografismului sau/și a neoexpresionismului, însă nu e un volum ofertant ca discurs al asemănărilor, deci al unității, ci, mai degrabă, ca joc al așteptărilor înșelate.

Pregnanța sentimentului ratării în poeme hieratice ca nici acum („ești prea bătrână pentru jocul ăsta,/ apoca ta de aur nu a venit niciodată./ vei face 24 de ani./ n-ai să înflorești nici acum”), dublată de ideea morții ca plan de viitor – naive 2 („cu muza ai jucat șotron în copilărie,/ și-ai cumpărat înghețată pe băț, ți-ai construit/ insectare, bărcuțe de hârtie, sicrie traforate./ acum cântăriți, gospodărește, cantități potrivite de beton armat/ și morar/ pentru un mormânt timpuriu”) sau de un macabru post-apocaliptic, populat de „cețurile verzui/ ale resentimentelor” (bluedorian), e înlocuită de sau se amestecă cu un registru tragic-comic, aș spune, aproape sorescian. E vorba aici fie de montaje poetice îmbibate în umor negru și teme grave ca, de pildă, romanț („trăiesc într-un corp care deja nu-și mai cere scuze./ în fructul prea copt din vârful grămezii,/ adjudecat la/ insistențele țăranilor care se întorc înapoi în oltenia// să-l despici, să-l împarți/ până nu-i prea târziu”), fie de poeme de un dozaj sarcastic ca, de exemplu, meaningless subjects sau tendresse („în tinerețe a mâncat mici și felici/ și a băut, cu moderație, lichioruri dulci/ pe o terasă muncitorească./ și ei, ca și primei savante a țării,/ îi plăceau băuturile fructate și romanțele.”), în care tragicul se configurează la nivelul tematicii, în vreme ce comicul, legat, mai degrabă, de sintaxă, e sezizabil în interogații retorice și comparații de tipul celor din meaningless subjects („întrebarea:/ cum o să treacă acest an pentru tine,/ când nu mai ești nici foarte tânără, nici foarte frumoasă,/ doar așa, ca livada lăsată de izbeliște/ pe un teren nervendicat/ pe care se putea ridica/ un vrej de fasole,/ o vilă cu multe termopane/ sau o biserică de cartier?”) sau în îmbinări antitetice puternic descriptive ca, de exemplu, opoziția ludico-tragică dintre copil și bărbat din alternate take („ne-am întâlnit la jumătatea distanței/ dintre copilul ținut într-o casă/ cu oameni bătrâni, în săptămâna dinaintea pensiei,/ și bărbatul abrutizat de interviuri/ și audiențe).

Pe lângă lecția de registru stilistic bine echilibrat, lăsând la o parte versuri adolescentine de tipul „suntem prieteni până aici./ pun pentru tine: bănuțul de aur, floarea de păducel, firul de cânepă./ de aici începe lumea de mărgele a compromisului./ clickclackul lor cucernic” (măsurarea lumii), Saturn, zeul e un volum din seria must read și pentru dezinvoltura cu care autoarea face uz de teme date uitării în ultimii ani. Mă opresc aici, pe scurt, asupra zonei ocultiste a volumului. Cu poeme-rugăciune ca și-n fiecare iulie, ca la o dată scadentă sau efin („dă-mi răbdarea/ și-n zidul proaspăt văruit al bisericii/ o nișă/ ca să închei simulacrul ăsta de bucurie”), închinate când unui zeu bun (rescript), când unui zeu uitat, pe moarte și el (darul de nuntă), cu poeme-blestem de tipul claire („blestemând zeul, te închini răsăritului/ ca la o arătare”) sau cu poeme-ritual sacrificial (pilda bogatului căruia i-a rodit țarina), pe lângă tentativa de a-și urma preferințele literare, Olga Ștefan demonstrează viabilitatea unui autenticism construit tocmai prin naturalețea opțiunilor discursive.

În ciuda refuzului programatic, însă, dacă direcțiile marcate de Grațiela Benga, în Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000, s-ar impune într-o istorie viitoare a poeziei contemporane, opțiunea pentru o lirică a traumei ar înscrie-o pe Olga Ștefan pe linia douămiismului poetic, alături de nume ca Miruna Vlad, Oana Cătălina Ninu, T.S. Khasis sau Diana Geacăr. Asemănător cu aparenta naturalețe a vieții (T. S. Khasis) prin decorticarea microscopică a vieții ca eșec, a „patrimoniului proiectelor abandonate” (kong kar wai), a „rochiei fără vanitate” așezate pe „o grămăjoară de umilințe” (amie), legat atât de Pauza dintre vene (Oana Cătălina Ninu), cât și de frumusețea bărbatului căsătorit (Diana Geacăr) prin tematizarea iubirii ca suferință, a „karmei ratate/ a celuilalt” (kong kar wai), Saturn, zeul poate părea bine înfipt într-o tendință literară actuală. Indiferent de natura ei, trauma declarată, asumată și/sau depășită în interiorul aceluiași poem, e, de cel mai multe ori, demitizată. Inadaptarea din prude („locul meu pe pământ: rădăcină de mătrăgună,/ rădăcină de orris, lemnul de tec./ toate scâncind; locul meu nicăieri”) anunță intrarea într-un „an de frică”, în care „inima prunc” își găsește refugiul în „filigranul aripilor de țânțar/ strivite”. Singurătatea din gingășii („lumea a căpătat izul părăsit/ al unei case în care au stat doi bătrâni/ și acum/ e doar unul”), amplificată prin metamorfozarea rochiei de cearșaf nupțial în cămașa de forță, anticipează primul vers din strofa finală, în care „totul s-a desacralizat și-i pe sfârșite”. La fel ca în prude, refugiul, unul în noblețe acum, e căutat „după perdeaua rărită/a vagonului/ în garnitura dată la topit”, într-un loc, așadar, inexistent. Tonul grav din debutul poemelor și impresia scindării identității eului culminează, de cele mai multe ori, în volumul Olgăi Ștefan cu o tentativă de evadare într-un spațiu protector. Însă imposiblitatea de a ieși din chingile lumii impuse, de a începe o viață nouă, e tradusă nu prin neputința indentificării cu un spațiu intim, ocrotitor, ci, mai degrabă, prin respingerea lui. Astfel că refugiul în aripile strivite ale țânțarului sau în ganitura dispărută sunt un mijloc de refuz și implicit de luare în derâdere a traumei, fie că e vorba de cea a singurătății, fie de cea a inadaptării.

Dacă fratele geamăn, așa cum își numește poeta volumul în curs de apariție, va convinge mai mult la nivelul unei stilistici proprii, rămâne de văzut. Până atunci, însă,  propun să citim cartea Olgăi Ștefan ca pe un ultim locuitor al unei poezii autonome, promițătoare la nivelul jocului registrelor stilistice duale.

______________

* Olga Ștefan, Saturn, zeul, Editura Charmides, 2016.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 37-38]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s