Salutări lui Troțki (Univers, 2016) de Dumitru Crudu continuă linia spectaculosului și a autenticului neverosimil/exacerbat din celelalte cărți de proză ale sale. Firele de biografie, trase și din țesătura prozelor anterioare, dau impresia vieții dublate de scris. Ca să fie o completare senzațională, să compenseze deficitul de realitate, prozatorul apelează din belșug și la resursele imaginației. Titlul, dar și proza care a dat  numele volumului, ilustrează această poetică a mixajului realității – una dintre cele mai fruste, o realitate basarabeană, pe care o recunoaștem și noi (aici, prin redescoperire) – cu o doză de imaginație copioasă, un jeleu exotic și aromat care dă culoare și consistență continutului. În proza amintită, personajul, care, de obicei, nimereste doar în belele, ajunge pe mâna unor cheflii într-un bar și e salvat doar de referința pe care o face la Troțki („dacă mă atinge măcar unul din voi, o să aveți de-a face cu Troțki”). Bătăușii se risipesc speriați și personajul scapă, gândindu-se oare cine-o fi acel Troțki, care i-a venit spontan pe limbă și s-a dovedit salvatorul său miraculos. Nu e o chestiune de noroc. Pe de o parte, Troțki e recursul la imaginația care îl salvează (de realitatea searbătă și de o ditamai bătaie), pe de altă parte e o marcă inspiratoare de  teamă și respect. Sugestia trucului e că mintea funcționează în baza unor clișee de limbă, care sunt tot atâtea clișee de mentalitate, având în Basarabia efecte psihomotorice cu niște rezonanțe imprevizibile de comportament. Imaginarul aici ancorează mereu pe un teren labil al dezaxărilor de tot felul. Andrei Țurcanu și-a pus întreaga poezie sub zodia „destinului întors” al basarabeanului, un destin cu o existență mutilată de roata istoriei. Acest destin întors, în proza lui Crudu, conferă realității trăsături macabre. Peste tot se aud înjurături, scaltoace fără milă. Personajele mor într-un mod neverosimil de „obișnuit”, ucise cu o inconștiență morală la limită cu absurdul. Lumea lui Dumitru Crudu este cutia de rezonanță a unor acțiuni pe cât de violente, pe atât de aberante, iraționale. Oamenii mor snopiți în bătaie din invidie, pentru a li se fura banii sau dintr-o răutate gratuită. Moștenirea sovietică, degringolada tranziției, cu sărăcia și abuzurile puterii, au devenit ecourile unei alcătuiri mentale deviante. Aceste ecouri vulcanice  (reprezentate și sonor prin bătăi, strigăte, înjurături, de care abundă cartea)  se resimt în toate conduitele personajelor și generează efectul paradoxalului și al ilogicului. În proza Câțiva pui de găină printre roșii, o femeie ucide niste pui de-ai vecinei care-i ciupesc roșiile. Pentru că mama vecinei, o femeie în vârstă, ripostează, este ucisă cu bestialitate de bătăușă și de rudele ei. Ștergându-și mâinile de sânge, aceasta se duce la poartă să-și primească pensia mizeră și se jeluie că statul își bate joc de oameni, dându-le pensii atât de mici.

Prim-planul narațiunii îl formează comportamentele nevrotice, o lume care a pierdut reperele umanului. Oamenii nu mai au percepția normalității, instinctul a înlocuit rațiunea, egocentrismul a căpătat reprezentări deviante monstruoase. Autorul recuperează componenta umană doar prin umor. Prozele din Salutări lui Troțki sunt proze ale râsu-plânsului. Realitatea de un lugubru grotesc e învăluită în râsul copios, la nivel de situații, personaje – și mai ales la nivel de limbaj. Dumitru Crudu are voluptatea povestirii cât mai spectaculoase, cât mai senzaționale. Frazele curg în torente argotice. Miza limbajului sunt cuvintele cele mai bizare, mai năstrușnice, care să exprime cât mai exact o realitate cu multă extravaganță. În doar un sfert de pagină, cuvântul beat capătă o încărcătură sinonimică de tot dichisul:

„Abia picase din București, dar deja era tufă. Nu știu unde se destrămase așa, că, de când ne întâlniserăm, băuse doar cafea. Cine știe, poate se turtise în tren, cu vreun poet din Cluj sau din Oradea, în trenul ăla care mergea spre Budapesta, și s-or fi făcut muci împreună, în vagonul restaurant”.

Un savuros talcioc al vorbelor, în care sunt livrate, cu un instinct de epataj negustoresc, produse din cele mai excentrice. Dar care se potrivesc mănușă cadrului și atmosferei. Dumitru Crudu, înzestrat și cu talent de dramaturg, e un meseriaș în construirea decorului. Întrepătrunderea faptelor de viață cu ficțiunea e firească, organică. Ficțiunea e declanșată de realitate, vine în prelungirea acesteia, ca în povestea alcătuirii manifestului fracturist: „Eram revoltați. Și ne-am așezat să scriem o plângere la poliție contra derbedeilor care ne-au zobit. Dar, în timp ce-o scriam, plângerea s-a transformat fulgerător într-un protest față de literatura care se făcea la ora aia în România. Un protest pe care l-am scris cu mâinile zdrelite și belite și l-am dictat cu buzele umflate și tumefiate”.

Așadar, o proză a cotidianului pe butoi de pulbere, o proză a revoltei, a pumnilor, a răcnetelor și a morților. Oamenii înjură, scandează, dau și primesc scatoalce, răstoarnă mese și sparg capete. Ce te izbește aici e tocmai efectul de realitate autentică, personajele conturate credibil, atmosfera vie, dublate toate de un sentiment accentuat al unui ș/joc al imaginației la limita neverosimilului.

Una din strategiile literare ale lui Dumitru Crudu e și povestirea în cerc, care impune narațiunii un caracter de obsesie. O „mistică” a cotidianului cu efecte psihologice puternice. Un personaj este nevoit să privească un film de groază, în timp ce se deplasa în autobusul spre Brașov. Se pare că singurul nemulțumit de program este el și bătrâna de alături, care-și astupă ochii și urechile să nu asiste la scenele violente. Personajul nostru se revoltă, cere o comedie sau oprirea televizorului. Condrumeții, în loc să-l susțină, se arată nedumeriți de revolta lui și-l bănuiesc chiar pe el de intenții criminale („Tipii ăștia care stau prost cu nervii sunt tare periculoși, ia vedeți, să n-aibă vreun cuțit în geantă, a mai răcnit cineva”). Este scos afară, în frig, unde-l încolțesc niște câini. În sfârșit, urcă în alt autobus spre Brașov, în care, culmea, rulează același film de groză, doar că de la început.

Coborât în miezul unei realități contorsionate, autorul pune ochiul congestionat tocmai pe modul în care sunt răsturnate valorile, confundate principiile, dusă în derizoriu ideea de normalitate. Așadar, o proză care trezește și ascute simțurile amorțite, care problematizează și incită.

Salutări lui Troțki e o carte vie, dinamică, alertă, care sperie prin dramatismul situațiilor și destinde prin dezinvoltura și umorul povestirii. Oricât de dură ar fi realitatea, salvarea ei e prin imaginație. Așadar, transmitem și noi, nu doar  salutări, ci și mulțumiri mesagerului acesteia, lui Troțki!

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 33-34]