Ovid S. CROHMĂLNICEANU – Avangarda românească şi tabu-urile literare în materie erotică

ovid-crohmalniceanu

Actele de provocare constituie practici caracteristice avangardei care vrea să şocheze spiritele şi să le smulgă astfel din obişnuinţe, să realizeze o ruptură cu tradiţia. „Lavez votre cerveau!” ‒ îşi invită Tristan Tzara cititorii, în des amintita sa poezie-manifest, La chanson d’un dadaiste, preconizînd deci o eradicare a memoriei culturale.

Avangarda tinde, ca urmare, la violarea tabu-urilor literare şi artistice, într-o manieră cît mai spectaculoasă. Încălcarea interdicţiilor, reţinerilor, pudorilor, privind etalarea publică a exerciţiului sexual, i-a furnizat în România un teren predilect pentru asemenea acte provocatoare. Aceasta şi fiindcă societatea românească, destul de tolerantă sub raportul moravurilor, era foarte pudibundă în materie culturală. Dacă numele organelor genitale intervin frecvent în vorbirea obişnuită, aşternerea unor asemenea cuvinte pe hîrtie constituia o necuviinţă fără seamăn şi trebuia evitată neapărat prin indicarea doar a literei lor iniţiale, urmate de puncte, puncte. Limbajul fără înconjur al folklorului şi gigantismul lui rabelais-ian în planul fantasmaticii sexuale n-au avut pînă către începutul veacului XX un corespondent cult analog. O fermecătoare istorisire boccacciană a clasicului român Ion Creangă, Povestea poveştilor, circula reprodusă doar în exemplarele ad usum delphini din operele autorului şi a fost tipărită pentru cititorul de rînd abia după 1989. Evocarea amorului carnal în lirica simbolistă din pragul secolului îi atrăsese acestuia fulgerele apostolului neamului, Nicolae Iorga, care o stigmatizase sub eticheta infamantă „literatură de lupanar”. Principalul poet modern român, Tudor Arghezi, fiindcă şi-a îngăduit să menţioneze „bujorul negru”, pe care o tînără ţigancă şi-l dezvelea dănţuind, a fost denunțat drept „pornograf”, într-o serie de articole rechizitoriale. În 1934, o circulară a Ministerului Învăţămîntului dispunea scoaterea din bibliotecile şcolare şi interzicerea lecturii de către elevi a unor opere literare, considerate nocive educaţiei tineretului, pentru că zugrăveau scene sexuale. (Măsura nu se sfia să treacă la „index” scriitori de prim rang, ca: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, Felix Aderca, Damian Stănoiu, Cezar Petrescu, Mircea Eliade ş.a.)

În această ambianță, Geo Bogza (1908-1993), unul dintre reprezentanţii de frunte ai avangardei româneşti, a publicat Poemul invectivă (1933). El venea după lirica priapică, exhibată în placheta Jurnal de sex (1929), să scandalizeze voit oficialitatea culturală printr-o galerie cu practicanţi ai tuturor aberaţiilor erotice. Autorul prezenta în maniera portretelor crude argheziene din Flori de mucigai (1930) nişte inşi dedîndu-se la sodomie, incest, homosexualitate, sadism, masturbaţie, fetişism, nimfomanie etc., cu o deplină inocenţă. Faptul că personajele respective, Bucse-n Bacse de la Brebu, Vasile Gheorghe State, Nicolae Rugan, Ghiorghiţă cizmarul, Anica lui Petre Strîmbu, efebul Gherdap, aparţineau mediilor joase, erau sondori, meşteşugari, ciobani, muncitori forestieri, marinari, servitoare, mărea efectul şocant, perversiunile fiind prezentate ca porniri naturale, nu fără aspecte burleşti, care stîrneau haz, dacă nu chiar simpatie. Ca să pună vîrf provocării, poetul adăuga îndeletnicirilor ruşinoase ale eroilor săi cîteva experienţe erotice personale, menite iarăşi să indigneze persoanele distinse. Aşa era un act amoros ancilar, relatat anume, „pentru a face să turbeze de ciudă fetele burgheze/ şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili”, intenţia jignitoare căpătînd în continuare o subliniere expresă: „Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori/ Nu vreau să le cînt/ şi mă urinez în cutiile lor cu pudră/ În lingeria lor/ Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea” (Poem ultragiant).

Sfidarea tabu-urilor literare de ordin erotic în avangarda românească, destul de reţinută pe acest teren, pînă prin anii ’30, trădează, precum vedem, un pronunţat resort social refractar. Geo Bogza, autor cu neascunse simpatii de stînga (va publica reportaje răsunătoare avînd ca obiect infernul muncii tăbăcarilor, minerilor, sondorilor şi îmbrăţişa fără rezerve cauza republicanilor în războiul civil spaniol), urmărea să facă din sexualitate o maşină infernală antiburgheză. Mai mult, convins că luînd drept temă poetică un domeniu căruia literatura respectabilă trebuie să-i dea, ipocrită şi cuminte, ocol, intra în conflict cu ordinea existentă şi are să declanşeze împotriva lui, foarte probabil, represiuni poliţieneşti, îşi imprima pe contrapagina iniţială a Poemului invectivă amprentele digitale de viitor delicvent.

Motorul social subversiv al acestui act provocator, Geo Bogza îl va mărturisi clar ulterior, răspunzînd la o anchetă din revista Azi, unde îşi apăra versurile de acuzaţia că ar fi lezat bunele moravuri: „Poemul invectivă ‒ declara el ‒ nu e pornografie (ş.a.). Îl cunosc, e scris de mine. Nu e pornografie (ş.a.). Dacă e să i se găsească, totuşi o vină, atunci aceasta e de zece ori mai gravă decît pornografia. Poemul invectivă e un cumplit atentat, o! nu la bunele moravuri, ci la existenţa liniştită a lumii. În paginile lui e un vitriol menit să ardă, să stupefieze şi să clatine din siguranţa lor de pînă acum pe oamenii împăcaţi cu soarta şi cu ei înşişi.

În nopţile mele de acum zece ani, pe cînd milioane de oameni dormeau liniştiţi şi se lăsau furaţi de timp, eu făceam de veghe asupra pamîntului şi alcătuiam Poemul invectivă cu conştiinţa că pun un grăunte de dinamită la un colţ al marelui edificiu de linişte şi confort pe care oamenii şi-l făuresc din sisteme de viaţă.” (Însemnări pentru un fals tratat de pornografie, Azi, V, nr. 29, 1937).

Cînd prevăzuse o reacţie mînioasă şi brutală a autorităţilor la placheta sa, oferindu-le dinainte „amprentele digitale ale autorului”, Geo Bogza nu greşise. Cîţiva ani după apariţia Poemului invectivă, o crimă făptuită de doi elevi declanşa o violentă campanie gazetărească pe tema romanelor poliţiste şi a literaturii licenţioase, cu care era otrăvit tineretul. Circulara Ministerului Învăţămîntului, pomenită înainte, se născuse în această atmosferă fierbinte. Tot ea determină procuratura, care intentase un proces de atentat la bunele moravuri lui Geo Bogza, să dispună arestarea inculpatului şi încarcerarea sa. Odată cu el mai fu ridicat şi închis grupul tinerilor alcătuitori ai revistei avangardiste Alge, Gherasim Luca, Paul Păun, Perahim şi Aureliu Baranga. Ei scoseseră o publicaţie în patru pagini mici lunguieţe, purtînd un titlu impronunţabil, însuşi numele organului sexual masculin, imprimat cu litere mari, groase, pe copertă. În cuprins, poeziile, prozele şi restul textelor căutau prilejul să determine cît mai des tipărirea de vorbe neruşinate, iar cînd ele rămîneau exprimate metaforic, să le precizeze „verde”, printr-o notă, la subsol. Doi redactori ai revistei figurau fotografiaţi în pielea goală, „lucrînd!. „Algiştii” împinseră impertinenţa pînă acolo încît îi trimiseră unul din cele treisprezece exemplare lui Nicolae Iorga personal, cu dedicaţia: „Tu ai? N-ai!”

Aici sfidarea avangardistă a tabu-urilor literare de ordin erotic e împinsă la limita extremă, frizînd foarte de aproape obscenitatea.

Şaisprezece ani mai tîrziu, Tristan Tzara, luînd cunoştinţă de năstruşnica publicaţie, cu prilejul unei scurte vizite în România, o contempla fascinat, nevenindu-i să creadă că aşa ceva fusese posibil. Suprarealiştii francezi produseseră şi ei, fireşte, nu puţine texte care-şi luau o mare libertate în materie sexuală, printre ele, poemul lui Aragon, faimosul Le con d’Irène. Dar totul se petrecuse în marginile discreţiei, şi apoi Franţa avea o tradiţie a literaturii „sub mantou”. În româneşte, cu „verdeaţa” teribilă a limbajului popular, chiar şi sub tirajul cvasi confidenţial, mica revista bătea un record.

Printre scriitorii arestaţi atunci şi depuşi în închisoarea Văcăreşti, unde îşi ispăşeau vina deţinuţii de drept comun, se afla şi semnatarul unui roman, Bagaj, apărut în 1934, H. Bonciu (1893-1950). Merită să ne reţină atenţia, pentru că mînat şi el de acelaşi impuls provocator, face însă figură aparte în avangarda românească. Pe cînd aceasta s-a mişcat sub o influenţă precumpănitor franceză, avem de a face în cazul său cu o formaţie accentuat germană. (E adevărat că şi organul constructivismului bucureştean, Contimporanul – 1922-1932 – întreţinuse relaţii colegiale cu Der Sturm, care avea să închine chiar un număr mişcării de avangardă româneşti, dar mai toţi alcătuitorii ei nu cunoşteau limba germană şi puteau doar contempla vizual revista berlineză.) Bonciu descindea însă din expresionişti, ca Hugo Ball, Richard Huelsenbeck sau Jakob van Hoddis. Trăise o bucată de vreme la Viena, după primul război mondial, n-a frecventat cercurile avangardiştilor bucureşteni şi-i vom căuta zadarnic numele în publicaţiile lor. În schimb, romanul său amestecă printre personaje figuri reputate din boema literară a capitalei fostului imperiu, Peter Hille, Altenberg, Alfons Petzold, şi-şi hrăneşte îndrăznelile cu nonconformismul acestora. Bonciu se descrie drept prietenul apropiat al unor astfel de vagabonzi plini de har poetic. Furia sexuală, de care e străbătut romanul, subintitulat „Strania, dubla existenţă a unui om în patru labe,” vine din panerotismul Jugendstil-ului şi din cruzimea naturalistă, împinse ambele către o demonie instinctuală, distructivă, de nestăpînit, prin expresionism. La frizerul Marcu Fisic, pofta sexuală ia forme vandalice. Personajul sparge oglinzile şi lămpile din localul unde cînta ţiganca pe care o iubeşte; Marcu îşi dă cu halbele-n cap, pînă se umple de sînge; apucă cioburile şi le fărîmă, turbat, între dinţi; o înşfacă de păr pe concubina sa, o trînteşte jos şi o calcă-n picioare. Zitta, soţia naratorului, cugetă cu „matricea”. Peppa, pensionara unei case de toleranţă, e „femeia bestie”; de cîte ori o vizitează, eroul romanului, Ramses Ferdinand Sinidis, o pune să latre şi să ocolească odaia în „patru labe”, facînd „Ham-Ham!” Stilul în care sînt zugrăvite numeroasele nuduri feminine din carte aminteşte izbitor linia chinuită şi aspră a lui Egon Schiele. Bonciu închipuise chiar o bucată de timp cînd ar fi împărţit, la Viena, cu pictorul austriac, locuinţa şi graţiile Hildei, modelul acestuia. O infuzie puternică de fantazie grotescă sporeşte natura inconfortantă a sexualităţii exacerbate din roman; conştiinţa morală, „supraeul” eroului principal, sub înfăţişarea unui pitic pleşuv, cocoşat şi guraliv, pitit în interiorul cavităţii lui pectorale, îi judecă necontenit actele şi le tulbură exerciţiul cu întrebări stînjenitoare. Cînd autorul alunecă în consideraţii filozofice şi Ramses găseşte că sînt nimerite, aplaudă scoţîndu-şi protezele dentare şi clănţănind din ele. La înmormîntarea personajului, răpus cu o frigare, fiindcă refuzase să împrumute amantului soţiei lui abonamentul pe calea ferată, soseşte regele în uniformă albă, de gală. Jobenul lui Ramses e confecţionat din piei de şoareci, periate în răspăr. Romancierul îşi ridică ţeasta craniului ca pe un capac de pudrieră, oferind editorului său putinţa să-i contemple rumeneala creierului. Acţiunea cărţii înaintează oscilînd între atroce şi ridicul. La Bonciu, exhibiţionismul sexual nu se mulţumeşte numai să tulbure cu spectacole şocante ordinea socială. Un soi de disperare surdă, existenţială, animă veritabilul infern al cărnii înnebunite din roman. Bagaj, ca şi Pensiunea Doamnei Pipersberg (1936), continuarea lui, ating marginea unde nihilismul avangardist va debuşa în viitoarea literatură tragică a absurdului.

Prefigurarea acesteia o găsim chiar în opera suprarealistului tardiv, Max Blecher (1909-1938), autorul romanelor Întîmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1937) şi Vizuina luminată, publicat postum (1971), toate trei confesiuni ale unei existenţe torturate de condiţii kafkiene şi obsesii aprige sexuale. Imobilizat ca Joe Bousquet, autorul, suferind de boala lui Pot, a trăit cu trupul macerat, prizonier al unei carapace din gips. Pofta sexuală nesăturată apare aici aliată impulsului la autodistrugere al materiei vii, adică morţii, aşa cum va ajunge să-şi reprezinte Freud misteriosul Es, în scrierile sale tîrzii.

Cînd căuta să facă din exprimarea neascunsă a instinctului erotic o substanţă socială inflamabilă, în România, ca şi aiurea, avangarda avea convingerea că ajută Revoluţia şi eliberarea existenţei umane prin ea de constrîngerile schiloditoare puritane. Pe acestea le socotea proprii mentalităţii ipocrite burgheze, de care proletariatul victorios se va lepăda uşor, fiindcă i-ar fi fost străină şi impusă în comportamentele sociale dominante. Mişcarea de emancipare sexuală din pragul anilor ’60, în Statele Unite, redescoperea avangarda istorică, făcîndu-şi-o un aliat preţios al obiectivelor ei. Nu puţine lozinci de pe zidurile Sorbonei, în 1968, trădau o inspiraţie suprarealistă. Simbioza aceasta între avangardă şi revoluţie s-a dovedit însă iluzorie. Acolo unde a preluat puterea politică, proletariatul s-a arătat mai pudibund ca burghezia. N-a agreat deloc libertăţiile erotice a căror iniţiatoare a încercat să fie avangarda, le-a calificat drept porniri decadente, moştenite din vechea societate, şi a purces imediat la reprimarea lor aspră. Cu atîta sfîntă indignare morală, încît André Breton a simţit nevoia să lanseze un avertisment împotriva „vîntului de cretinizare care bate dinspre U.R.S.S.”

Cînd cercurile suprarealiste româneşti, profitînd de scurtul moment permisiv al anilor postbelici, 1945-1946, s-au dedat la o activitate foarte intensă şi au lăsat chiar o clipă impresia că au deplasat în Bucureşti centrul mişcării, erau avertizate asupra viitorului, fie şi măcar prin cîţiva dintre componenţii lor. Au proclamat în consecinţă „magnetismul erotic”, „suportul insurecţional cel mai valabil”, propunîndu-şi drept ţel, neapărat, „erotizarea fără limită a proletariatului”, „ca gajul cel mai preţios ce i se poate descoperi pentru a-i asigura de-a lungul epocii mizerabile, pe care o străbatem, o reală dezvoltare revoluţionară” (Gherasim Luca şi D. Trost: Dialectique de la Dialectique ‒ Message adressé au mouvement surréaliste international, 1945).

Iată deci sexualitatea investită cu o funcţie socială mult mai importantă decît sfidarea spiritului burghez, prin aducerea ei în centrul activităţii literare și artistice. Erotismului i se recunoaşte o virtute eliberatoare superioară conştiinţei de clasă, o radicalitate revoluţionară, nesupusă determinărilor istorice. Altfel zis, în dragoste, omul ar trăi conform cu natura sa mai autentic ca oriunde. Dar şi impulsul erotic trebuie ajutat să-şi lepede ultimele reziduuri ale unor determinări psihice, pe care i le transmite individului, între ele însuşi complexul oedipian. De unde, reactualizarea rolului acordat „hazardului obiectiv”, în practicile avangardiste iniţiale, respectiv dadaiste. Gherasim Luca, D. Trost şi Paul Păun propuneau, în consecinţă, mai multe procedee noi, inventate de ei, spre a declanşa automatisme psihice, „non-oedipiene” („grataj”, „decalcomanie”, „fumaj”, „vaporizare” etc.)

„Erotizarea fără limită a proletariatului” s-a dovedit însă un proiect irealizabil. Iar cîtă dreptate aveau iniţiatorii lui ca să le fie teamă de ce va urma a rezultat foarte repede. Gherasim Luca, D. Trost şi Paul Păun fură nevoiţi să părăsească ţara, ca să-şi poată continua activitatea. Regimul comunist, care l-a făcut academician pe Geo Bogza şi i-a tipărit operele în numeroase ediţii, n-a îngăduit niciodată reproducerea Poemului invectivă. Într-o colecţie intitulată Restituiri, romanele lui H. Bonciu, Bagaj şi Pensiunea Doamnei Pipersberg au apărut „epurate” de orice scene erotice mai îndrăzneţe, acestea dispărînd sub croşete pudice. Activitatea unuia dintre cei mai dăruiţi poeţi români, rămas fidel suprarealismului, Gellu Naum (n. 1915) a fost tolerată doar cu preţul marginalizării complete, pînă cînd generaţia „optzecistă”, „postmodernă” avea să-l readucă în primul plan al vieţii literare, către sfîrşitul epocii ceauşiste.

Toate aceste aspecte relevă prin natura preferenţial erotică, pe care provocările avangardismului român s-au simţit împinse să o ia, ca şi reacţiile la ele, un anumit climat social şi intelectual. Să adaug, spre a-l configura mai sugestiv, trei amănunte: 1. Cum, cu excepţia lui Geo Bogza, toţi scriitorii avangardişti, acuzaţi de pornografie, erau evrei, campania împotriva corupătorilor tineretului, dezlănţuită în presa vremii, a căpătat imediat accente antisemite apăsate. 2. În şedinţa Societăţii Scriitorilor Români, convocată la 23 aprilie 1937, din iniţiativa lui Liviu Rebreanu, spre a lua poziţie faţă de măsurile represive împotriva unor membrii ai breslei, Mircea Eliade a căutat să justifice actul autorităţilor şi să stabilească o distincţie între „erotologi”, ca el, şi „pornografi”, cum ar fi fost cu adevărat autorii arestaţi și deferiţi justiţiei. 3. În sfîrşit, după 1989, nişte tineri autori, care au debutat sub steagul postmodernismului, revarsă azi pe piaţă o adevărată lavină de romane la marginea obscenităţii. Au scos şi o revistă intitulată Prostituţia. Că speră, cu astfel de excese literare de ordin erotic, să atragă atenţia publicului, arată că la Bucureşti, în ciuda toleranţei editoriale totale, spiritul pudibund n-a încetat să fie prezent pe tărîm cultural.

____________

* Această scriere inedită, aflată în arhiva lui Herbert-Werner Mühlroth (căruia îi mulțumim pentru amabilitatea de a ne-o fi încredințat), reprezintă textul original al conferinței susținute de autor, în limba germană, la Evangelische Akademie Tutzing, în 1997.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 13-15]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s