Ovid S. CROHMĂLNICEANU – Avangarda românească şi tabu-urile literare în materie erotică

ovid-crohmalniceanu

Actele de provocare constituie practici caracteristice avangardei care vrea să şocheze spiritele şi să le smulgă astfel din obişnuinţe, să realizeze o ruptură cu tradiţia. „Lavez votre cerveau!” ‒ îşi invită Tristan Tzara cititorii, în des amintita sa poezie-manifest, La chanson d’un dadaiste, preconizînd deci o eradicare a memoriei culturale.

Avangarda tinde, ca urmare, la violarea tabu-urilor literare şi artistice, într-o manieră cît mai spectaculoasă. Încălcarea interdicţiilor, reţinerilor, pudorilor, privind etalarea publică a exerciţiului sexual, i-a furnizat în România un teren predilect pentru asemenea acte provocatoare. Aceasta şi fiindcă societatea românească, destul de tolerantă sub raportul moravurilor, era foarte pudibundă în materie culturală. Dacă numele organelor genitale intervin frecvent în vorbirea obişnuită, aşternerea unor asemenea cuvinte pe hîrtie constituia o necuviinţă fără seamăn şi trebuia evitată neapărat prin indicarea doar a literei lor iniţiale, urmate de puncte, puncte. Limbajul fără înconjur al folklorului şi gigantismul lui rabelais-ian în planul fantasmaticii sexuale n-au avut pînă către începutul veacului XX un corespondent cult analog. Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Armele de luptă ale avangardei

 

Ovidiu-Morar-coperta

Probabil cea mai importantă recuperare a avangardei în literatura română a avut loc în anii 2000. Scuturat, relativ vorbind, de morbul comunismului, precum și de convalescența postcomunistă, spațiul literar autohton reușește, odată cu trecerea în noul mileniu, să reviziteze curente literare cu un profund aspect ideologic (și, mai mult, de stânga), cărora critica imediat post-revoluționară a refuzat sistematic să-i redimensioneze contextul. Revizitarea avangardei românești din perspectivă ideologică a fost un demers început abia în anii 2000, odată cu studiile unor Paul Cernat, Rodica Ilie, Dan Gulea sau Ovidiu Morar. Acesta din urmă demonstrează, în cel mai recent volum al său, Literatura în slujba revoluției* că o relectură a avangardei românești (și a avangardei în general) poate fi posibilă și extra-literar, urmărind nu atât aspectele legitimatoare estetic ale principalelor texte programatice avangardiste (critici precum Adrian Marino, Ion Pop și, mai târziu, pe urmele acestora, Rodica Ilie, au constatat valoarea de literatură a discursului programatic avangardist, precum și felul în care manifestele avangardei românești depășesc limitele discursului de intenționalitate programatică și alunecă în spațiul literarității), cât cele ce țin de strategii de revendicare/cucerire discursivă a puterii. Așadar, o cheie de analiză identitară a manifestelor avangardiste.

Citește în continuare →

Boris GROYS – Google: cuvinte dincolo de gramatică

miles_featureimage_1

Viaţa umană poate fi descrisă ca un dialog prelungit cu lumea. Omul interoghează lumea şi e interogat de către ea. Acest dialog e reglat de modul în care definim întrebările legitime pe care le putem adresa lumii sau pe care lumea ni le poate adresa nouă – şi de modul în care identificăm răspunsurile relevante la aceste întrebări. Dacă credem că lumea a fost creată de Dumnezeu, punem întrebări şi aşteptăm răspunsuri diferite decât dacă credem că lumea este o „realitate empirică” necreată. Iar dacă credem că fiinţa umană este un animal raţional, practicăm acest dialog altfel decât am face-o dacă am crede că omul este un corp de dorinţă. Astfel, dialogul nostru cu lumea este întotdeauna bazat pe anumite presupoziţii filosofice care îi definesc mediul şi forma retorică.

Citește în continuare →