– Domnule Liviu Antonesei sunteţi licenţiat în Psihologie-Sociologie şi, în prezent, profesor universitar doctor la facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Faptul că aţi studiat psihologia a adus cu sine o altfel de cunoaștere a lumii, a oamenilor şi asta v-a modelat într-un anume fel scrisul? Au avut aceste studii o contribuție în devenirea dumneavoastră literară?

– Am studiat psihologia – și sociologia – printr-o întîmplare fericită. Pe parcursul liceului, pe rînd, am vrut să studiez istoria, ca să mă fac arheolog, din pricina citirii cărții despre descoperirea Troiei, apoi medicina, probabil din pricina mediului familial, iar prin clasa a XI-a, am ajuns la psihologie, din pricina primei mele iubiri adevărate! Prietena mea de atunci se hotărîse pentru asemenea studii și m-am contaminat în mod fericit. De bună seamă că aceste studii mi-au fost de folos, mai întîi pentru că efectiv m-au ajutat să mă cunosc ceva mai bine decît aș fi reușit fără ele, apoi pentru că, pe acest fundament, am izbutit, cred eu, să iau unele măsuri „împotriva” firii mele nu tocmai comode pe atunci, nici pentru mine, nici pentru cei din jur. Este vorba despre trăsăturile temperamentale, deci structurale. După școala hipocratic-pavlovistă, aș fi un fel de coleric cu pronunțate nuanțe melancolice, iar după cea caracterologică un sentimental, caracterizat prin emotivitate, non-activitate și secundaritate. Doar că nu un tip pur, pentru că excesul de energie se cere consumat, iar secundaritatea (orientarea spre rememorare și proiectare în viitor) este completată cu un fel de „trăirism”. Din aceste formule, a ieșit un fel de ciclotimie benignă, cu treceri bruște de la entuziasm la depresie, de la fervoarea clipei la stări contemplative, chiar melancolice. Aflînd aceste lucruri despre mine, am încercat să lucrez asupra mea. Nu-ți poți schimba firea, poți să încerci s-o îmblînzești. În oarecare măsură am reușit asta, desigur nu doar cu ajutorul psihologiei. Cînd eram în liceu, era la modă Yoga și am practicat-o pînă prin anul al doilea de facultate, cînd am descoperit buddhismul tibetan. Am rămas mereu un prieten al psihologiei și al buddhismului, chiar dacă nu m-aș defini nici ca fiind psiholog, nici buddhist cu acte în regulă! Cîndva am spus despre mine că sînt cel mai harnic leneș din lume – și nu cred că e doar un joc de cuvinte. Cum nu cred într-o ruptură între autor și operă, cred că psihologia nu a contribuit doar la autocunoaștere și autoformare, ci și la mai buna cunoaștere a lumii în care trăiesc și, de bună seamă, la felul în care a mers și scrisul meu. Am scris cîteva povestiri din perspectivă feminină, care au fost apreciate. Mă gîndesc că asta nu se datorează doar unui anumit echilibru între animus și anima, ci și faptului că, student fiind, sub pretextul ghicirii în cafea, făceam un fel de terapie unora dintre colegele mele!

– Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?

– Cred că, în afară de citit, scrisul este lucrul pe care știu să-l fac cel mai bine. Cînd este vorba despre inițiativa mea, deci cînd mă apucă dorința interioară de a scrie, este o plăcere. Nu sînt dintre autorii angoasați, neliniștiți de albul paginii care se cere acoperit. Cred că face parte și din autoterapia mea. Dar nu am scris numai de plăcere, o bună parte din ce-am scris a venit și din obligație, cel mai adesea liber asumată, e drept. Cred că aproape toate studiile mele de dinainte de 1989 le datorez academicianului Al. Zub și regretatului meu maestru în psihologie și științele educației, Ion Holban, care mi-a fost mai degrabă un prieten mai mare decît un șef la institutul la care lucram atunci. Le promiteam un studiu pentru o revistă sau un volum colectiv și de rușine îl și terminam! Indiferent de starea de spirit. Tot așa am scris și cele peste 10.000 de articole pentru nenumăratele rubrici pe care le-am ținut de-a lungul a peste patru decenii în revistele studențești, cele culturale, iar după ’90 și în ziare cu o anumită ținută. Și aceste texte scrise la (auto)comandă ajută la ceva, te disciplinează, îți disciplinează și scrisul ca atare.

– Cum se împacă ipostaza de poet cu cea de prozator?

– Nu știu dacă o să reușesc să răspund la această întrebare, dar o să încerc. Deocamdată, constat și eu că se împacă, cum amîndouă se împacă și cu discursul secund. Cred că, în cele din urmă, obsesiile, miturile, temele care ne bîntuie etc. își găsesc cumva singure maniera de manifestare, ca și cum am fi mai degrabă scriși decît am scrie. Pe de altă parte, iar aceasta nu este o laudă de sine ci un diagnostic, îmi dau seama că sînt o persoană cu o anumită complexitate, cu momente în care mintea intră în ebuliție, cu percepții foarte puternice, cu o imaginație uneori debordantă și cu o colecție de amintiri vii care nu încetează să se îmbogățească și adesea să-mi solicite atenția. S-ar putea să fie important și faptul că niciodată nu am scris în același timp și poezie și proză și textele secunde. Poate contează și modul în care se petrec lucrurile în cazul celor două genuri. Pentru poezie, trebuie să intru cumva într-o stare lirică, iar aceasta mă poate ține o săptămînă sau două, după care urmează lungi pauze, uneori de ani. Constat că în ultimii vreo zece ani, starea aceasta mă cuprinde mai ales în Creta sau în alte locuri decît acasă. În volumul recent apărut, care adună poeziile din ultimii patru ani, Poemele din zorii amurgului, trei sferturi din poezii sînt scrise în Creta, cîteva la Roma și mai puțin de un sfert acasă, ultimele fără îndoială pe un fond de criză existențială, dacă nu sună prea pretențios. La proză, e altfel, apare o imagine, un personaj, o replică – adesea culese din viață –, se învîrte în mintea mea și, la un moment dat, îmi spun că am o povestire. Nu o am cu adevărat, dar ea începe să existe cînd mă așez la computer într-un fel de jubilație și o aştern „pe hîrtie”. Nu o știu în totalitate, adesea sînt eu însumi surprins de felul în care evoluează povestea, personajele, situațiile. Și la un moment dat îmi dau seama că e gata! Dacă în cazul poeziilor păstrez după revizuire cam jumătate din ce a ieșit în zilele de stare lirică, la povestiri nu am pierderi…

– Ce părere aveţi despre literatura actuală? Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?

– Cred că literatura noastră trăiește în ultimele aproape trei decenii un moment de grație, cumva comparabil cu cel dintre cele două războaie, cu productivitate probabil chiar sporită față de atunci. Cum stau și calitativ lucrurile nu avem cum să stabilim acum, în miezul lucrurilor, e problema viitorului. Din interbelic, au rămas, cu siguranță, cel puțin 25-30 de autori de prim format, pentru toate genurile literare, și undeva la vreo 250-300 de autori buni, care pot fi citiți și astăzi cu folos și plăcere. Cred că vor rămîne cam la fel de mulți și din această epocă. N-aș putea să spun și care. Nu cred că noi, scriitorii, trebuie să fim preocupați de comparațiile cu contextul universal, nu cred că trebuie să ne obsedeze pe noi dacă luăm au ba Premiul Nobel, nici exportul cultural, pentru că trebuie să ne obsedeze scrisul nostru și publicul de limba română. Asta nu înseamnă că instituțiile cuturale, de stat și private, nu trebuie să miște lucrurile în această direcție, mai ales că există o cale deschisă de succesele artelor spectacolului din anii 90 și de cele ale „noului cinema” de după 2000. De altfel, constat că programele de traduceri ale ICR se desfășoară cu o anumită intensitate, că FILIT-ul a început să-și arate roadele și în această privință, că traducătorii și editorii străini au început să ne dea atenție și fără a fi cointeresați. Sînt bucuros, de pildă, că pentru apariția în numeroase antologii de poezie și proză românească apărute în toată lumea, nici vreo instituție de aici, nici eu n-am făcut nimic. În apariția unei antologii bilingve româno-spaniole și a unui volum de povestiri la Londra, iarăși n-a mișcat nimeni din țară nimic, nici eu nu am făcut vreun efort. Și nu e singurul caz, m-am referit la el pentru că îl cunosc mai bine!

– La fel ca majoritatea colegilor de generaţie, aţi publicat o antologie de poezie: „Un taur în vitrina de piatră”. Ce reprezintă această antologie pentru dumneavoastră? 

– E bilanțul unei vieți de poet. Pentru că am introdus acolo numai poemele care fuseseră deja selectate în volumele apărute, pot spune că e un fel de „opere poetice complete” la nivelul anului 2011. În primăvară, va apărea o antologie la zi la editura Paralela 45, tot opere poetice complete, însă o ediție mai degrabă critică, cu prefață de Al. Cistelecan, bio-bibliografie, dosar critic, coperțile cărților din care au fost selectate etc.

– Poeziile dumneavoastră denotă multă sensibilitate. În ziua de azi, a fi sensibil este o calitate sau un defect?

– Cred că denotă sensibilitate pentru că eu însumi sînt o persoană destul de sensibilă. Nu este nicio calitate, niciun defect, este pur și simplu un dat, chiar o fatalitate. Mai important este ce reușești să scoți din asta…

– Ce v-a adus bun poezia? 

– Cred că, în primul rînd, mi-a adus o anume liniște, eu fiind de vreo 63 de ani încoace, „tînăr și neliniștit”! Mai cred că mi-a adus oarece notorietate, ceea ce nu e neapărat bine, dar pe care trebuie s-o gestionez. În sfîrșit, mi-a adus un număr de prieteni, în lumea scriitoare, dar și în cea cititoare, uneori aflați la sute sau mii de kilometri de mine, pe care altfel nu i-aș fi avut. Aș fi avut în absența poeziei, a literaturii, alții? Se poate, dar nu e sigur!

– Cum simțiți că vă este receptată opera? Pe autorii care vă plac îi numiţi „poeţii mei“, dintre cei care v-au citit câţi credeţi că vă numesc pe dumneavoastră „poetul meu”?

– Nu mă plîng de receptare, nici de cea a criticii, nici a publicului. Cred că ambele sînt în parametrii normali. Aș spune că am fost poate și puțin norocos, mi s-au făcut mai puține porcării decît altor autori din generația mea. Cred că numărul celor care mă consideră „poetul lor” e suficient de mare, dacă mă uit după ecourile publice sau private – discuții, telefoane, mailuri, comentarii pe blog etc. -, mai cred că acest număr este în creștere de cînd am intrat în actuala vîrstă poetică, acum vreo zece ani, odată cu primele „cretane”…

– Mai este, în ziua de azi, intelectualul – şi aici includem şi scriitorul – un formator de opinie?

– Cred că mai este, deşi fără îndoială că mai puțin decît în anii ’90, cînd mai toată lumea socotea că trebuie să se adreseze întregului popor, la radio, televiziune, în rubrica de opinie din presa de mare tiraj. Nu e mai puțin adevărat că „fiecare pasăre pre limba ei piere” – mulți intelectuali porecliți publici s-au compromis, unii iremediabil, prin partizanate jenante pentru un politruc sau altul care, prin nu știu ce alchimie, după ce au dezamăgit pe toată lumea, au sfîrșit prin a-i dezamăgi și pe ei. Mă întreb ce om normal la cap ar putea să mai fie atent la opiniile și îndrumările unor Vladimir Tismăneanu, Traian Ungureanu, Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici…

– Vă rog să ne recomandaţi trei cărţi pe care le consideraţi lecturi obligatorii.

– Biblia de autori multipli, Crucificarea în roz de Henry Miller, Arhipelagul Gulag de Soljenițîn. Dacă mai oferiți un loc, o antologie din orice poet major de la Homer la René Char.

– Dacă ar trebui să convingeți pe cineva să citească poezie, ce i-ați spune?

– Nu cred că mi-ar plăcea să trebuiască să conving pe cineva să citească poezie, dacă nu are pornirea lăuntrică necesară. Mai degrabă, i-aș citi, cît pot eu de bine, o poezie. Nu neapărat una scrisă de mine, ci de oricare dintre „poeții mei”, vii sau morți, de aici sau de aiurea… Dacă așa nu merge, orice încercare de a convinge este nulă și neavenită.

– La ce lucraţi în prezent?

– Iar voi vinde pielea ursului din pădure. În principiu, lucrez la un roman început în primăvara trecută. M-am oprit la al cincilea capitol în iulie trecut, cînd am intrat în sesiunea studențească. De atunci, nu m-am reapucat de lucru, de parcă sesiunea aceea încă nu s-ar fi terminat…

– Care e cea mai frumoasă amintire legată de scris?

– Bunica mea m-a învățat să scriu și să citesc pe la 4-5 ani, folosind Biblia și ziarul Scînteia unde literele erau scrise mari în titluri. Nu voi uita niciodată clipa în care m-a încredințat că eu și numele meu, scris prima dată de mine, sîntem cumva același lucru! Cred că asta se petrece mereu cînd scriem, orice, nu doar numele propriu…

– Cum ar fi viața dumneavoastră dacă aţi renunţa definitiv la scris?

– Dumnezeule! Păi, în cazul acesta, aș fi „mort și livid”, după cum suna titlul unui film iugoslav din prima mea tinerețe, poate chiar din adolescență!

 

Dialog realizat de Laura DAN

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 18-20]