Romulus RUSAN – La armată

romulus-rusan

În vacanțele anilor II și IV de facultate am fost duși la armată. Se spunea „duși”, deși stagiul militar cu „termen redus” era mult mai convenabil decât cel obișnuit, care dura doi ani, sau decât cel așa-numit DGSM și poreclit „Diribau” (rezervat copiilor de chiaburi, preoți, „dușmani ai poporului”)  care dura trei ani, și nu se efectua în cazărmi, ci în lagăre de muncă militarizată.

Dacă n-aș fi intrat, cu atâtea peripeții, la facultate, aș fi ajuns și eu să robotesc la construcția vreunor drumuri, căi ferate, poduri, tunele sau cazărmi (de pildă, la o bază militară sovietică cum era cea de la Deveselu, localitate pe cât de secretă atunci, pe atât de celebră în zilele noastre). Tata fiind la închisoare, dacă n-aș fi devenit student, n-aș fi avut dreptul să port o armă, ci doar o lopată și n-aș fi îmbrăcat o uniformă kaki, ci m-aș fi numărat printre cei peste 500.000 tineri, echipați cu pufoaice cenușii, cu obiele și uneori cu opinci, încartiruiți în barăci ascunse ochilor lumii.

Arma la care erau repartizați studenții depindea de facultatea la care erau admiși. Fiind student la Mecanică am ajuns la Tancuri. Talia mea (1,90 m.) nu mă recomanda, fiind preferați recruții mai scunzi, dată fiind înghesuiala din cabină. Dar facultatea prima gabaritului și m-am pomenit, în vara de după anul II de studii, într-o unitate de tancuri  la Sibiu. Începutul a fost cam penibil. Am fost încolonați, duși la baia de aburi, care era în vechile cazărmi chesaro-crăieşti…, apoi ne-am întors la cazarma noastră, dezbrăcați în ținuta cea mai sumară, îmbrăcați în kaki și repartizați într-un dormitor uriaș, cu paturi suprapuse. Hainele civile rămâneau ostatice în magazie, cu excepția valizei de scândură pe care o puteam ține în dormitor sub pat.

Alegerea uniformei a fost dificilă: pantalonii, prea scurți, abia ajungeau să fie acoperiți de cizme, iar pe numerele mai mari ale cizmelor se duceau lupte. Deși folosite de cine știe câți ostași, regulamentul ne obliga să le ținem mereu lucitoare, indiferent prin câte noroaie am umblat, încât o bună parte din timp se ducea cu lustruirea lor. Împreună cu cizmele boante, epoleții de un negru intens și capela ca o corăbioară întoarsă (ceva mai puțin „sovietică” decât restul efectelor) ne alcătuiau un portret destul de cochet, căruia mulți dintre noi ne-am grăbit să-i adăugăm o mustăcioară cât mai matură cu putință. Asta, pentru a fi cât mai arătoși în fotografiile pe care urma să le trimitem acasă, după ce duminica după-masă făceam coadă la unicul fotograf de pe strada pietonală, numită corso și frecventată la acea oră, de siestă provincială, doar de servitoarele orașului.

În prima zi am fost inventariați: aliniați în clasicul „careu”, deocamdată la întâmplare, ne-au fost strigate numele și fiecare era anunțat din ce pluton face parte. Eram trei plutoane și alcătuiam o companie, al cărei comandant s-a nimerit să fie un locotenent aproximativ de vârsta noastră; mi s-a părut că recunosc în el pe un coleg de gimnaziu și, o vreme, de bancă.

Deși aveam cam aceeași vârstă, cei 6-7 ani de când nu ne văzusem ne-au plasat pe poziții mult deosebite. Originea mea nesănătoasă m-a făcut să pierd anii pe care el îi absolvise ca student militar.

Într-adevăr, după încheierea „careului” m-a chemat pe nume și prenume în biroul său, m-a îmbrățișat sub privirea mirată a unui plutonier „administrativ” – cu epoleții de un roșu violent – și mi-a propus să devin „furier”. Furierul era un fel de mesager al conducerii, scutit de părțile penibile ale instrucției fizice, folosit în schimb la de toate: începând cu scrierea corespondenței și sfârșind cu ridicarea scrisorilor de la o poștă civilă (plicurile oficiale erau însă trimise și primite printr-o poștă specială). Furierul ieșea zilnic în oraș și era invidiat de majoritatea camarazilor, ca un om al șefilor sau ca un turnător (poate că unii se vor fi pretat și la așa ceva).

I-am răspuns lui Cristea că îi mulțumesc de ofertă, dar nu o pot primi. Profitând de faptul că „administratorul” ieșise pentru câteva minute (poate dinadins), i-am explicat că de când nu ne-am văzut situația mea s-a schimbat (tata este deținut politic) și n-aș vrea ca bunăvoința pe care mi-o arată să-i creeze până la urmă probleme. A protestat formal, dar tocmai atunci s-a întors plutonierul și n-a mai putut decât să-mi spună: „Păcat, îți înțeleg situația!” Părea jignit, dar și ușurat.

Peste câteva zile mi-am dat seama ce pierdusem refuzând. Programul era îngrozitor de greu și obositor. Trezirea la ora șase, la auzul fluierului criminal al elevului de serviciu (noaptea făceam cu toții „de gardă” câte două ore, prin rotație), apoi dușul rece, îmbrăcarea în cinci minute (asta era norma obligatorie), ceaiul și bucata de pâine cu margarină, adunarea în curte, „careul”, apelul și plecarea pe jos spre locul de instrucție, la cinci kilometri distanță. Defilarea zilnică prin oraș era în același timp comică și umilitoare, căci trebuia să pășim sobru, cadențat și în același timp să intonăm din adâncul plămânilor nu „Pui de lei” sau „Treceți batalioane române Carpații”, cum s-ar fi cuvenit, ci marșuri realist-socialiste. Pe cele rusești (cum era „Șiraka,  maia radnaia”), le evita chiar și sergentul însoțitor (căci nici el, nici noi nu-i înțelegeam cuvintele), preferată fiind „Bandera rosa” (prezentată drept „Marșul partizanilor”; nu știam al căror partizani… ).

Ajunși la poligon, eram chinuiți incredibil cu figuri gimnastice executate pe pământul plin de buruieni și ierburi țepoase: „Culcat!” – „Drepți!” – „Târâș, marș!”, – „Drepți!” – „Înainte, maaarș!”, „La loc figura!”, „Rupeți rândurile”, „Pe umăr arm’!”. Cei mai stângaci eram puși să repetăm, mai ales târâșul, care era slăbiciunea sergentului nostru. Marele ghinion era că provenea din Cavalerie, armă care tocmai se desființase. Caii, considerați probabil „rămășițe burgheze”, fuseseră lichidați, înlocuiți cu tancurile sovietice „T 34”, considerate bijuteria armatelor socialiste. Odată cu asta cavaleriștii activi au fost reprofilați în tanchiști, dar sergentul nostru – un tătar dobrogean, plin de complexe și evident inadaptabil la tehnica de luptă – socotea că ne poate chinui pe noi ca pe caii de care se despărțise.

La tancodrom (care era situat pe un izlaz îndepărtat, unde eram duși cu camioanele, nefiind scutiți nici acum de intonarea marșurilor) am dat de instructori mai calmi și mai respectuoși, dată fiind și înrudirea profesională cu noi, niște viitori ingineri mecanici. Cu sadismul sergentului ne reîntâlneam o dată pe săptămână și la poligonul de trageri, unde pentru lipsa de talent în ale tirului eram pedepsiți cu injurii intraductibile și cu zeci de minute pierdute în căutarea cartușelor goale, care trebuiau recuperate până la ultimul. Dată fiind nepriceperea multora dintre noi, le găseam împrăștiate în locuri imprevizibile, unde ajunseseră prin ricoșeu, iar reproșurile erau comunicate în argoul luptei de clasă, fiind acuzați de lipsă de vigilență, muniția pierdută putând ajunge în mâna dușmanului.

Culmea insuportabilă a stagiului nostru era atinsă însă în orele de educație politică. Morți de oboseală după efortul fizic, eram închiși într-o sală, unde trebuia să citim cu voce tare regulamente militare, cărți de marxism și articole de fond din „Scânteia”, urmând ca apoi să repetăm în scris ce am ascultat cu un sfert de oră în urmă. Pentru că nici noi, nici ofițerul politic nu eram talentați, ședințele eșuau într-o lehamite generală, unii colegi trebuind la sfârșit să fie cotiți pentru a fi scoși din picoteală.

Peste doi ani, de data asta la Lugoj, „convocarea” s-a consumat în mare măsură identic, doar că finalul a fost tragic, ne-a murit un coleg. Nenorocirea s-a întâmplat cu o săptămână înaintea „liberării” (așa se numea sfârșitul stagiului, zilele rămase fiind socotite în fiecare dimineață de fiecare oștean). Într-o dimineață, la sfârșitul „careului”, comandantul-șef al unității (îl vedeam foarte rar, doar în ocazii speciale) a apărut în persoană și, cu o mină sumbră, a ordonat ca elevul Z. (un basarabean refugiat la Cluj cu familia) să facă un pas în față. Comandantul l-a întrebat dacă știe că tehnica militară sovietică este cea mai avansată din lume. Z. a răspuns afirmativ, zâmbind ușor ironic.

– Atunci de ce îți bați joc de ea în scrisorile trimise acasă?

Z. a răspuns că nu știe despre ce este vorba. Fără să-i pese de faptul că însăși Constituția RPR garanta teoretic secretul corespondenței, colonelul, cu o mină îngrozită de ceea ce urma să rostească, a scos din buzunar o carte poștală și a citit următoarea frază: „Dragii mei, sunt bine, sănătos și în fiecare zi ne jucăm cu tinichelele… ”

– Elev Z. – a conchis sec ofițerul –, pentru batjocorirea tehnicii noastre de luptă, pentru divulgarea secretului militar, vei executa trei zile de arest. În clipa următoare, a văzut îndreptându-se spre el un gradat necunoscut, care venise cu ștabul cel mare. Gradatul i-a desfăcut centironul pantalonilor, i l-a confiscat și apoi l-a împins din spate într-o direcție necunoscută. Nu știam dacă arestul este în afara cazărmii sau undeva în cazarmă. Abia târziu am aflat – în împrejurări pe care le voi povesti mai târziu – că era o încăpere nenorocită, cu ciment pe jos, cu un gemuleț înalt prin care nu vedeai interiorul, undeva, la capătul cazărmii, lângă closetele turcești.

Ziua s-a petrecut sub teroarea acestei întâmplări. Am fost urcați în camioane și duși la tancodrom, unde tocmai începea examenul în vederea eliberării cabinetelor de conducere și implicit de absolvire a convocării. Rând pe rând, câte trei elevi urcau pe tanc și coborau în carlinga tancului, unde îi aștepta conductorul examinator, și apoi fiecare parcurgea câțiva kilometri manevrând manșele vehiculului. Era interzis să ții capacul turelei deschis, cu toate că atmosfera devenea înăbușitoare, terenul fiind astfel ales încât să conțină porțiuni dificile – dealuri, văi, traversarea unui pârâu –, iar motorul se încingea de efortul făcut.

După ce grupul de trei termina traseul, era înlocuit de un altul, și tot așa până înspre seară, când ne-am întors istoviți la cazarmă, a doua zi urmând ca examenul să fie continuat. Eram îngrijorați de soarta lui Z., colegii care rămăseseră de serviciu la cantină nu reușiseră să afle nimic. Surescitați, ne-am pregătit paturile și la ora 10 fix s-a ordonat, ca de obicei, stingerea. Cu gândul la Z., dar și conștienți că oricăruia din noi i s-ar putea întâmpla același lucru, nu reușeam să adormim și discutam șoptit, în întuneric. Când – brusc – s-a auzit strident un fluier, luminile din tavan s-au aprins și o voce brutală a strigat repetat „Alarmă!”

Alarma însemna, după regulament, că oriunde ai fi fost în acel moment trebuia să te prezinți imediat în curte, la apel. În cazul nostru, trebuia ca în cel mult cinci minute să fim îmbrăcați din cap până în picioare și să ne aliniem în careu. Ceea ce s-a și întâmplat.

În curte ne aștepta comandantul companiei, împreună cu ștabul de azi dimineață și cu încă un tip sumbru, care părea să le fie superior mai degrabă pe linie politică decât militară. Am dedus, din poziția dezordonată a corpului, ca și din culoarea ciudată a petlițelor și epoleților, că era un ofițer politic superior, poate chiar politrucul șef, venit anume de la comandamentul Brigăzii.

Cu o voce albă, impertinentă, fără să se prezinte și să ni se adreseze măcar cu „Tovarăși elevi”, cum s-ar fi procedat regulamentar, a spus: „Obiectivul de la Herendești este atacat de inamic. Vă ordon ca în cel mai scurt timp să-l apărați, cu armamentul din dotare! Executarea!”

Herendești era tancodromul abia părăsit, la o distanță de 14 kilometri. Acum trebuia, pe jos, să refacem drumul, cu un armament pe care nu-l aveam și știind că „atacul” este de fapt un pretext. De altfel acolo era o pază permanentă a trupelor de intervenție, iar tancurile se puteau apăra și singure. În plus nimeni nu știa unde se află cheia de la rastelul cu arme, unii spuneau că era tocmai la Z., considerat până dimineața un om de încredere, iar acum arestat, cine știe unde… Am încercat să-i spunem politrucului, dar acesta refuza să asculte pe cineva. Ne-a trimis în căutarea armelor, în caz că nu le găsim înseamnă că au fost furate și vom înfunda Curtea Marțială. După multe minute  de haos ne-a trimis la dormitor, repetând că ne vom vedea la Curtea Marțială.

Ne-am dus la dormitor, ne-am dezechipat, am urcat în paturi, s-a stins lumina și peste un sfert de oră am auzit din nou fluierul și ordinul de a ieși în curte. Ca un nebun, politrucul repeta povestea cu apărarea tancodromului, cerând să luăm puștile și mitralierele, plus echipamentul de război – pătura, ranița, lanterna, lopata Linemann. În lipsa cheii, ne-a trimis la dormitor din  nou.

Culcările și trezirile s-au repetat de patru-cinci ori. Până la urmă l-a trimis pe comandantul companiei la arest, acesta s-a întors cu cheia, ne-am recuperat fiecare arma și echipamentul personal și, pe la 2 noaptea, am pornit spre Herendești, dar nu urcați în camioane, ci per pedes, și nu având în frunte pe bravul politruc, ci pe câțiva sergenți, aleși pentru asprimea lor și, într-un fel, pentru lașitatea lor după ce fuseseră muștruluiți și ei pentru scrisoarea lui Z.

Drumul ales a fost un calvar.

N-am urmat drumul normal, prin localități, parcurs de atâtea ori în camioane, ci am fost anume deviați, de-a dreptul înfundați, în stufărișuri, văioage și bălării, ocolind satele înșirate pe drumul de țară. La un moment, sergenții ne-au ordonat să intrăm într-un cimitir și să-l parcurgem târâș, printre cruci și morminte proaspete

– Unde ne duceți, domnu’ sergent? întrebam (în ciuda interdicției de a folosi formulele burgheze, acestea îl îmblânzeau).

– La tinichele, ne-a răspuns, unul, glumind înciudat.

Evident că indicația era să fim pedepsiți pentru că disprețuiam tinichelele sovietice.

Am ajuns la tancodrom tocmai când se crăpa de ziuă. Eram transpirați, zgâriați, cu coatele și genunchii zdreliți, nemaivorbind de oboseala nopții nedormite. Tancurile erau la locul lor, santinela de la corpul de gardă a rămas uimită de felul cum apăream și cum arătam. Au ieșit din barăci și ceilalți, între care și doi colegi de-ai noștri (prin rotație, completam și noi garda). Evident că nu se întâmplase nimic, dar sadismul mersese atât de departe încât nici nu fuseseră anunțați de misiunea noastră, fie ca să fie luați prin surprindere și, în felul acesta, să li se încerce vigilența, fie ca să fie avertizați că oricând li s-ar putea întâmpla și lor ce ni s-a întâmplat nouă. După ce am băut un ceai și ne-am însăilat cu acul uniformele jupuite, am pornit înapoi spre cazarma din Lugoj, tot pe jos, dar de data aceasta direct prin satele de pe șosea. Localnicii ne priveau cu milă văzându-ne cum arătăm, abia târându-ne (de astădată în poziție verticală, sub greutatea echipamentului, cu armele bălăngănindu-se pe umerii lăsați). Împreună cu M. ( – colegul M. cel mai înalt – ) eram în rândul întâi, el cărând mitraliera plutonului, eu o carabină (evident fără muniție). Și vedeam pe cei din plutonul de dinaintea noastră, ieșind din rânduri, așezându-se pe spate, pentru o clipă, pe marginea drumului, rămânând în urma „tabacherelor” (cum erau numiți cei mai scunzi). Sergenții deveniseră și ei mai clemenți, căci puteau raporta la bază: „Misiune îndeplinită!”

Cazarma am găsit-o aproape pustie. Cu excepția noastră, toate companiile erau ieșite pe teren. Dar – de necrezut – urma să ieșim și noi. Programul continua, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ne-au dat un prânz fierbinte, și ne-au urcat în camioane, înapoi spre Herendești, pentru continuarea examenului de conducere. Ofițerul tehnic, văzând în ce hal suntem, ne spunea fiecăruia, la urcarea în tanc, să avem grijă, să respectăm regulamentul. Am aflat ulterior că, dimineața, tocmai îi născuse soția și că abia aștepta să-și vadă copilul. Conductorul examinator era și el grăbit să recupereze timpul pierdut cu noi și permitea viteze mai mari decât cele regulamentare.

Așa s-a întâmplat nenorocirea. F.S., colegul nostru cel mai firav (dacă n-ar fi fost student și n-ar fi devenit automat elev TR, o comisie obișnuită de recrutare l-ar fi respins) n-a mai putut suporta, din cauza efortului din timpul nopții și a moleșelii, gazele înăbușitoare și, după zece minute de la urcarea în tanc, a cerut voie să deschidă capacul. Odată ajuns să respire aerul proaspăt, s-a săltat și s-a așezat pe marginea turelei, sprijinit cu palmele de marginea ei. La trecerea peste un șanț, tancul – pierzând viteza – l-a aruncat prin inerție înainte și – ajungând prin cădere în fața șenilelor – a fost călcat și strivit. Moartea s-a produs instantaneu. Ne-am adunat cu toții la locul tragediei, ofițerul a chemat o salvare, colegul care condusese tancul plângea, își smulgea părul și îmbrățișa cadavrul (fuseseră cei mai buni prieteni) și astfel s-a încheiat tragedia, una din cele mai absurde nenorociri la care am asistat.

Procurorii sosiți la fața locului l-au găsit vinovat pe ofițerul tehnic, acuzat de „lipsă de răspundere în prelucrarea regulamentului” (victima nu avea voie să stea pe turelă în timpul mersului).

A doua zi, bietului F., așezat într-un sicriu închis, i se dădea onorul în curtea cazărmii și urma să fie luat și înmormântat de familie. Părinții fuseseră chemați să-l ia în primire: niște bătrânei surprinzător de neajutorați, rămași fără singurul lor copil, care peste un an ar fi devenit inginer. Careul din jurul sicriului devenise o adunare de tineri plângând, dintre care cei mai mulți nu văzuseră încă un om murind. Z. a fost eliberat din carceră cu o zi mai devreme. Politrucul sinistru lipsea, iar comandantul companiei, vădit emoționat, a cerut un moment de reculegere pentru elevul F.S., „căzut la datorie”. Sicriul a fost purtat pe umeri până la camionul care urma să-l ducă la Cluj. I-am înconjurat pe părinții rămași, ei singuri, ca niște orfani, cu o compasiune și o solidaritate sfâșietoare.

Peste câteva zile plecam cu toții acasă, despărțindu-ne de armată cu această amintire plină de tâlc.

După ce ne-am întors toamna la facultate am primit cu toții citație la comisariatul de care depindeam, „în vederea completării livretului militar”. Cu toții – inclusiv ghinionistul Z – aveam trecută în livret mențiunea „sublocotenent în rezervă la arma Tancuri”. N-am mai fost chemați la arme niciodată, rămânând toată viață cu acest grad tineresc (desființat între timp).

 

Și totuși, în anumite împrejurări, am mai avut unele apropieri cu armata sau cu forme ale ei mai bizare.

În anul III de studii s-a introdus în carnetul de note o materie ciudată, oarecum secretă. Părea să fie o anexă a Educației Fizice, dar nu era. La Educația Fizică (disciplină care îmi era antipatică din anii de liceu, când se rezuma la diferite probe de gimnastică la aparate, la care mă remarcam printr-o totală lipsă de talent) îl aveam acum profesor pe marele campion Ion Moina, cel care, printre primii din lume, alergase 100 metri în 10,4 secunde, cifră apropiată de recordul mondial al acelor timpuri. Moina făcea parte din preistoria atletismului românesc de performanță: un „amator” de mare clasă pe care numai Cortina de fier l-a împiedicat să pătrundă în elita profesioniștilor, dominată de alergătorii americani (în special de culoare). În lagărul comunist, categoria profesioniștilor era blamabilă, fiind exclusă, de altfel, de la olimpiade. Pretextul, preluat din Antichitate, era că sportul trebuie să fie un factor educativ și nu o meserie făcută pe bani. Ion Moina, într-adevăr un amator, era dincoace de Cortină, dar tocmai acest fapt l-a privat de dreptul de a ieși din granițele țării sale și de a se dezvolta ca recordman.

La începutul anilor ’50, Vestul era considerat un concurent nedemn, un „ațâțător la război”, un dușman cu care nu are rost să discuți nici măcar pe terenurile de sport. Se considera că un amator ajuns acolo poate fi contaminat de profesionism și riscă să „rămână” (adică să devină transfug). Iar sportivii români trebuiau să se mulțumească cu întrecerile „frățești” din interiorul „lagărului”.

În paranteză, vreau să relatez ce valoare aveau aceste concursuri. Prin 1955 am asistat pe stadionul ANEF – situat pe locul unde este azi „Casa Poporului” – la un concurs anunțat cu mare aplomb ca „olimpiada țărilor de democrație populară”. Participau numai atleți veniți din țări comuniste. Diferența între țările europene și asiatice era atât de mare în favoarea celor dintâi încât am trăit ca spectator una din cele mai nostime păcăleli. Privind din tribună la mai multe probe deodată am observat, după câteva minute de neatenție, că la cursa de 1500 metri (demifond) se încinsese un finiș irezistibil între doi concurenți. Trecând linia de sosire, câștigătorul a fost înconjurat de ziariști și fotografi, în timp ce – ciudat – cel de al doilea continua să alerge strecurându-se printre ei. Motivul era pe cât de înduioșător, pe atât de hazliu: bietul outsider – un vietnamez – fusese depășit cu un tur de pistă de către câștigător, care nu era altul decât marele demifondist Emil Zátopek. Regimul cehoslovac era mai puțin drastic în acea perioadă și i-a dat voie să treacă peste cortina de fier devenind apoi un multiplu campion mondial.

Moina n-a avut acest noroc. În schimb, după ieșirea din activitate, am avut noi norocul să fie unul din cei mai simpatici profesori ai noștri. Înțelegea să facă sport cu fiecare în funcție de aptitudini. Pe mine mă aprecia pentru săriturile la lungime și pentru triplu salt; alții jucau ping-pong sau chiar șah. Majoritatea optau pentru fotbal, dar pe câțiva îi antrena la alergări (specialitatea lui), luând startul odată cu ei, dar apoi încetinind ca să le explice tactici și strategii de inducere în eroare a adversarului, pentru un finiș victorios. Felul lui „apolitic” de a ne stimula a fost însă curând corectat.

Când am auzit de noua materie de care vorbeam la început – și care se numea A.L.A. – am crezut că este (așa a și fost) un mod de a-l  scuti pe liberalul Moina de probele celebrului F.G.M.A. („Fii gata pentru muncă și apărare”). Acesta era un program practicat în școlile și fabricile sovietice, dar extins și la noi. Cuprindea diferite întreceri (pe jumătate sportive, pe jumătate militare): tir, parașutism, sky, trânte ș.a.m.d. Într-adevăr, ALA era, la Cluj, un F.G.M.A. simplificat. Ca să promovezi, trebuia să alegi între a sări cu parașuta de la 30 de metri sau a mărșălui 20 de kilometri ducând în spate o greutate de 20 de kilograme. Majoritatea am ales cea de a doua probă, așa că în ziua concursului ni s-a adus fiecăruia câte un rucsac plin cu 20 de kilograme de pietre de râu. Ne-am aliniat la start și am străbătut 10 kilometri până în localitatea Sânnicoară, după care ne-am întors alți 10 kilometri de la Sânnicoară până în fața facultății, de unde plecasem. Pe cât de stupid, pe atât de adevărat. După ce am luat acest „colocviu”, am aflat că A.L.A. însemna de fapt „Apărarea Locală Antiaeriană”. Ne apăram de bombe cu un rucsac de pietre!

Cea de-a doua tangentă cu milităria a fost, în august 1968, odată cu celebrele gărzi patriotice ale lui Ceaușescu (în acel moment era o replică demonstrativă la ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia și la faptul că, pentru intimidare, România fusese ea însăși înconjurată de trupe sovietice!)

Eram redactor la „Viața studențească” și aveam un șef fascinat pe vremuri de Stalin, dar acum devenit un fel de ceaușist-stalinist, deși Ceaușescu era încă în faza lui omenoasă și condamnase invadarea Cehoslovaciei. Era atât de dogmatic încât și-a înmormântat un membru al familiei în sunetele Internaționalei, ducând la cimitir un magnetofon. Întors de puțină vreme din Cehoslovacia (tocmai începusem o carte despre Primăvara de la Praga), m-am pomenit pus pe o listă pe care toată redacția, inclusiv femeia de serviciu, era planificată să înceapă niște antrenamente de tir pe un poligon.

– Ce-i asta, l-am întrebat.

– Am constituit gărzile patriotice, mi-a răspuns automat. Ce grad ai? la ce armă?

– Sublocotenent de Tancuri.

– Excelent! Ai făcut trageri, excelent: te trec comandant de grupă.

– Stai puțin, dar eu nu contez? poate nu accept.

– Ești obligat. Partidul te obligă. Și secretarul său general.

– În acest caz voi face de gardă la Uniunea Scriitorilor, sunt mai vechi acolo decât aici.

– Uniunea nu este devotată Partidului.

– Cum poți spune așa ceva? Ești și tu membru al Uniunii.

– Tocmai de aia. Sunteți agenți ai „Europei Libere”.

– „Europa Liberă” a transmis în direct invazia Cehoslovaciei. Răsuna Bulevardul Magheru.

– A transmis și Radio București. Lasă-l pe Dubček, pe mine mă interesează Tovarășul. Du-te la Uniune și te voi urmări dacă te înscrii.

Mi-am dat demisia din redacție și m-am înscris în gărzile Uniunii. Peste câteva zile am fost convocați în holul mare de pe Calea Victoriei. Eram câteva zeci, unii se înscriseseră și în partid, și în gărzi, impresionați de discursul lui Ceaușescu din Balconul C.C. Un ofițer (probabil de la A.L.A.) ne-a luat în primire, ne-a citit numele de pe o listă, ne-a întrebat ce grad avem și din ce armă facem parte, apoi ne-a spus că sarcina noastră este să păzim Uniunea și Casa Scriitorilor. În acest scop trebuie să facem o recunoaștere pe teren. Am trecut din cameră în cameră, inspectând ferestrele, ușile de legătură, gurile de incendiu. În Sala oglinzilor, locul atâtor ședințe furtunoase în care partidul era criticat fățiș, ofițerul pleda cu însuflețire împotriva dușmanilor interni și externi, ceea ce i-a făcut pe unii din noi să-și evite privirile.

Dar mai era de văzut un loc de care noi nu știam, deși era trecut pe schița din mâna ofițerului: podul clădirii. Am urcat niște scări pe lângă care trecusem de zeci de ori fără să știm de ele, pentru că erau mascate cu niște perdele de brocart. Podul larg și adânc era transformat într-o cameră imensă, în fundul căreia zăceau în două paturi alăturate două doamne în vârstă, acoperite cu pături până la gât, dintr-o pudoare târzie și enigmatică. Ofițerul le-a notat numele pe listă, sub numele noastre, și a vorbit ceva cu ele în șoaptă. Coborând scările, l-am întrebat cine sunt și ne-a spus niște nume. Apoi ne-a spus că ne va anunța când va fi următoarea întâlnire prin comandantul grupei noastre, care este cel mai înalt în grad, este maior. Era un prozator care se întorsese din URSS cu divizia Tudor Vladimirescu și scria acum romane polițiste.

Nu ne-a mai convocat niciodată.

Bătrânele doamne erau ultimele membre ale familiei boierești care în 1945 donase clădirea ARLUS-ului (Asociația română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică), cu condiția să-i fie permis să locuiască în pod. Președintele ARLUS, Mihail Sadoveanu, a devenit în 1949 președintele Uniunii Scriitorilor, căreia i-a dăruit clădirea ca sediu. De atunci, doamnele acelea locuiau în pod, îmbătrânind treptat, iar în ultimii ani, odată cu liberalizarea, erau hrănite gratis, cu sufertașul, de la cantina scriitorilor.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 3-7]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s