Ana BLANDIANA – Comentarii la o amintire

blandiana3

Am povestit cândva o întâmplare trăită într-o iarnă în vestul mijlociu, unde eram împreună cu Romulus Rusan beneficiarii unei burse americane care s-a atribuit timp de decenii, an de an, unor cupluri de scriitori români. Locuiam într-un cămin studențesc cu multe etaje așezat la marginea campusului între un deal și un râu, iar de la geamul nostru înalt pământul cu arbori puternici necunoscuți se vedea nepângărit, aproape virgin. Era în ianuarie și ninsese ca în basme timp de două zile și două nopți. Când m-am trezit a treia zi dimineața, ninsoarea se oprise iar în peisajul cu desăvârșire alb nu mai existau muchii, totul se rotunjise și părea  crescut ca un aluat miraculos, strălucitor. M-am îmbrăcat repede și, în timp ce Romi încă dormea, am coborât în troienele neîncepute și am scris cu trupul meu înaintând prin zăpada moale care îmi ajungea până la brâu – cu litere imense ca să poată fi citite de la înălțimea geamului celui ce avea să se trezească – TE IUBESC. În zilele următoare  a venit gerul, literele mele au înghețat misterioase sub privirea nenumăratelor etaje cu ferestre și, după ce le-au descoperit sensul, multe săptămâni, până a venit dezghețul, sutele de locuitori ai căminului se salutau zâmbind cu vocabulele românești, ceea ce ne umplea de o  mândrie aproape patriotică și ne făcea fericiți. Când am povestit în scris întâmplarea, mi s-a părut prea intim,  aproape indecent să mă laud că eu i-am fost autoarea și am scris „dimineața, unul din noi a coborât și a scris în zăpadă… ” Urmarea a fost că toată lumea a crezut că Romi a fost cel care mi-a scris mie că mă iubește, ba chiar nu eram crezută când încercam să corectez percepția celor care mă fericeau pentru romantica dovadă de iubire primită.

Aceasta este amintirea care mi s-a aprins deodată în minte în timp ce stăteam lângă sicriu în biserica din cimitirul Bellu, și ochii limpeziți de lacrimi îmi rătăceau de pe portretul lui pe mozaicurile interbelice care acopereau zidurile, pe zecile de coroane sosite din toate colțurile țării de la filialele Asociației Foștilor Deținuți Politici, de la colegi, de la prieteni și chiar de la cititori necunoscuți sau vizitatori ai Memorialului.

Aceasta este amintirea care nu mi s-a mai stins în minte, cu o perseverență care îi dădea reflexe simbolice, în timp ce ochii îmi treceau pe figurile celor ce mi se perindau prin față: sute de oameni a căror prezență mă tulbura, pentru că reușeam cu greu și cu uimire să-i strâng, în memorie, din perioade și locuri diferite. Era ca o întoarcere în timp: pe unii nu-i mai văzusem din timpul facultății, pe alții din timpul Pieții Universității sau a mitingurilor Alianței Civice, unii fuseseră între timp demnitari și ne îndepărtase de ei condiția socială, pe alții îi pierdusem în ceața groasă a anonimatului. Cel mai mult mă impresiona prezența scriitorilor de care credeam că ne leagă un fir subțiat în timp de colegialitate și pe care nu mi i-aș fi închipuit  strânși la un loc cu un asemenea prilej.

Mi-ar fi greu să spun care era în mine punctul comun dintre amintirea americană și uimitoarea prezență a acelei mulțimi neașteptate, dar simțeam că el există, chiar dincolo de tulburarea pe care mi-o dădea mirarea în fața greșelii unanime și-a răsturnării realității, în primul caz, în fața ieșirii din indiferența obișnuită a atât de multor oameni, în cel de al doilea. Pentru că, și într-un caz și în altul simțeam că punctul comun era reprezentat chiar de Romi, mai precis de intensitatea imaginii lui din mintea celorlalți. Dacă din întâmplarea îndepărtată îmi mai aminteam un mic sentiment de frustrare că în mintea celorlalți mie mi se repartizase numai diateza pasivă a celui ce este iubit, nu și cea infinit mai vie, rezervată lui, a celui ce iubește, acum, dimpotrivă, aveam sentimentul unui act de dreptate, în sfârșit îndeplinit, prin faptul că, iată, toți acei oameni recunoșteau calitățile și valoarea pe care eu le știam de o viață. Era ca un tur de magie albă prin care toți acei oameni își descoperiseră partea bună – uneori ascunsă sau chiar uitată – din ei, vibrând la stingerea bunătății lui de o aproape stranie intensitate, ca și cum ar fi descoperit că lumea însăși rămâne în urma lui mai puțin bună. Și tot ce puteam să fac era să mă rog să fie adevărată credința – existentă în toate religiile din toate timpurile și de pretutindeni – potrivit căreia sufletul mai rămâne 40 de zile pe pământ și vede ceea ce se întâmplă, pentru ca să poată vedea și el tulburătorul rămas bun pe care modestia lui nu i-ar fi permis niciodată să și-l imagineze. Iar mie nu-mi rămâne decât, privind imensa zăpadă care acoperă totul, să repet minunata exclamație din troiene, care – de data aceasta – nu va mai putea fi atribuită altcuiva.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, p. 2]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s