Mihai-Dan CÎRJAN – Ernst Nolte şi imaginarul istoric al democraţiilor liberale (Partea a II-a)

dan-cirjan-small

[Partea I: Erns Nolte și imaginarul istoric al democrațiilor liberale]

3. Farmecul optzecist al reacţiunii

De-a lungul anilor optzeci, ceea ce a asigurat viabilitatea discursului revizionist german, inclusiv proeminenţa unor intelectuali precum Ernst Nolte, a fost împletirea sa cu un program politic complex, marcat de atacul împotriva statului bunăstării şi de conservatism cultural. Teoria dublului genocid, ca şi reînvierea echivalenţei comunism/nazism, erau parte a unei ofensive culturale mai largi, a unui proiect politic în care naţionalismul german şi dereglementarea economiei erau cumva puternic legate. Doar în felul acesta teoria totalitară a reuşit să devină mai mult decât o curiozitate academică, având impactul social puternic pe care l-a avut: prin integrarea sa în cocktailul politic neoconservator propus de intelectualii şi politicienii asociaţi Partidului Creştin-Democrat (CDU) german. Astfel, autori precum Ernst Nolte descopereau amestecul de liberalism economic şi reacţiune culturală a neocon-ilor americani, iar în acest context teoria totalitară era mai mult decât folositoare. Ea permitea atât o critică a status-quo-ului adus de sistemul welfare corporatist al anilor postbelici, dar şi a oricăror alternative posibile de stânga.

Prin ipoteza totalitară intervenţia statului postbelic în reglementarea relaţiilor economice putea fi prezentată ca un simplu preludiu pentru totalitarism, un act de violenţă nelegitim, o greşeală istorică majoră amplificată peste măsură de guvernarea social-democrată a anilor şaptezeci. Regimul corporatist welfare al epocii postbelice devenea un prim pas spre dependenţa de stat şi, astfel, spre colectivismul totalitar. La fel de important, însă, fantoma periculoasă a totalitarismului permitea o critică a mişcărilor de stânga şaizeciste ce făcuseră posibil reformele sociale ale deceniului opt. Intelectuali precum Nolte sau Michael Stürmer vedeau în mişcările sociale post-1968 (mişcarea studenţească, ecologistă, mişcarea pentru pace) pericole puternice care ameninţau status quo-ul moral al Republicii Federale: agenţi interni ai socialismului, marcaţi de fanatismul ideologic de stângii. Rezultatul cererilor lor sociale excesive ducea la un aparat de stat supra-dimensionat, ameninţat de faliment sau de fiscalitate excesivă. Aşa cum va remarca Habermas, neoconservatorii germani, în acord cu omologii lor americani, vor vedea în criza fiscală a welfare-ului postbelic nu atât efectele unei dinamici economice, cât rezultatul unui eşec moral, al unei laxităţi etice de stânga.1 Tocmai de aceea, în acest context contestatar ameninţător, era necesară recuperarea naţionalismului german. Acesta ar fi funcţionat ca soluţie la maladiile structurale ale republicii, ca substitut cultural pentru pacea socială, un antidot pentru stângismul irecuperabil al societăţii germane. Nu degeaba marele efort intelectual al acestei generaţii de conservatori va fi acela de a tăia legăturile trasate între mişcarea nazistă şi tradiţiile conservatoare germane de istorici ca Hans-Ulrich Wehler. Prin conceptul de totalitarism diferenţa între naţionalismul conservator al interbelicului şi nazism devenea nu numai de grad, ci una esenţială, de natură.

Acest program politic în care teoria revizionistă era integrată părea a prinde contur în 1983, odată cu venirea guvernului Kohl la putere. Acesta oferea promisiunea unei schimbări morale şi spirituale (geistig-moralische Wende), în care atât moralismul social, anti-comunismul cât şi retorica anti-etatistă erau împachetate cu grijă laolaltă. Astfel, nuanţele naţionaliste vor fi dominante de-a lungul campaniei sale, la fel ca şi viziunea unei Germanii cu „mai puţin stat, şi mai multă libertate”,2 anunţând o schimbare fundamentală în structura relaţiilor industriale germane şi a sistemului bunăstării. Discursul de început al lui Kohl va lua nuanţe aproape revoluţionare, die Wende apărând ca o eliberare morală a naţiunii germane de trecutul său, dar şi ca o salvare a statului german de la pericolele unui sistem social excesiv. Nu de multe ori tiradele anti-muncă ale guvernului vor depăşi ca intensitate chiar şi recomandările asociaţiilor de patronaj, mult mai sceptice în ce priveşte entuziasmul thatcherist al parlamentarilor CDU.3

Nu e greu de înţeles acest zel primenitor. În fond venirea creştin-democraţilor la putere coincidea cu un gigantic blocaj politic pentru consensul welfare postbelic şi cu un moment aproape revoluţionar pentru noua dreaptă occidentală. Era vorba nu numai de reformele începute de Margaret Thatcher sau Ronald Reagan, dar şi de eşecul ultimului experiment Keynesian al Europei Occidentale: renunţarea regimului Mitterand la Programul Comun dezvoltat împreună de socialiştii şi comuniştii francezi. Kohl şi fanii săi neoconservatori aveau toate motivele de a fi optimişti: erau principalii câştigători ai acestui moment istoric, în care criza sistemului bunăstării postbelice aducea cu sine şi decăderea fostelor coaliţii social-democrate care dominaseră Occidentul.

E greu de văzut, astfel, în die Wende o simplă aventură germană, o urmă a unui naţionalism prusac ce nu putea fi şters cu buretele. Ceea ce s-a numit puţin tendenţios ofensiva neoliberală, restructurarea sistemului welfare şi a relaţiilor de muncă în anii optzeci, a fost foarte des însoţită de un discurs cultural neoconservator. Marcat de moralizarea relaţiilor economice şi sociale, acesta a adus cu sine şi recuperarea discursului anti-totalitar al Fricii Roşii. Acesta a fost cazul în Marea Britanie, odată cu guvernarea Thatcher şi a „populismului său autoritar”.4 Dar acesta a fost şi cazul Statelor Unite, unde reînvierea Partidului Republican după eşecul din Vietnam sau episodul Nixon, a fost posibilă doar prin noi alianţe culturale cu neoconservatorii americani şi dreapta religioasă. De-a lungul anilor şaptezeci-optzeci, pare ca şi cum discursul pro-piaţă ar fi fost incapabil de a-şi găsi o faţă culturală modernă, făcând constant recurs la naţionalism sau conservatism tradiţional. Asta asigura un avantaj puternic în cadrul luptelor simbolice din sfera publică, dar şi accesul la noi electorate, creând în felul acesta un pol politic redutabil, capabil de a aduce dreapta pe scena politică în forţă. Cazul german este poate cel mai concludent în măsura în care, după Primul Război Mondial, cu greu se poate vorbi aici de un discurs liberal social puternic. Ca rezultat, discursul neoliberal a trebuit să se adapteze naţionalismului conservator pre-existent, să creeze straniul hibrid intelectual din jurul lui Kohl. Asta a inclus un anti-comunism energic care, chiar mai departe de anii cincizeci şi violenţa ideologică a Războiului Rece, pare a fi ancorat în atmosfera intelectuală a Republicii de la Weimar, în ceea ce Alex Anievas numeşte Primul Război Rece.5

În aceeaşi măsură, puternica ofensivă economică lansată de Reagan este de neimaginat fără schimbarea politică majoră a celui de-al Şaselea Sistem de Partid al Statelor Unite: capacitatea Republicanilor de a recâştiga Sudul democrat prin retorici conservatoare axate pe tradiţionalism, religiozitate şi valori de familie. În multe cazuri influenţa asociaţiilor evanghelice asupra administraţiei Reagan6 nu era egalată decât de cea a diferitelor grupuri pro-business sau a economiştilor neoliberali precum Arthur Laffer sau Jude Wanniski.7 Ca şi în cazul Germaniei, era vorba de un complicat proces de colaj ideologic prin care Republicanii au reuşit să reconstruiască un centru politic şi ideologic redutabil. Aceasta le asigura atât sprijinul lobby-urilor pro-business cât şi voturile Sudului conservator. Şi în cazul lor, teoria totalitară se va dovedi esenţială. În primul rând pentru criticarea sistemului de welfare creat de administraţia Johnson în anii şaizeci, măsuri percepute ca o intervenţie violentă a statului în sfera privată, un semn al colectivismului totalitar. În acelaşi timp, însă, ipoteza totalitară reprezenta un element esenţial în dezvoltarea politicii externe a Statelor Unite. Atitudinea belicoasă adusă de Reagan, de la intervenţiile militare în America de Sud la instalarea de noi arme nucleare în Germania, va fi justificată ca o luptă morală împotriva totalitarismului sovietic şi a aliaţilor săi interni, de la grupări de stânga la mişcarea pentru pace.8

4. Eşecurile liberalismului cultural: de la Kohl la Schröder

Programul lui Kohl, însă, cu greu poate fi descris ca un succes, cel puţin nu în aceeaşi măsură ca ceea ce se întâmpla deja în Statele Unite sau în Regatul Unit. Dovada, într-un fel, este şi Cearta Istoricilor: în ciuda ofensivei culturale lansate de guvernarea CDU, în ciuda războiului de poziţii dur pentru recuperarea discursului naţionalist german, programul lui Nolte a fost o înfrângere ideologică majoră. Într-un fel, intelectualii liberali precum Habermas sau Wehler erau mult prea puternic înrădăcinaţi în sistemul universitar, mult prea influenţi printre publicul sau cel occidental pentru a nu avea câştig de cauză. Drept rezultat, numele lui Nolte a devenit mai mult un sinonim al apologiei naziste, foarte aproape de poziţia de negator al Holocaustului, o imagine a eşecului etic al universităţii, în ciuda prestigiului său academic anterior. Nu degeaba în 2000, la ceremonia de acordare a premiului Fundaţiei Adeneur lui Nolte, Angela Merkel, ca preşedinte CDU îşi va exprima îndoielile în ce priveşte oportunitatea acestei decizii9. Pentru noua generaţie creştin-democrată reprezentată de Merkel, nume precum Nolte sau Michael Stürmer vor fi o amintire a unui război ideologic pierdut, o povară şi nu un avantaj.

Faptul că dreapta conservatoare germană pierduse partida ideologică era, de exemplu, evident pentru oameni ca Habermas. Aşa cum remarca acesta, marea realizare a lui Kohl a ieşit la iveală împotriva intenţiilor sale, eşecul politicii sale culturale oferind ultima dovadă a caracterului liberal al noii Germanii: „Eşecul proiectului iniţial al unei schimbări morale şi spirituale a funcţionat ca un test de turnesol. Odată ce Kohl şi-a dat seama ca nu va putea face ceea ce dorea, la Bitburg sau la Verdun, a devenit clar că ţara era de fapt o societate liberală.”10 Într-un fel, acest mic orgoliu al învingătorului era justificat: victoria liberalilor germani va influenţa în mod decisiv imaginarul istoric al democraţiilor occidentale. Ea va cimenta o interpretare a celui de-al Doilea Război Mondial axată pe unicitatea Holocaustului, pe centralitatea sa pentru construcţia identităţii europene, în linia propusă de Habermas şi de Şcoala Bielefeld. Aşa cum va remarca chiar Helmut Kohl în 1998, odată ce dezbaterile istorice ale anilor optzeci erau deja istorie, memoria Holocaustului stătea la baza „concepţiei de sine a Germaniei ca naţiune”.11 Nu degeaba, încercările ţărilor Est Europene de a echivala nazismul cu comunismul prin propuneri precum Declaraţia de la Praga vor fi constant refuzate de guvernele occidentale, unde genul acesta de comparaţii duceau inevitabil la revizionism istoric. În mare parte efortul intelectualilor liberali precum cei din şcoala Bielefeld sau Habermas părea să fi reuşit.

A fost, însă, doar o victorie parţială, anunţată mult prea devreme şi cu o doză de aroganţă intelectuală destul de pripită. Imaginea roz descrisă de Habermas lăsa la o parte caracterul comprehensiv al asaltului de dreapta al anilor optzeci, legătura intrinsecă dintre conservatismul cultural al grupării Kohl şi proiectul său economic. Or, în această privinţă, programul neoconservator a fost mult mai eficient decât părea. Chiar dacă guvernele CDU ale anilor optzeci, nouăzeci păreau a fi departe de succesele neoliberale ale lui Reagan sau ale lui Thatcher, domeniul relaţiilor industriale şi raportul lor cu asistenţa socială va fi schimbat fundamental de-a lungul acelei perioade.12 Capacitatea statului german de a păstra structura corporatistă de negociere a relaţiilor de muncă a scăzut considerabil, guvernul federal fiind obligat să recurgă la cheltuieli ad-hoc de asistenţă socială pentru a acoperi riftul dintre capital şi muncă şi a păstra un nivel acceptabil al salariilor. Băncile germane, esenţiale pentru finanţarea şi organizarea industriei, au ieşit din rolul lor tradiţional, fiind mult mai interesate de accesul la pieţele financiare internaţionale pe model anglo-saxon. La sfârşitul guvernării creştin-democrate, în 1998, structura pieţei muncii germane era total diferită: o schimbare ce, deşi nu a dus la o liberalizare completă, era caracterizată mai mult de ceea ce Streeck numeşte dezorganizarea intereselor colective, înlocuirea coordonării naţionale a relaţiilor industriale cu o „competiţie dispersată şi asocierea spontană, similară pieţei, a diferitelor preferinţe competitive şi decizii individuale”13. Încercarea statului federal de a acoperi dezmembrarea consensului corporatist prin pomparea de bani în programe sociale hrănea o puternică criză a „modelului german” ce, amânată de unificarea din 1991, devenea din nou acută la sfârşitul anilor nouăzeci.

Or, anunţând prematur eşecul proiectului lui Kohl, intelectualii liberali păreau a fi uitat complet de caracterul total al războiului cultural lansat de neoconservatorii german, reducându-l la o simplă luptă pentru trecutul Germaniei. Proiectul social şi economic al discursului conservator părea a fi fost cu totul uitat sau, în orice caz, importanţa sa nu mai conta. E simptomatic în acest sens sprijinul necondiţionat pe care planul lui Kohl de integrare europeană l-a primit din partea lor, începând cu Habermas care se vedea „în favoarea integrării rapide Europene în aceeaşi măsură ca şi Herr Kohl”14. Privind proiectul UE ca o dovadă a maturităţii post-naţionale a Germaniei, a renunţării la proiectul de dominare europeană a naţionalismului german, aceştia nu par a fi fost deloc interesaţi de preţul plătit de ţările europene prin această aventură: restrângerea gigantică a spaţiului de manevră economică a statului, neoliberalizarea violentă prin instituţiile UE.15 Consecinţele sociale ale integrării Europene nu au apărut fără o oarecare doză de ironie pentru intelectualii liberali din jurul lui Habermas. Departe de a permite integrarea Germaniei într-un proiect politic post-naţional, Uniunea Europeana a cimentat rolul să dominant: a oferit cadrul instituţional perfect de recuperare a dominaţiei germane a pieţelor europene. În loc de a fi un panaceu pentru discursul naţionalist al Germaniei, UE pare a fi oferit şansa unui nou naţionalism economic în care politica germană de salarii mici, ortodoxie fiscală şi surplus comercial sunt principalele obstacole în calea colaborării europene16.

În mod similar, percepând proiectul revizionist german în afara dimensiunilor sale economice şi sociale, în afara încercării de restructurare a corporatismului welfare postbelic, intelectualii liberali au trecut cu vederea una din principalele lecţii ale anilor optzeci: faptul că alianţa dintre neoliberalism şi conservatism cultural nu a fost deloc unică. Odată cu transformarea partidelor social-democrate în partide Blairiste, ale celei de-a treia căi, necesitatea unor astfel de discursuri culturale de dreapta a dispărut. Social-democraţia putea foarte bine să devină ucenicul capitalului fără a recurge la conservatism cultural. Şi nu de multe ori, tocmai prin discursul ei cultural liberal, progresist putea fi mult mai eficientă în dereglementarea aranjamentelor postbelice corporatiste. Clinton, Blair dar mai ales social-democraţia daneză a lui Poul Nyrup Rasmussen, au arătat cum măsurile pro-piaţă se pot adapta uşor la cele mai progresive discursuri, cum dreapta economică poată convieţui uşor cu stânga culturală. Chiar în anii şaptezeci, francezii ofereau exemplul unei guvernări de dreapta moderne, ale cărei măsuri neoliberale nu făceau recurs la naţionalismul compromis al Gaulliştilor. Dovada mult mai relevantă, însă, a fost chiar guvernarea social-democrată germană ce a urmat lui Helmut Kohl. Odată ajunşi la putere, SPD-ul nu va renunţa la imaginea sa progresistă: campania împotriva energiei nucleare, introducerea uniunii civile indiferent de identitatea de gen, liberalizarea legii de naturalizare. Iar în ceea ce priveşte istoria Germaniei, Republica părea a fi întruparea proiectului redemptiv, post-naţional imaginat de Habermas: construirea Memorialului Victimelor Evreieşti ale Europei în 2004 va marca instituţionalizare politică a discursului istoric liberal. Nolte părea mai mult decât uitat, era o rămăşiţă stranie a unei epoci revolute. Şi cu toate acestea, în domeniul economic şi social, SPD-ul rămânea discipolul credincios al neoconservatorilor din CDU. Odată cu eliminarea lui Oskar Lafontaine din guvernul Schröder, SPD-ul a urmărit un program neoliberal mai agresiv decât ar fi visat oponenţii lor de dreapta. Agenda 2010 şi reformele Hartz au reprezentat probabil cel mai susţinut atac împotriva sistemului social corporatist postbelic şi mai ales împotriva asistenţei sociale. În felul acesta programul neoliberal s-a dovedit a fi mult mai maleabil, fiind transmis fără probleme de la Kohl la Schröder, de la Thatcher la Blair, adaptându-se atât conservatismului cultural al anilor optzeci cât şi progresismului cool al deceniului zece.

Care ar fi, însă, bilanţul acestor dezbateri istorice din ultimii ani ai capitalismului fordist? În primul rând, trebuie remarcat că „munca politică” a revizionismului istoric şi a teoriei totalitare a fost de la început integrată unui proiect mai larg. Definit de mişcarea neoconservatoare, acesta a permis crearea de noi alianţe politice ce până atunci păreau improbabile: aceea dintre partizanii măsurilor pro-piaţă, anti-etatiste şi conservatorii tradiţionalişti. Doar în felul acesta dreapta a câştigat îndeajuns de multă greutate politică pentru a prelua puterea în Germania sau SUA, integrând grupuri politice până atunci divergente. Fireşte, teoria totalitară nu a fost singurul element care să asigure o astfel de coaliţie monstruoasă. Ea a acordat însă o legitimitate istorică noilor alianţe, o viziune istorică ce putea justifica asaltul contra status-quo-ului postbelic în termeni morali. Prin ea regimul corporatist al bunăstării putea fi reinterpretat ca o concesie periculoasă adusă socialismului, o intervenţie a statului în domeniul privat marcată de violenţă şi de perspectiva unu etatism colectivist. În aceeaşi măsură mişcările de stânga existente, de la mişcarea studenţească la cea pentru pace, puteau fi prezentate ca elemente destabilizatoare sau naivi reprezentanţi ai unor ideologii criminale.

Chiar şi în cazul francez, unde cei care avertizau împotriva „ameninţării totalitare” nu erau deloc conservatori naţionalişti, munca politică îndeplinită de acest discurs era circumscrisă în mod similar. Era vorba de o criticare a etatismului puternic al Programului Comun anunţat de Francois Mitterand.17 Trasând, în maniera lui Francois Furet, o genealogie cel puţin contestabilă între Revoluţia Franceză, Uniunea Sovietică, şi stânga contemporană, intelectualii francezi puteau prezenta Programul Comun ca o un mic pas spre dezastru, violenţă sau, în cel mai bun caz, stagnare economică. În felul acesta discuţia despre totalitarism a fost cel mai adesea o discuţie despre limitele şi natura statului postbelic: despre trasarea graniţelor intervenţionismului economic şi arhitectura statului capitalist.

5. Complexul PSD al câmpului cultural românesc: de la „de dreapta” la „şi mai dreapta”

Nu e dificil de remarcat aceleaşi dinamici în cazul românesc, unde discursul anti-totalitar a prins noi aripi la cincisprezece ani de la căderea comunismului, în timpul regimului Băsescu şi a puternicii retorici anti-stat lansate de acesta. În special după 2004, programul radical al guvernelor neoliberale româneşti a fost mereu secondat de fantezia istorică a totalitarismului: a imaginării intervenţiilor statului în viaţa economică ca un act de violenţă, marcă a radicalismului politic şi a fanatismului colectivist. E vorba de un imaginar istoric de război rece, puternic înrădăcinat în cultura intelectuală a României postdecembriste. Inteligenţa lui Traian Băsescu a constat în instituţionalizarea impresionantă a acest discurs, angajând în mod direct elita intelectuală anti-comunistă în cadrul proiectului său politic de dreapta.18 Această integrare i-a asigurat un avantaj enorm în cadrul luptelor de legitimare din sfera publică. În fond, după creşterea economică a anilor două mii, actorii politici trebuiau să ţină cont de o nouă realitate politică: o clasă mijlocie aspiraţională pentru care luptele simbolice aveau o importanţă centrală. Drept urmare mize intelectuale precum anti-comunismul, „caracterul european”, sau chiar lupta anti-corupţie au început să cântărească masiv în strategiile politice ale partidelor româneşti. În acest context, lupta pentru controlul discursului public a devenit esenţială, iar avantajul unor actori ca Băsescu sau Iohannis a fost de a manevra cu grijă această luptă.

Sunt două elemente, însă, care dau spaţiului românesc o nuanţă aparte, în contrast cu discuţiile revizioniste ale anilor optzeci. În primul rând este vorba de influenţa enormă pe care un actor al câmpului politic, Partidul Social Democrat, a avut-o asupra culturii intelectuale româneşti postsocialiste. Opoziţia aproape generală a intelectualilor români la politicile PSD a dus la un profil cultural straniu, marcat de alianţe cel puţin neaşteptate între intelectuali care, în altă lume, ar fi fost de părţi opuse ale baricadei. În multe contexte occidentale, dar şi în ţări est-europene precum Ungaria sau Polonia, dezbateri ca Cearta Istoricilor au dus la o ruptură între intelectualii neoconservatori şi omologii lor liberali. Nu de multe ori (vezi cazul german sau maghiar) această ruptură a fost intensificată de dezbatere istoriografice despre trecutul fascist. În termenii anilor optzeci, este vorba de diferenţa dintre dreapta conservatoare şi dreapta postmodernistă sau, în aceeaşi termeni retro, dintre inamicii globalizării şi apărătorii săi, dintre fanii şi criticii multiculturalismului. În ciuda diferenţelor minimale de politică economică, cele două tabere au definit dezbaterile culturale până astăzi şi, în mare măsură, şi pe cele politice. Astfel, turnura pro-piaţă a partidelor social-democrate, acordând intelectualilor liberali un domiciliu politic, în cadrul Partidului Democrat american, al laburiştilor lui Tony Blair sau a SDP lui Schröder. Exact acest tip de ruptură a făcut ca un intelectual precum Nolte să fie exclus din cadrul referinţelor „citabile” ale academicilor occidentali.

Or, această separare de ape încă nu a avut loc în România. Entuziasmul anti-PSD al intelectualilor români, ca şi pasiunea lor neoliberală a făcut ca neoconservatori precum Horia Roman-Patapievici sau Teodor Baconschi să poată conlocui cu uşurinţă alături de intelectuali liberali precum Mircea Cărtărescu, Mircea Toma sau Gabriel Andreescu. Aparent diferenţele dintre două grupuri sunt imense. În timp ce unii promovează un discurs cultural anti-modernist, cu puternice nuanţe etniciste, celălalt grup se vede mai degrabă de partea cosmopolită, postmodernă a istoriei, adoptând un liberalism cultural total opus oricărei forme de naţionalism. În timp ce unii visează o Europă albă, aproape ruptă din epoca clasică a colonialismului, ceilalţi promovează o Europă a multiculturalismului, a toleranţei şi corectitudinii politice. În timp ce unii văd în antisemitismul interbelic un accident istoric, ceilalţi văd în el un aspect central al societăţii româneşti pre-1945. În aceeaşi măsură, când unii s-ar vedea mai degrabă în tabăra lui Nolte, ceilalţi îşi au încă micile lor rezerve. Din când în când distanţa dintre cele două grupări mai răbufneşte abrupt, ca în cazul dezbaterilor violente la apariţia Omului Recent, a certurilor dintre Adrian Marino şi Pleşu, a micilor gafe pro-legionare ale lui Sorin Lavric sau, prins într-un program intelectual mai larg, în cazul unui volum precum Idolii Forumului.19

Aceste diferenţe dispar însă în faţa inamicului comun reprezentat de PSD, şi în faţa entuziasmului general pentru măsuri economice neoliberale De aici şi capacitatea unor politicieni ca Traian Băsescu sau Iohannis de a atrage ambele tabere, în ciuda rifturilor dintre ele. Într-o oarecare măsura lupta împotriva social-democraţilor români asigură coerenţa politică a câmpului intelectual românesc, amânând eventualele fricţiuni. Parţial asta vine şi din caracterul straniu al PSD-ului românesc: în ciuda transformării sale într-un partid Blairist în timpul guvernării Năstase, acesta nu a încercat să dezvolte profilul intelectual al social-democraţiei occidentale. Aspectul intelectual al PSD român este mult mai puternic caracterizat de provincialism şi naţionalism, mai degrabă decât de cosmopolitismul social-democraţiilor din Vest sau din Ungaria, Polonia, Cehia. PSD-ul nu a avut niciodată intelectualii săi organici, jonglând cu măsuri neoliberale şi progresism cultural precum democraţii americani sau laburiştii britanici ai anilor nouăzeci. Nu există „intelectuali ai lui Ponta”, iar puţinii care ar putea purta acest nume nu citesc NY Times, The Guardian şi cel mai probabil nu ascultă Oasis ca Tony Blair.

Drept urmare, cei care ar reprezenta aliaţii naturali ai unui partid social-democrat neoliberal, intelectuali precum Mircea Toma sau Mircea Cărtărescu, tind să migreze masiv înspre dreapta şi să treacă cu vederea răbufnirile neoconservatoare ale colegilor intelectuali. Există un soi de împăciuitorism general în ce priveşte derapajele etno-naţionaliste ale neoconservatorilor români, un soi de învoială tăcută prin care micile stridenţe ideologice sunt trecute cu vederea, uitate, sau scuzate uşor. Din acest pact tăcut a răsărit centralitatea canonului dreptei interbelice pentru cultura românească postsocialistă: M. Eliade, E. Cioran, M. Vulcănescu, E. Bernea, etc; o centralitate greu de explicat în termen valorici. De aici şi strania amnezie culturală în ceea ce priveşte stânga românească istorică, lipsa ei conspicuă din canonul intelectual. Tot de aici vine însă şi parţialitatea implicită a discursului istoric anti-totalitar românesc prin care dictaturile româneşti pre-comuniste sunt reduse la statutul de accidente istorice, atunci când nu sunt lăudate pentru curajul anti-comunist. În cadrul acestei păci universale de partea dreptei e greu să ne mire scăpările pro-legionare ale unui Sorin Lavric, tonul elegiac al lui Neagu Djuvara plângând căderea „civilizaţiei Europene în mâinile arabilor şi ţiganilor”20, afirmaţiile lui Roman-Patapievici despre „comuniştii români” care sunt „marcaţi ideologic – ei sunt ca nişte markeri injectaţi in sânge, ca sa-i poţi vedea cu aparatele de supraveghere, de scanare”21. Această tovărăşia politică dintre neoconii români şi intelectualii liberali a făcut ca istoria publică românească să fie încă apanajul unui imaginar de război rece, răsărit parcă din cărţile lui Ernst Nolte sau Andreas Hillgruber.

Mai există, însă, o trăsătură aparte, distinctivă a câmpului de dreapta românesc în interiorul căruia ipoteza totalitară încă funcţionează. În fond, teoriile anti-totalitare ale anilor optzeci au avut constant un actor intern care să reprezinte pericolul comunist: de la mişcarea studenţească germană, la Partidul Comunist Francez. Dincolo de contextul politic al războiului rece, aceste mişcări de stânga active făceau „ameninţarea totalitară” vag verosimilă. În România, în lipsa oricăror mişcări de stânga interne, în lipsa oricărei Uniuni Sovietice, rolul de reprezentant intern al totalitarismului a fost preluat în mod straniu de clasele populare, aparent ultimul bastion al totalitarismului de stat. Nu degeaba orice rezistenţă, oricât de minimă, la reformele liberale este percepută de elitele intelectuale de dreapta ca o rămăşiţă a socialismului, un semn al mentalităţii comuniste, a dependenţei cetăţenilor de instituţiile statului. Drept rezultat relaţia intelectualului cu clasele populare este permanent concepută în termeni antagonici, ca o auto-exilare castă în faţa unui popor pierdut ideologic în trecutul totalitar. Ceea ce caracterizează mediul cultural de dreapta este un soi de sacerdoţiu intelectual, un soi de vizionarism politic, în care intelectual reprezintă interesele obiective ale societăţii chiar atunci când societatea se exprimă altfel. Nu e de mirare deci că imaginarul istoric al spaţiului românesc e blocat într-un profil desuet al războiului rece: adânc ascuns în mentalitatea omului de rând, aparent comunismul este încă prezent. Consecinţele sunt cel puţin stranii: spre deosebire de dreapta americană sau chiar de neoconservatorii germani, intelectualii români de dreapta sunt nevoiţi să dezvolte un discurs elitist în care nu există nici o modalitate de integrare a claselor populare. Nu există nici un soi de silent majority sau de Volk Românesc care să fie reprezentat de aceştia, în numele cărora să poată vorbi. Funcţia discursului intelectual nu este aceea de a reprezenta pe cei care nu se pot reprezenta, de a da voce celor care nu au voce, ci aparent tocmai contrariul: de a face aceste voci, mult prea afectate de regimul socialist, pierdute. Spre deosebire de rolul clasic al intelectualului, de portavoce al unor interese sociale mai largi, intelectualii români par a fi renunţat cu bucurie la orice soi de pretenţii de reprezentativitate socială, chiar şi aceea viciată a populismului de dreapta. Nuanţele anti-democratice ale acestui discurs sunt dificil de ascuns: cumva, mult mai îngrijorător pentru România nu este populismul, ci lipsa acestuia, absenţa oricărui discurs intelectual ce ar dori măcar să îşi câştige legitimarea prin ideea de reprezentare populară.

______________
[1] Jürgen Habermas, “Neoconservative Culture Criticism in the United States and West Germany: An Intellectual Movement in Two Political Cultures,” Telos 1983, nr. 56 (1983): 75–89.
2 Citat de Stewart Wood în „Business, Government, and Patterns of Labor Market Policy in Britain and the Federal Republic of Germany”, Peter A Hall and David W Soskice, Varieties of Capitalism: The Institutional Foundations of Comparative Advantage (Oxford University Press, 2001),
3Kathleen Ann Thelen, Union of Parts: Labor Politics in Postwar Germany (Cornell University Press, 1991), 34.
4 Vezi Stuart Hall and Martin Jacques, ed., The Politics of Thatcherism. London 1983.
5 Alexander Anievas, Capital: Class Conflict and Geopolitics in the Thirty Years’ Crisis, 1914-1945. (University of Michigan Press, 2014). Nu degeaba, prin profesori ca Anton Gehlen, Rudolf Smend sau Ernst Forsthoff, mulţi dintre intelectualii ca Ersnt Nolte vor redescoperi bogatele tradiţii ale conservatorilor revoluţionari ai anilor douăzeci, în care nazismul şi comunismul erau echivalate ca reprezentând pericole similare pentru Republica de la Weimar.
6 Daniel K Williams, God’s Own Party: The Making of the Christian Right (Oxford University Press, 2010).
7Monica Prasad, The Politics of Free Markets (Chicago: University of Chicago Press, 2006), 48–49.
8 Mă refer aici la centralitatea lui Jeane Kirckpatrick pentru politica externă americană. Diferenţa pe care o făcea aceasta între regimuri autoritare şi totalitarism va justifica politica lui Reagan de a sprijini dictaturi sud-americane care, conform Doctrinei Kirckpatrick, cel puţin fereau America Latină de pericolul comunist.(v. şi Greg Grandin, Empire’s Workshop: Latin America, the United States, and the Rise of the New Imperialism (New York: Metropolitan Books, 2006).
9 https://www.theguardian.com/world/2000/jun/22/germany
10 Jurgen Habermas, “There Are Alternatives,” New Left Review, I, nr. 231 (1998): 3–12.
11 Jacob S Eder, Holocaust Angst (NY: Oxford UP, 2016), 180.
12 Acest scurt paragraf urmează analiză lui Wolfgang Streeck, Re-Forming Capitalism: Institutional Change in the German Political Economy (Oxford, UK: Oxford UP2009). Nu aş vrea să supralicitez imaginea guvernării creştin-democrate ca pe un soi de paradis neoliberal: în fond proiectul Kohl s-a lovit de o rezistenţă puternică, ceea ce justifică epitetul Monicăi Prasad de „neoliberalism limitat.” E important de a evita atât critica stângistă naivă ce percepe anii optzeci ca un soi de neoliberalism uniform, lipsit de rezistenţe contextuale, dar şi eludarea schimbărilor esenţiale aduse, totuşi, de anii optzeci în economia politică a Germaniei. În acest sens, cred ca Streeck adoptă tonul cel mai potrivit.
13 Ibid., 96.
14 Jurgen Habermas, “Overcoming the Past,” New Left Review, I, nr. 203 (1994): 3–16.
15 Pentru o critică puternică a atitudinii lui Habermas faţă de proiectul european vezi şi articolul lui W. Streeck „What about capitalism? Jürgen Habermas’s project of a European democracy”, https://wolfgangstreeck.com/2016/01/18/what-about-capitalism-juergen-habermass-project-of-a-european-democracy/
16 https://www.brookings.edu/blog/ben-bernanke/2015/04/03/germanys-trade-surplus-is-a-problem/
17 Michael Scott Christofferson, French Intellectuals Against the Left: The Antitotalitarian Moment of the 1970s (Berghahn Books, 2004).
18 Nu voi încerca să reiau aici o dezbatere care de la Iluzia Anticomunismului (Cartier, 2008) încoace a primit multe analize pertinente, ci să punctez anumite aspecte care au legătură cu restul articolului.
19 O discuţie despre raportul dintre cele două grupuri apare şi în articolul lui Victor Rizescu „Temeiurile stîngii şi echidistanţa de dreapta”, http://www.observatorcultural.ro/articol/temeiurile-stingii-si-echidistanta-de-dreapta/
20 http://www.nasul.tv/neagu-djuvara-din-pacate-europa-de-maine-va-apartine-arabilor-si-tiganilor-cea-mai-grava-crima-este-deschiderea-larga-a-portilor-europei-hoardelor-barbare-si-hamesite-de-foame-din-asia-si-africa/
21 http://www.contributors.ro/politica-doctrine/video-horia-roman-patapievici-despre-actualitatea-problemei-comunismului-si-despre-ce-detesta-cu-adevarat-%E2%80%9Etotalitarii%E2%80%9D-capitalismul/

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 82-87]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s