Cristina TIMAR – Despre epifanii și impudori

ligia dan metonimiile

Debutul Ligiei Dan cu Metonimiile morții este, așa cum se menționează pe coperta  interioară, un debut în poezie, care a și reușit să cucerească premiul pentru debut al revistei Vatra, în cadrul concursului „Alexandru Mușinaˮ, (ediția a II-a, 2015). Altfel, scriitoarea alba-iuliană, înainte de a cocheta cu poezia, și-a exersat abilitățile critice publicând o monografie, la bază teză de doctorat, dedicată Olgăi Caba (Editura Limes, 2012). S-ar fi putut spune cu destulă certitudine că aceasta e direcția pe care o va urma și  în continuare, dar, imprevizibilă precum scriitoarea total atipică pe care a încercat că o repună în circulație, discursul său va fi deturnat de/ spre liric. Opțiune fericită, căci, deși Ligia Dan își ia inima în dinți cu destulă întârziere, debutul ei e matur și sigur, fără obișnuitele stângăcii atât de firești, de altiminteri, ale debutanților, semn că, de fapt, poezia nu e doar cochetărie frivolă, nici chiar exercițiu de admirație, ci iubire ascunsă, cultivată încet dar sigur, de mult timp, care însă aștepta momentul prielnic pentru a fi devoalată. Iar declick-ul se ivește în urma unei experiențe totale, revelatoare, în terminologia atât de adecvată a lui Virgil Podoabă, numită fără echivoc încă din titlu: moartea.  Doar că, mânată de dorința unei formule insolite, de efect retoric, ori poate dintr-o pudoare perfect plauzibilă când ataci teme atât de grave, poeta preferă să-și intituleze volumul Metonimiile morții, mai curând decât Epifaniile…, deși conținutul cărții ne trage mai degrabă spre dimensiunea sacrală și abia în plan secund spre cea stilistică.   S-a vorbit de o apetență pentru kitsch în tratarea morții, tocmai pentru că în jurul temei centrale a volumului se creează o dantelă textuală barocă și sofisticată  (v. Viorel Mureșan, în Caiete silvane, noi.2016) ori despre „textualism (la intensități scăzute) și neoexpresionism (mai degrabă taumaturgic decât angoasant)” (v. Alex Ciorogar, Noi sinteze, în Tribuna, nr.10/2016), ambii cronicari lecturând volumul în cheia unei poetici a spaimei și a amânării înfruntării directe a evenimentului traumatic. Cu siguranță, Ligia Dan nu provoacă dacă nu este provocată. Se vede treaba că ani la rând principala ei grijă a fost autodisciplinarea frustrărilor, acceptarea demnă și politicoasă a loviturilor soartei și umilei condiții umane. A fost nevoie să-i dea ocol moartea și să-i răpească pe cineva drag ca să riposteze și să iasă din inerția propriului automatism, cu false pretenții de plasă de siguranță.

Discipolă mai domolită a lui Aurel Pantea, ea nu se aruncă, desigur, printr-un act de eroism extrem, ca un viking neînfricat în hăul turbionar al viziunilor thanatice spre a trimite de-acolo telegrame terifiante, menite să biciuiască prea adormitele conștiințe. Curtenitoare, dar ajunsă la capătul puterii și al răbdării, Ligia Dan, prudentă în poezie, ca și în viață, își pregătește atacul, studiază atent adversarul și multiplele sale fațete, expediind din acest cantonament depeșe la fel de variate, unele minimaliste, altele maximaliste, unele expresioniste, altele frizând absurdul, unele în maniera poeziei cotidianului, altele a poeziei biografiste, ori  mai apăsat textualiste, vădind plăcerea intertextului, detabuizând în fel și chip vechi traume, eșecuri, anxietăți și furii. Arma poetei se dovedește a fi  un amplu exercițiu anamnetic, o sondă care va străbate toate sedimentele ființei și va preleva probe fără a arăta o grijă anume pentru cronologie, căutând cu obstinență momentele de scurtcircuitare, tangentete morții. Nu e exclus ca poeta să vrea să creeze o  hartă amănunțită a propriei existențe și a contextelor ei, sperând într-o mai profundă înțelegere de sine și detectare a unei coerențe destinale. Deși dificil, acest traseu psihanalitic, de transă aproape, cu toate că poeta e din fire o hiperlucidă, al decuplării de existența diurnă, rutinată, admirabil surprinsă în poemul Mai este timp, și al decupării  episoadelor când s-a aflat în proximitatea morții, odată asumat, are sau ar trebui să aibă un dublu beneficiu: cunoașterea adversarei în paralel cu autocunoașterea. Cele trei secțiuni ale cărții: Pe vremea când, O lume minunată și Fărăîndoiala, cea mediană atent strucutrată în patru episoade (II.1 Besame, besame mucho, II.2 Conștiința ergonomică, II.3 O lume minunată, II.4 Dona nera) nu trec cu  vederea niciunul din chipurile sub care se poate insinua moartea, iar poemele cele mai reușite sunt cele în care poeta vădește o voluptate a demascării histrionismului atroce al morții. Iar moartea nu e doar cea vizibilă pînă la obscenitate din spitale sau de pe chipul omului chinuit de boală, ca în poemul Orbii, din deschiderea volumului, ea se ascunde sub chipul fardat al poetei, ca în Fără zgomot (Îmi fardez fața, iar sub stratul gros/ simt cum mă chircesc./ Și albesc./ Fără zgomot. p.16), în obiectele rămase după trecerea dincolo a celor dragi, ca în Perna, în banalul strănut, ce declanșează o asemenea panică încât poeta își inspectează ”fiecare organ/ din acest orfelinat al spaimei” (Strănutul, p.22), în deznădejdea gândului suicidar, în așteptarea iubitului, în Moș Crăciunul care, copilă fiind, o ținea pe genunchii săi iar gesturile sale trimit spre atrocitatea violului, în decorul cotidian și social actual, prezent și el mereu în fundal, în care consumerismul deșănțat e doar o anticameră a morții, ca în poemele O lume minunată sau În orașul acesta. Dar de la rugăciunile mai mult sau mai puțin ratate, care cu greu mai pot escamota deznădejdea  și tonalitatea de lamentație la imprecație nu e decât un pas. Pe alocuri, discursul devine chiar amenințător: Ar trebui să vă temeți de mine./ O să vă mușc de față,/ voi arunca după voi cu șoarecii uscați din saltele/ voi, babilon pleonastic,/ metonimii bălțate ale vidului!// Ar trebui să știți că uit toate privirile calde din cauza/ unei priviri reci/ Vă previn. Nu mă provocați./ Nu stârniți clima tropical-musonică a sufletului meu. (Nu mă provocați, p.89)

Dar parcă cea mai reușită mască – căci pentru a te împotrivi celei cu multe fețe, trebuie la rândul tău să ajungi destul de profesionist în schimbarea măștilor lirice, tocmai pentru  fi mai greu recognoscibil, – e cea de arlechin ironico-sarcastic, pe chipul căruia se îngemănează râsuʼ – plânsuʼ. Cronica unui lanț de sinucideri ratate, prima parte a amplului poem Despre cum să scrii un volum de poezii într-o singură noapte pentru a fi mai aproape de iubitul tău, e  desprinsă parcă dintr-o piesă ionesciană, prin tușa absurdă, dar umorul negru o aduce, dintre contemporani, în imediata vecinătate a lui Lucian Dan Teodorovici din Circul nostru vă prezintă. Notația gesturilor febrile ale sinucigașei secondate de monologul autoironic și patetic dau o dinamică teatrală scenei și întregul ansamblu creează o imagine mai convingătoare a provocării morții decât cele declarativ provocatoare: În clipa aceea m-am ridicat/ și am decis să mă sinucid./ Mi-am luat avânt din tocul ușii / și am sărit pe geam cu brațele deschise,/ dar, întrucât locuiesc la parter, nu am reușit decât/ să-mi scrântesc o gleznă.// După ce am ieșit dintre sfori și hainele vecinei de la etajul unu/ – puse la uscat/ exact în locul unde am căzut -/ am intrat în casă și am început să  caut medicamente cu furie./ De data aceasta am adunat un pumn de pastile/ și le-am așezat pe masa din bucătărie.”(p.41) Apoi lucrurile iau o întorsătură ludică, căci tot sortând pastilele după culori și dimensiuni, ghicim eșecul proiectului inițial, dar tocmai acest eșec ludic îi aduce puncte în duelul cu moartea. Tragismul inițial, al poetului postmodern aflat într-un impas creativ insurmontabil, care se dă în ceasul morții scriind că nu știe despre ce să scrie, e dejucat treptat prin tentativele ratate de sinucidere, apoi prin evadarea cu mașina în spațiul citadin, continuată în oniric, în spațiul clișeizat dar mereu paradisiac al mării, astfel că din promisul poem de dragoste rămâne doar un proiect: La răsărit l-aș fi sunat pe iubitul meu, aș fi dus telefonul/ foarte aproape de creasta unui val care s-ar fi spart/ la piciarele mele/ și i-aș fi spus: „Bună dimineața, iubitule! Iată poemul/ meu pentru tine.”(p.48) Pe ultima treaptă a provocării unei experiențe forte ca materie primă a inspirației se află mimarea nebuniei, închiderea în ospiciu fiind aruncată în rizibil și derizoriu din pricini birocratice. În această logică, finalul nu putea aduce în prim plan decât imaginea unui chip epuizat și inapt să se reintegreze existenței cotidiene.

Cu toate că-și joacă cu destulă iscusință cărțile,  un singur volum nu e suficient pentru aproprierea morții. Nici grupajul final, Fărăîndoiala, nu aduce reconcilierea, ci dă mărturie de cumplita dezolare aflată la capătul bătăliei cu moartea, printr-un lirism sobru, cerebral și esențializat până la sonorități de haiku: „Un șobolan enorm zace în mine cantr-un RMN./ E demult aici./ Nu a mai rămas din el decât un guler de blană gri/ pe care l-ai putea sufla ca pe-o floare de păducel trecută.” (p.102) Doar dramul de (auto)compasiune aduce la cote suportabile povara existenței, putând câștiga teren într-un volum ulterior, pe care n-ar trebui sa-l amâne prea mult, odată spartă gheața atât de convingător.

______

*Ligia Dan, Metonimiile morții, Editura Tracus Arte, București, 2015, p.118

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 31-33]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s