Poeme de Ioan Radu VĂCĂRESCU, Doina IOANID, Aura CHRISTI, Ioan MILEA și MIHOK Tamás

Ioan Radu VĂCĂRESCU

ioan radu vacarescu

 

peste ani veți înțelege

peste ani veţi înţelege dragii mei

măcar veţi bănui

cum stau în cer ca și pe pământ

fiinţele şi lucrurile lumii acesteia

ani nu mulţi dar destui încât să fiţi

prea obosiţi ca să luaţi totul de la capăt

sau poate că totuşi nu

și sunt eu acuma prea pesimist

zeii au îmbătrânit şi ei

iar unii au dispărut de mult

și-odată cu ei nevinovăția și frumusețea lumii acesteia

și lumilor celorlalte atîrnate

în crengile marelui arbore alb ca zăpada

peste ani destui încât să fiţi

prea obosiți încât să vă mai încânte soarele

prea crud al zilei de zece aprilie

sau poate că nu

şi atunci veţi vedea cu sufletul ochilor

magnolierul de pe bulevard în ploaie

cu flori albe uriaşe şi efemere

scăpărând apoi sub razele târziei primăveri

poate că peste ani veţi înţelege dragii mei

sau măcar veţi simţi un fior nebănuit

cum stau fiinţele şi lucrurile acum și întotdeauna

în lumea aceasta și în celelalte lumi

adunate în cupele însângerate ale magnoliilor

şi adevărat vă spun de pe acum

în aceste cuvinte vegetale

simple și adevărate ca trecerea vremurilor

ca seva suptă din pământul mamă de rădăcina copacului:

odată veţi înţelege că toate acestea stau aşa cum trebuie

şi de asemenea aşa cum ar trebui să fie

pe pământ şi cu creştetul în lumină

cu rădăcinile adânc în pământ

şi coroanele albe în cer

iar sufletul

sufletul meu dragii mei

în lumea aceasta și în celelalte lumi

e o petală alb-violacee

o atingere atâta de veridică

încât iată cum peste ani

stă pe umărul vostru obosit

ca un corb împărătesc

şi din când în când coboară umil

şi vă încioacă tălpile scorojite ale picioarelor

urcă greoi şi vă mângâie blând cu aripa

tâmplele spoite cu lumina sângerie de april

a vremurilor duse

croncăne rar și vă-mpunge în dreptul buricului

ca și cum ar vrea să alunge din lumea aceasta

și din celelalte lumi veșnica-nserare

 

 

 

puls

 

aşteptam întotdeauna pe podul din parc

aşezat pe balustrada de lemn deasupra văii aurii

şi ea venea de sus printre tei şi arini

parcă plutind spre valea domoală într-o ceaţă uşoară

ne aşezam pe bancă dincolo de pârâu

şi puneam capul pe sânul ei stâng

îi auzeam inima cum bate

ca un ceasornic un pic imprecis

niciodată cu mai puţin de nouăzeci de gonguri pe minut

într-o amiază de medardus a plouat cu găleata

fulgerele cădeau unul după altul

undeva la marginea parcului

şi când a venit am alergat

şi ne-am îmbrăţişat sub un tei uriaş

iar când s-a liniştit i-am ascultat inima

cu urechea lipită de iia albă cu flori albastre

udă leoarcă

era speriată ca un înger cu umerii înfriguraţi

şi ornicul bătea cu două sute pe minut

mai târziu la fel îi bătea în fiecare seară

când ne întindeam unul lângă altul

pe salteaua aşezată direct pe podea

şi puneam urechea cu grijă sub sân

şi palma stângă pe burta sferică

precum un pătrar de lună

şi lângă inima ei bătea la fel de repede

altă inimă

cât un mugure undeva în dreptul buricului

acum stau şi aştept

precum înţeleptul pe malul râului întomnat

lalelele galbene din grădină

sunt încărcate de ultima zăpadă

și îi aud inima cum bate-ntr-o rână

sub soarele proaspăt de martie

cu o sută de picuri pe minut

de pe coroanele aurii aplecate-n ţărână

 

 

forsythia

n-am mai coborât de mult scara aurarilor

acuma sunt singur

atunci ultima dată

chiar în pasajul îngust

la mijlocul vârstei noastre cenuşii

cum zicea pe vremuri dani

am intrat în peretele foarte înalt

printr-o uşă de fier cu iustin şi cu radu

ne-am aşezat la o masă joasă și rotundă

pe nişte tabureţi de lemn

care semănau cu turele de şah

ca şi când ne-am fi adunat în jurul focului

la munte la fântânele

şi radu a şi zis bătrâne

mai ţii minte coliba de sub runcuri

când femeile noastre erau la examene

şi jucam popice cu sticlele de rom de-un kil

şi dani s-a urcat până în vârful celui mai înalt

mesteacăn din cindrel s-atingă luna neagră

acolo-n penumbre am vorbit mult

despre viaţă şi despre dragoste

şi ne durea în şaişpe de literatură

foarte târziu de fapt dimineaţa devreme

când am ieşit în pasaj din peretele ăla de cărămidă veche

zăpada era până la genunchi

şi abia am urcat fericiţi scara aurarilor până sus în oraş către casă

acuma cobor în piaţetă să fac fotografii

pentru albumul cu oraşul meu natal

acolo cerul nu se prea vede

şi-n jur nu-s decât piatră şi cărămidă şi obloane de lemn

cu vopseaua verde scorojită

şi iustin zicea pe vremuri şi ale lui ivănescu-s la fel

şi frunzele singurului arbust care a rezistat acolo

în umbra deplină parcă-s arse mereu

şi de culoarea nisipului în cuptorul de sticlă

şi la întoarcere chiar pe scara aurarilor spre oraş

uşa veche văd că-i zăvorâtă cu un lacăt uriaş

şi murdară şi una cu peretele palid

şi dani e dus de-o viaţă

şi iustin e mort de mult

iar radu rătăceşte pe ici pe colo

prin oraşele civilizate ale apusului

acasă descarc cele patru fotografii

şi de patru ori la rând

ecranul se-nchide cenuşiu

error in page

le suprapun cumva ca să pricep

ce se întâmplă

şi în imaginea brusc ivită

pe ecran abia zăresc un perete

până la un cer abia bănuit

şi umbra unui arbust fără frunze

cu flori de aur

 

 

stindard

ca la un semn

apărut pe cer de nicăieri

frumusețea lumii de-altădată

și nevinovăția vechiului duh

au dispărut ca un abur

ridicat de pe pământ în văzduh

mă ghemuiesc în lumina ce moare

în umbră pură și fără hotare

cu coiful spart

cu fața suptă

înalț stindardul meu de luptă

cu mare greutate încropit

din al melancoliei zdrențuit lințoliu

din petece de aripi frânte

și din coji desprinse din zugrăveala

aureolelor sfinților în doliu

 

***

 

Doina IOANID

 Doina ioanid

 

Cele mai mici proze

 

Preambulare – Poemanvers

O veioză care poate lua forme de ascunziş. Doi porumbei înghesuiţi lîngă un burlan. O podea albă pe care lunecă un fir de păr şi o armonică în apartamentul de dedesubt. Jaluzele cărămizii mijind un zîmbet de departe. Şi-apoi liniştile. Linişti de seară. Linişti ademenite. Le asculţi cum se mişcă, cum sună. Le vezi strălucind pe o unghie. Linişti de seară. O veioză. Un chip sub o veioză. Poldere străbătute de vînt. Liniştile zburînd ca nişte lişiţe pe deasupra mea. Îmi amintesc sărutul tău bine ajustat pe piciorul meu, cel mai fin ciorap, într-un aici, într-un altundeva.

Stau într-o palmă şi cerşesc o poveste de la altcineva. O după-amiază de vară indiană. O cafenea, mă îndrept spre o masă. Un bărbat se îndreaptă spre aceeaşi masă. E o masă mare, rotundă. S-o împărţim, spune el. Stînjeneala de-o clipă. Îl cheamă Lemi, fumează Marlboro. Stă aproape, a rămas fără zahăr. Poate doar un pretext pentru o cafea într-o vară indiană. El, o cafea, eu, o bere. A venit la Anvers cînd avea 17 ani, din exYugo. O întîmplare: l-a văzut un regizor într-o discotecă, căuta pe cineva cu accent şi mutră din Est, să joace un KGB-ist. A plecat spontan. Soarta. A mai jucat în ceva filme. E spontan. Spontan şi direct. Are nas de boxer şi seamănă cu Robert De Niro. Acum e într-un business cu ceva modă, artă. Găteşte bine paella. Dar e singur, divorţat. Soţia marocană. Doi copii. Te costă mult copiii în Belgia. Soarele pe tăblia mesei. Cîteva frunze foşnite. La plecare, un braţ pus pe umărul meu. Noi, cei din Est, trebuie să ne ţinem spatele. Mă plimb prin oraşul vechi, printre clădiri givrate. Fac fotografii, beau o bere. O iau iar la pas. Un ochi se deschide înapoi, un ochi cu un deget pe buze. Şi-apoi trec pe lîngă grădina beginajului, unde ceapa dă flori violet. Şi iarăşi stau într-o palmă şi cerşesc o poveste de la altcineva. Şi, de fapt, într-un fel, povestea mea. Povestea unei palme puse într-o altă palmă.

O imagine rotită pe-un tambur, o apariţie într-un turn din Bruges. În jurul meu şapte paturi, pe ele, şapte femei în alb, cu turbane oranj. Realitatea zilei începe cu bătăile aripilor în fereastra de lîngă patul meu. Vitraliu sonor. O aripă de pasăre deschisă îmbrăcîndu-mă discret pe dinăuntru. Membranele mele de dimineaţă. Membrane protectoare.

Good morning pe o scară sinilie pătată de cafea. Omul cu sushi îmi zîmbeşte. Cuvinte adunate pe-o stradă în păpuriş. În faţa mea, o lebădă albă, cu aripile larg deschise. Tramvaiul întoarce pe şine tot felul de amintiri vecine. Şi-apoi gătesc o cină pentru altcineva decît cel din faţa mea. Cineva care încearcă să mă zărească peste capetele celorlalţi.

Te déplacer avec une chaise. Reculer avec une chaise. De combien de manières ? Jusqu’à ce que mes yeux dépassent les autres et s’assoient à ta table. Jusqu’à ce que tes yeux secouent les griffes de ton épaule, au détour d’une rue. Juste un regard parlant.

Liniile dintr-o podea albă pe care le urmăresc seri întregi. Podele albe, liniate ca un caiet dictando. Dictando, dictando, foile liniate. Ţine liniile din palma ta. Un copac înconjurat de crizanteme şi-o bicicletă sprijinită de el. Nu ştiu să merg pe bicicletă. Atunci taxicleta sau bicicleta pe ape.

Sare şi piper. Să iei drumul piperului şi al sării. Poveştile lor te adună ca degetele de la o mînă. Şi iarăşi muzica aia, a unui tramvai care întoarce amintiri pe şine. Sare şi piper, drumul paşilor tăi pe podeaua albă.

  

Cele mai mici proze

 Am mîncat alge fără să ştiu. De obicei algele nu-mi plac. Duhnesc şi se lipesc de piele. Era o salată de alge travestită, cu somon şi dressing de iaurt. Uneori, mă travestesc şi eu cînd vreau să trec neobservată. Cîte poţi să înveţi dintr-o salată travestită. O salată travestită e la fel de puternică precum Omul Păianjen sau Femeia care trece prin pereţi. Dressingul de salată ca machiajul de dimineaţă.

O rotiţă de geamantan ruptă, ca o rudă de caşcaval. Mergi mai departe în trei roţi. Parcă tragi după tine o tricicletă cu trei roţi de caşcaval sau de caş. Şi mergi pînă mergi.

O culegere de probleme-un cules de probleme. Să fie genul neutru? O fetiţă aplecată, cu fustele suflecate, adună într-un pliu al fustei ceva ce seamănă cu un zîmbet strîmb, iritat, apoi o păpuşă stricată, o cretă muiată, o bucată de faianţă. Fetiţele de azi îşi adună problemele unde? În ce pliu? Sau poate le taie, asemeni blugilor şi colanţilor hărtăniţi. Sau poate găsesc alte pliuri. Mai greu e după aia cu depliatul.

Stă cu picioarele în sus, se văd porii şi pielea gălbuie. Stă cu picioarele în sus în oala albastră şi fierbe, Fierbe încet, că-i puicuţă de ţară. Supa are ochiuri de grăsime, printre tăiţeii de casă şi pătrunjel. Ochiul ei nu se mai vede. Nici labele care mergeau prin curte. Neonul pîlpîie. Găinile din curte erau multe, de toate, cu fel de fel de penaje. Cînd ajungeau pe butuc, capul lor, cu creasta încă ridicată, se zbătea zeci de centimetri mai departe, căutînd iarba pe care o ciuguliseră. Eu mă puneam sub mormanul de frunze ruginii, ca să nu ajungă mirosul de pene umede şi măruntaie fierbinţi pînă la mine. Pipota şi carnea erau bune, şi zeama şi carnea. Neonul bîzîie peste bolul de supă cu ochiuri de grăsime. Tu duci bolul ca pe ceva preţios, sora ta îl pune hotărît. Păsări cu care ne hrănim, fără hormoni. Ceva sănătos. Bolul de supă a fost bun, trupul e mulţumit. Undeva, în curte, păsările ciugulesc mai departe şi-apoi se duc la culcare. Şi eu, cu un bol de supă în stomacul meu. Undeva în bloc, se aude o uşă şi paşi.

Într-un aeroport din Munchen. O coadă la redistribuire. Avionul avea o avarie, a fost întors din drum la timp. El se balansează de pe un picior pe altul. Ar fuma o ţigară. Şi eu. În horoscop scria ceva…. Eu stau liniştită. Îl privesc. Avem aceeaşi zodie, aflu. Îi spun că va fi bine. Stăm amîndoi la coadă. Mai sînt puţine locuri la avionul de seară. Coada freamătă. El se uită la mine. Slabe speranţe, parcă. Apoi numele noastre sînt strigate pe neaşteptate. Computerul a redistribuit ultimele două locuri. Ne strecurăm cumva vinovaţi, cîteva perechi ar vrea să ajungă acasă mai repede, unii au copii. Aş vrea să cedez, dar luăm biletele, aşa s-a decis. Coada era mare, nu era altceva de făcut. Computerul a distribuit. Mergem pe culoar. Iau o cafea şi o banană. Rătutit, el nu ia nimic. Ne ducem să fumăm într-o cabină de sticlă. Seamănă cu un acvariu pentru crabi. Iau o gură de cafea, el, alta. O muşcătură de banană, el alta. Fumăm. Pe lîngă noi, de după sticlă, trec oameni grăbiţi în toate direcţiile. Urcăm în avion, avem locuri diferite. La depărtare de zece scaune, îi simt privirea. La coborîre ne strîngem mîinile şi ne îmbrăţişăm. După o vreme, aceeaşi privire într-o staţie de autobuz. Se duce la Ikea, cu ea, să cumpere un set de pahare. Eu le-am desperecheat pe ale mele, nu ştiu cum se face. Privirile şi mîinile se întîlnesc. Atingeri de aproape şi de departe. O poveste repetată care-mi aminteşte de-o altă poveste desperecheată de-a mea. Şi uite că vine autobuzul.

Cînd se desfrunzesc pomii, e umed şi zarea pare o mare în ceaţă, îmi amintesc de tristeţile însingurate ale unui conac pierdut în stepă şi de castraveţii scoşi dintr-un palton, la o sindrofie. Erau de toate pe acolo. Şi vodcă din belşug. Lipseau castraveţii. Bărbatul se duce pe hol şi îi scoate din palton. Pe la sfîrşit de noiembrie, cînd castraveţii, cu conopidă şi varză roşie, hrean, usturoi şi mărar şi-au căpătat aromele, trec pe hol cu un castron de castraveţi. Mă duc şi mă aşez tăcută la masa aia. Iau din poală castronul alb, cu castraveţii rozalii, în saramură, şi-l pun pe masă. Aştept să văd dacă le place. O zonă de trecere, un semn într-o carte pe care n-am mai deschis-o demult.

Plouă. Stăm amîndoi într-o cabină telefonică. E din cea veche, dintre cele puţine cîte au mai rămas. Fără uşă. Eu sînt cu saboţii dezlipiţi în mînă, cu tălpile goale. Ne uităm la stropii  mari de ploaie. Nu spunem nimic. Mă uit în geam. Pe gîtul meu, o petunie violet.

Te plimbi ca Vodă prin lobodă. Aşa se zice. Dar eu chiar mă plimb prin lobodă. E un petic de pămînt numai cu lobodă, lobode roşii, crescute cît un stat de om, mă rog, nu chiar un stat de om mare, unul mai mic. Sînt ca-ntr-un desiş roşu. Îmi place să trec prin el. Am o rochiţă cu buzunare. Adun sămînţă în palmă şi o pun în buzunare. Apoi mă duc cu Prinţesa Polonic pe răzoare. Împrăştiem sămînţa, care-i purtată de vînt. Prinţesa Polonic nu-i doar o prinţesă dintr-o poveste, nu-i doar o invenţie, o născocire, atîta doar că ea apare numai cînd face loboda floare. Asta-i o ciudăţenie a ei, să debarce pe nepusă masă, să apară printre lobode. Mă gîndesc că dintre toate supele şi ciorbele, s-ar putea să-i placă cel mai mult ciorba de lobodă. Apoi pleacă, probabil debarcă şi prin alte părţi pe unde-s lobode. Sau poate, între timp, are grijă şi de alte ciorbe şi supe. Eu mă întîlnesc cu ea doar cînd e loboda-n floare.

E o zi de toamnă. Stau cu fundul pe o găletuşă. Intră perfect. Un fund într-o găletuşă de plastic la marginea careului, dar gîndul meu nu e pe asfaltul careului, ci la zîmbetul tăcut al bunicilor care nu vor să mă vadă zilier pe tarlaua comuniştilor. Ne adunăm. Culegem roşii şi fasole verde. Avem normă, fireşte, toată lumea ştie asta. Profa care mi-a citit compunerea despre privighetoare era brună, delicată, dar nu era privighetoarea la care mă gîndeam. Privighetoarea aia era mai puternică decît Ofelia şi Julieta la un loc. Asta pentru că păsările şi animalele pot dărui mai mult. Şi eu stau pe găletuşă la marginea tarlalei. Nu e o zi de toamnă rece, e călduţ. Profa de română nu ne presează. Roşiile sînt mici şi dulci. Brusc, nu mai este ceva obligatoriu. Văd pămîntul şi vrejurile. Apoi fasolea (nu e arămie, ci verde, aproape furajeră, dintre cea de care mănîncă şi caii, şi noi cu ei). Dar nu-mi pasă, soarele e călduţ. Muşc din roşii. N-am sare, îmi lipseşte sarea. Şi fasolea e gustoasă. Găletuşa mea de 5 l, special pentru asta. Dar nu sînt colectivă, îmi aduc aminte de sarea grunjoasă. Băieţii n-au nici o grijă. Prind guşteri şi mă sperie cu ei sau mă trag de păr sau mă scuipă cu apă, ca atunci cînd vor să-mi spună că mă plac, dar nu prea ştiu cum. Se hlizesc. Vrejurile sînt pe trecute. Mai departe, pe cîmp, zidurile cenuşii. Ziduri cenuşii despre care nu ştiu cum se face că nu întreabă nimeni. Bunicii spun că acolo e la Jilava şi tac, chipurile parcă sînt o clipă cenuşii ca zidurile. Noi spuneam că mergem la cules, spre Bumbăcărie sau spre CFR Marfă. O colegă chiar locuieşte pe acolo, dincolo de calea ferată (Sasu căreia i se ridică mereu maieul). O mînă la o fereastra din ziduri. Chipul blînd al profei, părul des. O privighetoare pe tarla. Strivesc în mînă o roşie prunişoară. O vîr în gură. Găletuşa, roşiile şi fasolea verde. Le trosnesc în dinţi. Roşii aş mînca la nesfîrşit. Dar n-am sarea aia grunjoasă. Vreau acasă, la sarea oilor. Sarea pe care o lingeam întruna. Să fii făcută din sarea oilor şi din sămînţa roşiilor. Cu piperul m-am înţeles mai tîrziu. Bunica îl punea boabe în pilaful de duminică sau de Sîmbăta Morţilor. De obicei, scoteam boabele pe marginea  farfuriei, mi se păreau străine, ca un soi de ţară împrumutată. Apoi a fost piperul măcinat în mojar, pentru sarmale şi cîrnaţi. Apoi piperul pus în supa de tăiţei. Eram deja într-o altă familie. Făcusem deja drumul sării şi al piperului. Mă uit la solniţele de pe masă, în formă de ciupercuţă: sare şi piper. Tot timpul le foloseam. Drumul sării şi al piperului. Mai tîrziu erau chiar solniţe cu sare şi piper la un loc. Făcusem deja alt drum, unul amestecat. Şi la mîncarea chinezească se aducea pliculeţe de sare şi piper.  Pipăruş Petru Înfloritul, mi-a trecut prin minte. Păturica cu poveşti. Există flori de piper. Cum miros ele? Mie mi se pare că uneori negresele miros a piper. Cum de nu-i apucă strănutul pe bărbaţi? Parfum cu piper există. Există parfum şi cu sare? Poate. Dar cînd ieşi din marea iodată, pielea adună sarea albăstruie, care se albeşte la soare. Îmi place s-o răzui cu degetul şi s-o gust. Piperul e de mai multe feluri, negru, alb, verde. Creşte pe crengi înalte, de vreo zece metri, în grape. Un popor de piper, de diferite culori. Îmi fierb vin, cu piper şi scorţişoară. Cîteodată îmi place să zdrobesc în dinţi cîte o boabă (ca şi în zacuscă), alteori le scot pe marginea farfuriei. Cîteodată mă scot şi pe mine pe marginea farfuriei, ca şi cînd aş vrea să mă văd mai bine, ca şi cînd mi-ar fi greu să mă mai zăresc.

***

 

Aura CHRISTI

aura-christi_foto-ierusalim-2007-225x300

Geniul inimii

 

Cu şapte secole în urmă 

Un soare negru eram. M-am ucis

pe mine. De ce m-ai blestemat,

Doamne?! Oare chiar m-ai blestemat?!

„Voi înmulţi mereu necazurile tale,

mai ales în vremea sarcinii tale;

în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi

către bărbatul tău şi el te va stăpâni”

scrie în Cartea Întâi a lui Moise.

Pruncii nenăscuţi – iartă-mi-i.

Cred. Iubesc. Mă rog. Sper.

Iartă-mă. Am ucis. Am ucis femeia

din mine… Ca să scap de blestem,

am ucis. Aşa mi se părea… Şi speram

să se întâmple… şi acolo, speram…

să fie totul ca la carte şi acolo,

în acel dumnezeiesc stejar.

Stejarul aşa de iubit de mine acum.

Acolo, în el, cu şapte secole în urmă,

din mine cenuşa se alegea, da,

cenuşa, care urca direct la cer…

Nu la cel dintre coaste, la Cerul

de Sus mă refer.

Îngerii în halate albe îmi spuneau

că sunt reacţiile adverse la interferon…

Şi Sandu m-a avertizat, da, Sandu care

aici, acum, e în pământ: atenţie, nota

bene, mare atenţie la puseurile suicidare.

Cei ca noi mor pe capete. Mor pe capete…

Mor pe capete. Statisticile oficiale

nu dau cifrele sinucigaşilor, care făceau

interferon. Înţelegi? Sunt înspăimântătoare.

Ele, cifrele… Tu ai habar în ce istorie

intri? întreba cu ochii cât cepele Sandu.

Erau cât cepele egiptenilor ochii lui.

Ştii în ce istorie te bagi şi ţi-o faci

cu mâna ta, cu mâna ta? tot întreba el,

iniţiatul, care făcuse interferon şi a refuzat

să mai facă. Iar când s-a adunat, totuşi,

era deja prea târziu: viruşii devastaseră totul,

totul în templul lui de carne… Şi nimic

nu se mai putea face. Nu se putea…

Ţi-o faci cu mâna ta, cu mâna ta, înţelegi,

prietene? tot repeta… Cu mâna ta…

 

„Aici te aşteaptă Dumnezeu”

Eu totul mi-am făcut cu mâna mea.

Auzi, Porfiri Petrovici? Eu totul

mi-am făcut cu mâna mea. „Eee, copilaş,

copilaş…” suspina Porfiri Petrovici, când

îi spuneam chestia asta, şi continua,

continua, susura, îngustându-şi

cu o şiretenie divină ochii:

„Îţi dai prea multă importanţă.

Nu dispreţui viaţa… Ia-o şi tu mai încet.

Aici te-a adus Dumnezeu. Vezi unde te duci,

cu cine vorbeşti, ce faci… Aici te aşteaptă

Dumnezeu… Ia-o şi tu mai încet. Şi lasă

fanteziile… Oameni sărmani… Oameni

neobişnuiţi… Suntem nişte năluci…”

Îl ascultam cu ochii cât cepele. „Da, da,

nişte copii ai himerelor suntem… Acum

lasă asta… E viaţa ta în joc… Pricepi?

Viaţa ta… Adună-te şi… fă tratamentul.

Nu bănuieşti ce te aşteaptă”…

Stam, aşadar, ochi în ochi cu duhovnicul

deghizat în haina de anchetator şi mă roteam

în jurul osiei acelei seri, spre deosebire de mine

cea de atunci, vreau să zic – deşteaptă.

 

Dacă lăsăm măştile…

…Mda, făceam eu doct şi îmi masam uşor

muchia bărbiei ascuţite… Nu mă tăia capul

ce să zic şi mă uitam zile întregi când la tavan,

când la rottweilerul meu. Şi tăceam. Şi tăceam

până uitam cum mă cheamă şi tactac

îmi ziceam. Şi dacă nu o făceam pe tactac-ul,

pe gânduri uşor cădeam, ferindu-mă să cad

pe gânduri mai tare. Arătam limba pe geam

coţofenelor. Şi-mi ziceam, oftând din

rărunchii inimii, popândac…

Doamne, adevărul e următorul: dacă lăsăm

măştile, ironia şi sarcasmul – sluga umilă a ironiei,

cum ar veni – la o parte, adevărul curat e că răstimp

de secole am tăcut! Secole, fraţilor, auziţi?, secole…

Mama mă tot întreba ce fac acolo, de tac

şi tot tac şi mă uit în tăcere la cerul de beton?

Gândesc, răspundeam evaziv. Hm, în ce hal

am ajuns. Auzi?! Gândesc. Dacă nu eram

în stare să merg, să mă mişc, ce era să fac?

Adevărul e că la fiecare sută de metri,

mă opream – ca bătrânele ucise de Rodka –

de trei ori; nu aveam putere să merg mai mult,

nu aveam putere, simţeam cum viaţa se scurge

din mine. Şi-atunci, de voie, de nevoie gândeam.

Mă transformasem într-un fel de pasăre rară.

Un gânditor pe cont propriu, cum ar veni.

Ceea ce e la kilometri distanţă de ceea ce

numesc, în general, oamenii bine. Nu era bine

deloc. Asta era situaţia cât se poate de clară.

 

În noaptea perseidelor

Stăteam şi tot stăteam, ca Rodka, zile

întregi în pat şi gândeam, carevasăzică.

Cred că, încetul cu încetul, fierbând la foc mic,

foarte mic, am ajuns la o concluzie halucinantă:

e vai de steaua mea. E vai de steaua mea,

pricăjita, sfrijita, abia de mai clipoceşte săraca.

Totuşi, totuşi, în noaptea perseidelor alergam

gură-cască în livadă, ca să mă uit nestingherit

la cer şi să văd cum va cădea steaua mea

de acolo, din Pom, cum ar veni. Exact ca un măr

din Pomul Cunoaşterii din livada mea.

Dar năpasta de ea acolo stătea. La steaua

mea mă refer. Parcă era cât pe ce să cadă.

Şi parcă nu prea. Când mai avea un pic

şi… harşti… parcă venea cineva s-o rupă

de-acolo, din Pomul Cerului, ea – steaua

cum ar veni – ca şi cum ar fi fost de altcineva

– mai mare şi mai puternic – ţinută în palme.

Ceea ce îmi dădea, iarăşi, de gândit.

Catastrofa. Frumoasa… Era nemişcată.

Intactă, aproape. Dreaptă. Ţeapănă.

E adevărat că abia clipocea. Totuşi,

era sublimă. Avea un luciu de nedescris.

Nesfârşita… Era de bronz steaua mea.

Devenisem confuză. Trebuie în regim

de urgenţă să mă consult cu luna,

mi-am spus, atunci, cu o mină de savant.

Până atunci… Până atunci… Când

vom avea lună plină? Mai sunt două

săptămâni. Buuun. Nici o problemă.

Totul va merge strună. Beton.

Până atunci nu am încotro:

voi fi soarele meu negru.

Voi fi soarele meu de carbon.

Din romanul în versuri Geniul inimii,
în curs de apariţie la Editura Contemporanul

 

***

 

Ioan MILEA

 Milea - Foto 1

        

Fulguraţii

 

Nu-i mai candidă

tăbliţă

tableta.

*

Ce s-a ales

de O-ul mirării?

Wow.

*

Adăugire:

în kali-yuga

sunt multe ecrane.

*

Sub gardul viu

şi-n kali-yuga

răsar viorele.

*

Cum să traduci

din tomneana arţarică

„galben de frunză”?

*

Mâzga aceasta

pe asfalt

a fost frunză.

*

După un timp

vezi: norii grei

au linii uşoare.

*

Am luat împrumut

un fior de la plop.

Acum îl restitui.

*

Intru în vorbă

cu Capra lui Saba.

Dolore fraterno.

*

Între frunzele zveltului

mesteacăn

sunt rarişti.

*

O urmă de ochi

radioşi

în cicoare.

*

E bine să taci

mai pe scurt uneori.

Altfel se-aude.

*

Vezi, stă să cadă

octogenara

primă zăpadă.

*

Voi încă uraţi

La mulţi ani rotunzi!,

brazilor stelaţi.

*

Simplu: a suflat

globul păpădiei

eul explodat.

*

De o ploioasă

salcie-n ceaţă

te agăţi.

*

Ce cauţi oare,

străin în noiembrie?

Ein Licht im Regen.

*

Bate o ploaie

ţăruşi

pentru vrejuri.

*

Lauzi tu oare

şi pământul din glastră

până la floare?

*

Pom revoltat:

nu vrea să facă

din mlădiu sacadat.

*

Bieţii copaci

înledaţi de Crăciun

par ziua ghimpaţi.

*

Merge agale,

face poteci

din trotuare.

*

Invers acum e:

fuge fugarul

tot mai în lume.

*

Cel mai frumos

desenează zăpada

acoperişuri.

*

Duci mai departe

în tăcerea ei fraza

unui brad.

***

 

Mihók Tamás

mihok tamas

sunrise mach3

poetului Balázs F. Attila

 

am intrat și încăperea era
o cutie craniană secționată
de insomnii (forță majoră

invocată/ operația nopții eșuată)
frica tăcea-n obiectele ascuțite
(tăișul lor amuțit pe betonul

rece) frica tăcea-n lichidul verde
(vărsat dintr-un vas într-altul) un
poet maghiar a scris odată un poem

despre singurătate și insectele
carnificate-n chihlimbar ideea
conservării ultimelor gesturi

(să fi trecut momentul și eu să
fi rămas aici?) am deschis toate
geamurile spre dealul ciuperca

(iată altitudinea maximă a disperării
unui poet periferic) pe cer trei avioane
ca trei lame de ras netezeau obrajii

neguroși ai zorilor – abia al treilea
a reușit să cresteze pielea aspră
provocând astfel micilor noastre

suflete înțărcate rana supremă

splendoarea din care noi zilnic
supurăm c-o bucurie pătimașă

pinky swear

alege-ți un tip

de fericire &

întreabă-mă

ce-i de făcut

n-am să știu îți zic

de pe acum dar

ți-am pregătit

o paletă largă

de-improvizații

despre asta

e vorba că

tu ești acasă

numai în mintea

altora &-un

mic travolta

la tine-n cap

între noi fibrele

trecutului ce elegant

îmi ții paltonul

despre asta

e vorba că

spațiul dintre

noi a ajuns

spațiul tău

privat

ziua protecției civile

pe linoleumul nostru din baie

legile fizicii se înșiră precum

marfa la un târg de pește

aici plescăitul apei

înghite orice îndoială

ne amintim de ziua

protecției civile cum

ai râs de mine când

mi-am pierdut căciula

în 923-ul de noapte cum

ai dat în copt când mi-am

pierdut virginitatea

ne ținem răsuflarea

focul ne mocnește

culpeș în țigări

duminicală

mă-nduioșez de două

ori mai mult și obosesc

de două ori mai repede

reflexia fiecărui gest

pe care-l urmăresc

mă îngreunează

(cânt să nu

vomit)

dorm de două ori

mai mult și visez

de două ori mai repede

glasul tău

e doar ecoul

bețiilor ratate

(cânt să nu

vomit)

reflexia fiecărui gest

mă îngreunează

trăiesc de două ori

și asta înseamnă

o jumătate

de viață

smth

mansarda-i gata parchetată

pereții tapetați când mușchii

feței ți se-ncleștează-ntr-o

depresie nucleară aici ți-e locul –

nu-s un tip ordonat mă știi tot

ce urmăresc când îmi arunc hainele

pe fotoliu e felul cum se șifonează

încât atunci când privirea ta întâlnește

cutele să simți și mai multă inhibare

și să-ncepi să fredonezi nazal

albatrosul lui baudelaire să nu

ne mai prefacem te-ai întors

iar eu încă nu mi-am împușcat

micii aruncători de țigle din cap

precizia traiectoria îți aparțin –

azi nu mai lălăiesc și nu-mi mai

expun pe birou cuticulele roase –

iată-mă sigur pe mine ca atunci

în parc sub ostaș când eram high

și-am pus pariu cu tine pe-o vată

de zahăr că-s 23 de ciori pe stâlpul

de lângă cișmea și 23 au fost mai știi

le-am blițuit cu câte-o ocheadă și m-am

trezit apoi pe tărâmuri mult mai dulci

decât zahărul – ploaie măruntă de-octombrie

impozitele-au crescut șansele unei supernove

au crescut acum hai spune și tu ceva

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, pp. 100-108]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s