Augustin IOAN

 

ÎNVĂŢĂTURILE LUI A(uctor).

CĂTRE FEMEIA SA

Am amânat să încep un Txt nou, neîntors din pribegie – încă şi încă; acolo-s cu mintea, cu imaginaţii, cu totul; acolo de scris poesie nu-i chip, câtă vreme mai nimeni nu se plânge (deodată cu tastatura) poetului, treburi având.

Prin urmare nu-ţi vine să scrii când nici mediul prielnic

nu îţi

e.

* * *

Aştepţi cuvintelnicul ecranat de-l trimit zilnic, poşta fierbinte ne ţine aproape. Acolo, sub pod, între munţi şi autoroute, între râu şi carrefour, aştepţi  cu toată carnea acordată pe frecvenţa de undă care ne leagă şi care te mângâie noaptea în somn, înlocuindu-mă. Lipsesc mai adesea decât vreau, te recompun între lobii encefalului mai rar şi mai rar decât aş putea, abia respiri în memoria mea, cât să nu te risipeşti de tot. Şi de ce întreţin acest memorial în memorie, de ce te ţin minte când amintirea e tot mai greu de fixat în cuvintele care şi ele, de atât ţinut loc de tine, se netezesc precum piatra de râu atât de târziu după ultima glaciaţiune?

* * *

Ce să guşti din obiecte care ţi se prezintă dinainte de simţuri ca şi când ar fi fiind, dară nu-s decât o părere,

vânare de –

scrum şi dej

ecţi

i?

Când şi corpul iubitei, abia pâlpâind, se iveşte din baie ca din vintrele mamei gheeea,

cu care de-aproape e neam

* * *

(carne de humă şi ţâţe de corpi cavernoşi, muşchi striat lângă muşchi striat pe dinăuntru, ca bronhii de peşti în

palpitul acela ultim, afară din apă;  tunele de mucus&sfincteri: loc întredeschis, lunecare,

teritorii de pierdere. Cum mai palpita la briza numelui tău de alint:

logos spermatikos…

Ca floarea filmată pe repede înainte i se deschideau toate pleoapele, i se netezeau pliurile, îşi desfăcea elitrele umede-n somn: maşină de dezirat, corp cu organe atente la ce va urma).

* * *

Şi pe care degeaba îl râmi, cu o clipă-naintea tristeţei de după.

Nici angajarea corporală, cuplat cum şedzum şi plânsem la corpul care inutil se deschide spre tine nici mica detaşare din clipa exploziei sinaptice – nimic nu-ţi mai este de vreun

ajutor.

Corpul iubitei se face humă chiar

în vreme ce îl frămânţi ca pe humă.

Unghiile tale mor deodată cu carnea

din care-s desfipte, deodată cu pletele

care-o ascund de ce va urma. Le poţi privi

prin extaz descompunându-se, ca prin ciobul

d-eclipsă.

* * *

Unghiile tale vor mai creşte o vreme, părul ei va mai creşte;

deşi nici unul nu veţi mai fi,

amintirea unghiilor care

prefiră amintirea pletelor ei

va mai rămâne o vreme aici.

Iar voi doi veţi pleca împreună în vortex: unde se duc toate-ale cărnii atunci când se duc.

* * *

Am trăit dublu – original pe rând şi duplicat.

Simulacrele toate le ştiu după numele mic, le predau la studenţi deodată cu tainele tăieturii de aur,

să nu se lase nici ei amăgiţi.

Cu toate acestea nu ştiu să dez-scriu

• prins în montură

• secvenţă&secvenţă

• nud coborând scara

ce sunt, într-o lume de copii – originalul!

* * *

Ce credeai, muiere?

Că de idei principale pentru o carte viitoare necitită de nimeni

• şi mai cu seamă de ea, mai sus din ascundere scoasa femelă

• în stand by mode

lipsă duce poporul?

Că semnificaţia se prăbuşeşte peste gestica diurnă prin chiar simplul fapt al actării?

Crezi că le pasă de vibraţia clipelor care te petrec dintr-una într-alta, spre final?

De ce-ar fi surprinderea o calitate

şi rămânerea – ceva de dorit?

De ce este întârzierea descompunerii de tot în zgomotul de fond (din care, figură, te-ai decupat – o părere o clipă)

ceva odios?

Cine spune că trebuie să mai adăstăm?

În vederea a ce?

În vederile

Cui?

* * *

Încărcarea cu viaţă uzată deja nu ajută la scris.

Nu ajută la scris să dezscrii ce demult ai mai scris –  cum? cu corpul prin aer; în corpul celeilalte;

prin spaţiul dintre lucruri şi tine.

Traiectorii, siaje, linii de condensaţie par a fi txt, dar nu sunt

decât iscălitură

acolo unde nu eşti;

de unde ai plecat;

în locul tău.

***

Crista BILCIU

 

Capitolul 21: Labirintul

                        21.1 LA INTRARE

La poarta clădirii, ieşi în faţă Portarul:

– Numele, domniţă! Buletinul

şi destinul.

– Sunt Laura. Iar aceştia sunt armăsarul meu,

Fusta12, Jumătate-de-câine

şi-n geamantan mai am şosete şi-o jumătate de pâine…

…Ptiu, de fapt am doar prăjituri cu răvaş,

mă scuzaţi, şi am şi o…un Rimă cam nărăvaş.

– Îmi pare rău, don’şoară, în teatru

nu intră dobitoace!

– Ya yedinorog! se revoltă bidiviul

– Nu am ce-ţi face!

Poţi fii tu şi Ducipal, I’m sorry, nu se intră şi pace!

– Dar ce teatru e acesta, vă rog, insistă Laura.

– Teatrul Reveria!

Intraţi, dacă doriţi, pe la casa de bilete

Avem nişte spectacole… jos pălăria!

– A, ştiu, zise Laura, biletul de intrare e un vis?

Eu sunt miliardară în vise…

– Nu e nevoie, Portarul îi zise,

poftim o invitaţie pe numele dvs.

– De la cine?

Laura deschise plicul şi-n el stătea scris:

„Invitaţie de la Lilith,

Femeia din vis…”

– Lăsaţi geamantanul,

iar Fusta şi Calul în cuier,

la garderobier.

Luaţi numărul acesta. Potaia afară, vă rog.

– Sunt jumătate de potaie,

mârâi Câine,

iar Cal-ciorap repetă bosumflat: „Ya yedinorog”

– Vă las aici o vreme, trebuie să intru

să văd ce-i cu Lilit.

Mă întorc negreşit,

vă iau la plecare…

Şi Laura intră în Teatrul Reveria,

iar Cal şi Câine şi Fustă rămaseră plouaţi la intrare…

 

Au fost alte câteva apartamente prin care n-am stat mult:

în Dristor, îngrijind o pisică mare pătrată leneşă, deşirându-şi coada prin toată casa în timp ce pe balcon un soare portocaliu cu raze gumate sărea alene coarda amiezii

acolo am mâncat pentru prima dată parmezan

mult parmezan,

şi capere cuminți îmborcănate în ulei;

Apartamentul Dorei de pe Dorobanţi, iz danez, nopţi cu Discovery Chanel, Grotowski, unt de arahide şi zece feluri de sosuri exotice;

Apoi două camere lângă parcul IOR, sos Pesto,saltea cu wireless gratis şi aparat foto digital, care ne-a salvat de la îngheţ într-un ianuarie în care rămăseserăm pe drumuri;

Măgura Vulturului, ciocolată cu rom, garsonieră confort 2 cu duş, sute de bibelouri care ne priveau cu mii de ochi

bibelouri perfect aliniate spre nord;

Iancului, bucătăria cât o cameră, unde am citit „Jurnalul” lui Marquez, ca şi cum aş fi desfăcut una câte una fructele unui nuc imens, umbros, supranatural, doar ca să nu găsesc nimic în căuşele lemnoase, romanele lui supseseră toată biografia – cât de ciudată, totuşi, fiecare găoace, aşa, jefuită de miez,

Grigore Alexandrescu la parter, mic cub incandescent complet alb,

cuib de femei independente şi nebune, în care aerul şi timpul se scurgeau obraznic pe orizontală

Case în care proprietari plecaţi din ţară ne lăsau săptămâni sau luni,

căutam fiecare locuinţă ca pe o nouă poveste de dragoste

vrăjite de parfumul pe care îl dădea personalitatea străină a culcușului,

abia aşteptam mirosul nou, culorile, gusturile, micile detalii personalizate

visam altfel în fiecare casă

până când ne-am încâlcit în zeci de tapete, zugrăveli, covoare, cuverturi, paturi, sofale

până când dungile, carourile, punctele de pe tapet, tapiserii, covoare ni s-au imprimat pe piele şi pe suflet, ameţindu-ne

până când simţul proprietăţii ni s-a tocit de tot

până când „acasă” a devenit doar “eu”

pur şi simplu eu:

melcul

omnia mea melcum porto

Şi atunci am fost cu adevărat pregătită să plec în lume.

După ce trecu de uşile de sticlă,

Laura văzu cum se rostogoleşte în faţa ei un culoar lung, cu covor roşu

ba se auzi şi o mică fanfară de undeva dintr-o sală de repetiţii,

scuipă răguşit câteva acorduri de arie prăfuită şi se stinse.

Culoarul curgea ca o limbă insinuantă de şarpe, alintându-se de un colţ al zidului în depărtare

cotind-o hotărât spre dreapta.

Părea că înconjoară de mai multe ori axul central al teatrului

şi al întregii lumi a Laurei, ca o fundă în jurul unui cadou mare şi viu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   Sub picioare, covorul roşu se supunea molcuţ şi elastic, vălurind uşor.

Laura simţea că-i respiră sub picioare

sau poate i se părea,

în orice caz, nu-şi putea surghiuni gândul că intră într-un stomac uriaş direct pe limba acestuia.

O moleşeală plăcută o lingea pe Laura din toate părţile

în timp ce mici ghemotoace de senzaţii i se rostogoleau prin tot corpul.

Se auzeau voci din altă lume

instrumente şi vocalize,

zgomote înfundate se prelingeau uşor pe pereţii sângerii printre afişe de teatru

care tremurau când trecea Laura pe lângă ele.

Nume de demult se agăţau de ochii Laurei, dar discret,

cerându-şi parcă scuze: „Nu vrem să te speriem”, păreau a spune literele

care decupau din foaia de hârtie eroi ai Scândurii

demult culcaţi între alte scânduri, civile: „Joacă-te cu noi…”

„Nu există loc mai frumos decât teatrul”, gândi Laura,

„E castelul cu care mă momeau să cresc basmele copilăriei,

un castel postmodern,

castelul meu de prinţesă

pe care niciodată n-am îndrăznit să cred că îl voi avea altfel decât în somn.”

N-am avut timp să vă explic în capitolul anterior,

dar Teatrul era un cub uriaş care se rotea încet în jurul axei sale

un cub supraetajat atât de roşu

încât universul întreg se decolorase uşor în jurul lui,

păsări albe şi negre se roteau deasupra

iar câteva sute de metri în jur pădurea intimidată virase în sepia

până şi Laura părea să pălească pe măsură ce înainta spre inima clădirii.

Înăuntru,

culoarele dispuse în patru straturi decupau o curte interioară perfect pătrată,

tăietura era impecabilă nu numai materia se oprea la graniţă

ci şi realitatea

căci, în cubul interior mic, luminos şi plin de verdeaţă, totul părea să ignore gravitaţia.

Acolo se găsea un pitoresc maidan cu obiecte de decor casate

unele pluteau pur şi simplu în aer

altele erau pe jumătate îngropate în pământ.

Un clavecin eşuat într-un peş în mijlocul unor tufe de trandafir sălbatic abia îmbobocit,

printre corzi şi-a făcut culcuş pisica teatrului,

care a scos pui (şi toată lumea din teatru ştie cu cine,

că în teatru se ştie tot)

acum ghemotoacele de păr alergau călcând fragil şi jucăuş pe clape aşa cum numai nişte pisoi maidanezi ştiu să o facă

ei sunt responsabili cu ilustraţia muzicală a acestui capitol.

Un cap de manechin privea cu subînţeles spre Laura

tronând pe o piramidă hidoasă de tigve animaliere făcute din papier mache.

Pereţi falşi, din placaj, în mărime naturală, îmbrăcaţi naturalist cu tapet, plintă şi tablouri de epocă se roteau încet ca nişte corpuri cereşti cu colţuri, dezvelind uneori semnele făcute pe spate de maşinişti cu vopsea,

viori, violine, viole sparte legănându-şi pântecele în jurul unor pomi verzi ciufuliţi,

în jur foşneau vesel partituri îngălbenite, scuturându-şi notele muzicale,

peşti lăcuiţi cu gura țuguiată a mirare şi ochi încondeiați cu acrili,

o păpuşă cu cap de urs din pluş decolorat şi trup de băieţel din plastic cu puţulică idem.

Dar cel mai spectaculos obiect al colecţiei era un vapor uriaş înghiţit de pământ şi smocuri de iarbă,

i se mai zăreau două coşuri şi scheletul pupei înălţate în aer, care urca până la ultimul etaj al teatrului

printre coaste și stringheri, însuși Timpul Pierdut zăcea ca pe-o canapea uriașă de mucava croită de Helmut Sturmer

epava aproape că ocupa întreaga curte.

Era o operă de artă groapa aia de gunoi

expusă în vintrele teatrului,

în vitrinele ferestrelor,

printre mieunături de pisic şi clavecin.

 

***

Alexandru POTCOAVĂ

 

 

eminescu

deci bădie treaba stă cam aşa

am venit la casa ta din ipoteşti am

urcat în cerdac deasupra pragului e atârnată

o boxă din care ţi se aud poeziile am

intrat în casă totul în ordine

într-o cameră dau peste un telefon un

radiator şi un roman de agata christie

în rest nişte mobile şi fotografii de familie

afară e o toamnă frumoasă ies la ea

în curte şase pui de câine prin

iarba înaltă lângă sculptura care arată

ca o nu ştiu ce măi bădie trebuie s-o vezi

parcă-i un dulap ţărănesc şi pus peste ceva

ca un radio vechi din anii ’20 cu

un buton imens în mijloc – seamănă cu un ochi

care în loc de pupilă are un sfârc

chestiunea se numeşte semn – eminescu

data de fabricaţie 2000 trebuie s-o vezi

să-ţi spun acum de bisericuţa familiei

eminovici ştii e construită înainte de anul 1800

uşa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc

în jur mormintele satului aduse la zi

rămân fără tutun în faţa casei tale

în staţia de autobuz e caşcaraveta satului

găsesc pall mall şi ies de la

asociaţia familială petean

lângă cutia de tablă au pus o cruce

antonesei i gheorghe n 1933 d 22 ian 2001

cerviceşti

lângă cruce un stâlp de iluminat

îmi aprind o ţigară mă uit în jur

la doi paşi văd încă o coşmelie

cu anunţul vând căsuţă-chioşc stil românesc

telefon 532 855 dimineaţa 7-8 seara 19-21

în geamuri mişună o colonie de muşte

care fac puncte puncte pe anunţ

la trei paşi găsesc o foaie de tablă

pe care scrie cu vopsea scorojită

codrul eminescian

dedesubt ca nişte subcapitole sunt trecute

marcajele turistice spre lac spre izvor spre

iazul meicii şi pârâul murelor spre stânca

stearpă – asta unde apare

în poeziile tale? am înţeles nu apare

dar ai fost tu pe-acolo

pornesc spre lac pe lângă oficiul poştal ipoteşti

într-o curte un moş strânge merele

are o gaură în gât nu poate vorbi dar

i s-au făcut nişte ionatane superbe

anul ăsta

nu merg o sută-două de metri spre lacul

nuferilor şi intru la sc jupiter srl

birtul satului unde oamenii merg la ramona

asta-i chelneriţa la ea vin localnicii

treişpe mii sticla de bere suceava clasic

televizorul din colţ e pus pe taraf tv

nu vreau să-ţi rămân dator

sunt un simplu muritor

zice un tip la costum şi altul aprobă din saxofon

intră o babă cu batic şi o plasă galbenă

de supermarket sucevean pe care scrie cu roşu

vă mulţumim

bea un rom şi pleacă

acum văd timbrul ucrainean pe pachetul meu

de ţigări vezi tu bădie nici contrabanda

nu mai e la fel

şi intră gelu veterinarul comunei

îşi ia o vodcă dublă îi iau şi eu una aşa că

se aşează la masa mea şi-mi spune

– comuna mihai eminescu are opt sate

ipoteşti baisa manoleşti vale stânceşti

cătămărăşti vale cerviceşti cucoreni şi

cătămărăşti deal

sediul comunei e în ipoteşti dar luceafărul

poeziei româneşti ştiu eu că s-a născut

în botoşani pe strada maxim gorki

îi zic că mă duc spre lacul cu nuferi

– te duci degeaba că-i departe şi

domnişorul nu cutreiera el atâta

pădurile pe când iazul meicii e mai

aproape – eu gândesc că ăsta-i lacul

din poezia lui

şi oricum cel mai tare-i coroi haiducul

ce s-a apucat să-i prade pe boieri în

al doilea război mondial s-a dus

la unul i-a legat un cartof după gât

i-a strigat asta-i o grenadă dacă te mişti mori

a înţepenit moşierul n-a respirat o noapte

când au venit comuniştii l-au luat

pe coroi la securitate şi l-au făcut

mare că ştia cum să-i ia pe bogătani

l-a chemat şi gheorghe gheorghiu dej pe la el

să-l vadă la faţă la sfârşit

coroi a vrut să dea un telefon acasă

dej i-a zis a doua pe dreapta coroi

a intrat la a treia pe dreapta acolo

era buda s-a uitat s-a pişat a tras apa

l-a întrebat dej – ai vorbit acasă?

– nu zice coroi n-am putut

la ipoteşti plouă

lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă

răspunde – ce să fac sunt la ramona

cum aşa de hotărâtă-i a ta? bine vin acum

gelu se ridică de la masă

– eh eminescu a fost asta e trebuie să plec

fată vaca lui amariei

omul îşi pune casca pe cap iese urcă

pe scuter şi-o şterge în praf

o şcolăriţă trece prin faţa birtului în

trening roz cu un trandafir roz în mână

am pornit mai departe spre lac ajung spre

seară trestii nuferi peturi de bere trec

podul pe insuliţă în mijloc un bloc

de beton armat ca un altar numai bun

să o întinzi şi să-i ridici fusta

veronicăi sub clar de lună

bădie treaba stă cam aşa deci

petre stoica

 

simt cum îmi crapă lemnăria capului

ca unei case bătrâne podul sub greutatea

porumbeilor morţi

găinaţul adunat ani de-a rândul se

prăbuşeşte în camere scheletele cu

oase aeriene mai plutesc un timp

care nu interesează pe nimeni

simt cum în mine plămânii

se desfac ca două aripi violete de înger

când prind sub ele fumul ţigării

şi zboară fără să ştie una de alta

de înger când eu mă aşez în fotoliu

şi-mi văd de moarte şi simt

chichere                    

a ajuns acasă spre dimineaţă s-a privit în

oglindă şi-a dat cu apă rece pe faţă s-a bărbierit

şi a căzut mort sub chiuvetă

l-au îngropat pe deal deasupra reşiţei

la aceeaşi înălţime cu apartamentul

de la etajul zece în care

rezemat pe masa din bucătărie

printre arsurile rotunde ale oalelor

a scris

orice femeie în negru este mama mea

iar eu sunt mortul ei drag

şi bătrâna l-a dus la groapă ca

orice mamă care ştie că oasele ei ar fi trebuit

să fie deja acolo să pregătească pământul

pentru ca fiul plecat pe ultimul drum

să nu ajungă la casa pustie

peste o săptămână bătrâna sprijinea crucea

în timp ce ion era scos din pământ şi tăiat

ca să se scrie undeva că nu l-au rupt

în bătaie doi jandarmi pe stradă noaptea

la patru că a sărit un gard şi şi-a spart

totul în el când s-a prăbuşit dincolo

noaptea la cinci

şi toată lumea să fie liniştită

groapa a respirat oarbă câteva zile

înainte să închidă ochii asemenea unei

ferestre în care îţi uiţi

muşcatele pe pervaz

mai ţii minte ioane cum alergau femeile

după tine

mai ţii minte ioane cum îţi scriai poeziile

pe unde te apucau

mai ţii minte ioane cum erau carpaţii fără filtru

mai ţii minte ioane cum nu-ţi mergea liftul

mai ţii minte ioane cum spuneai de cartea

tibetană a morţilor că ăia-s ca oltenii

le scutură morţilor capul să fie siguri că

tot sufletul a ieşit din ei

mai ţii minte ioane cum îţi ţâşnea sângele

când te-ai apucat să spargi lemne

şi ţi-a sărit o aşchie în gât

mai ţii minte ioane cum nu mai ai cum

să ţii minte?

doar mormântul tău ca o cameră strâmtă

pe care maică-ta o va lumina cândva

pentru ultima oară înainte să închidă

toate florile pe dinafară

şi gata

 

komartin

ia uite-l acum a ridicat o vâslă

şi ne face semne

stăm pe mal şi-l aşteptăm

doar-doar apucăm şi noi o tură cu barca

iar el s-a înţepenit de o oră

în mijlocul lacului

ciudată şi balta aceasta născută

în cărămidăria de la ghioroc

din loc în loc din apă ies insuliţe

cât un stat în picioare de om

şi komartin care ne face semne cu vâsla

prin aer

pe malul nisipos ţupa se întinde lângă o tipă

perdivară sare cap de pe trambulină leac trage în piept

o ţigară fata cu care am venit mă irită

c lazurca se scarpină şi râde ionuţ chiva

n-are nicio treabă

numai komartin cu vâsla

în zare se profilează munţii zarandului

fumul căldurii îi îndepărtează îi aduce aproape

doar barca şi vâsla ca un catarg

de care nu s-a legat nimeni

s-au înţepenit între ape

*** 

Diana IEPURE

arta de a mânca sănătos

 

mama răsuceşte ouăle din clocitoarea electrică

le întoarce de pe o parte pe alta

toarnă apă în rezervor

„aşa mai mâncăm şi noi mâncare normală”

în ultimele două săptămâni mama a fost

mai mult decât o cloşcă

n-a dormit noaptea păzind ouăle când vor pocni

iar eu am visat-o

cum prindea raţele care încercau să-şi ia zborul

din dealul nostru

peste Nistru

ea încerca să le reţină

iar păsările s-au smucit spre cer

şi mama începu să plutească în aer

atât de  frumoasă şi diafană

ca femeia

din picturile lui chagall

printre aburi

am trăit  zile nenumărate

în care uitasem cu desăvârşire

ce înseamnă liniştea

aşteptam, aşteptam

în timp ce

în pieptul meu tot fierbeau

cartofi în coajă

colţunaşi cu cartofi

ciorbă cu cartofi

un piure de cartofi, la urma urmei,

şi de sărbători

cartofi cu carne

viitorul se întrezărea incert

printre aburii calzi

de bucătărie

valiza

elegant şi un pic rotofei

când ai intrat prima oară pe uşă

nu semănai deloc a vameş

iar eu îmi făcusem atâtea speranţe

în schimb purtai ochelari

şi o valiză din piele galbenă

pe care o ţineai solemn în mână

valiza mi s-a părut cam demodată

am înţeles pe urmă

că nu era aşa

ba chiar aş spune

dimpotrivă

 

 

a fost sau n-a fost

 

de când suntem împreună

o singură dată te-am surprins

uitându-te după o altă femeie

într-o zi însorită de vară sau poate de toamnă

ce mai contează

erai la volan

dar

bineînţeles

n-ai recunoscut niciodată

modă

 

o joacă de-a veşnicia

în ultimul timp mare modă

ruşii au o vorbă: prinde clipa

şi unde sari tu cu aparatul, faci manevre

ţac! ţac!

şi uneori chiar ţi se pare

că ai prins-o

fierărie

 

tu ţii minte lăptăreasa

care umbla printre blocuri:

laptili,  laptili

eu ţin minte canistra verde

în care duceam gaz lampant

de la şerărie

magazinul cu mărfuri de uz casnic

trebuie că

suntem cam bătrâni

 

***

Friedrich MICHAEL  

 

Revenire

 

Slavă ţie, prea nobile prinţ, purtător de albastră coroană

de ceară gălbuie şi tomnatică pâclă,

cu aripi în ceruri răsfrânte molatic

sub soarele roşu, sfielnic prelins peste zare,

ce argintiu ca o dâră neclară iute coborâtoare

te-ai prăbuşit în genunea de culoarea

căruntelor ape ale mării!

Cânt tânguit de sirenă rănită

răsunând prelung  sub stânci ascuţite ce învolbură valul;

căderea în ape, prăbuşirea în sine, în ceruri,

a celui ce zboară semeţ printre astre

e doar obsedantul recurs

la aducere aminte a tainei obscure

ce glăsuie încet, cu vocea-i molcomă,

despre locul cel sacru, anevoie de-atins –

acvatică, maternală lacră albastră,

în care răsar printre oase albite maci roşii,

străveziu plutind ireală –

în vuietul surd al înserării fecunde

ce adie sub genunea de tulbure ape.

            Cetatea pustie

 

Căţelul pământului schelălăie în noapte pe străzile

cetăţii pustii. Oraş prefăcut în scrum, gri murdar.

Nu moartea este cea pe care o vestesc strigoii tăcerii,

ci lipsa oricărei naşteri. Balaurul alb, castrat şi bolnav,

chinuit de o veşnică foame, îşi înghite fără încetare coada solzoasă.

Pe ziduri putrede limacşi lipicioşi se preling alene,

unduindu-şi trupurile pline de puroi în mâzga verde –

desuetă draperie de budoar, menită să acopere cu stângăcie

îndoielnicele secrete ale unei cocote bătrâne.

„Aici nu s-a mai născut nimeni, nici măcar un ciulin,

de la facerea lumii încoace!”, spune urletul trist al Hecubei,

bătrâna căţea împovărată de ani mii şi mii. Deasupra pustiului

o nălucă se învârte în cerc; viaţa ei tristă trăieşte

moartea oaselor albe, împrăştiate pe un câmp

presărat cu praf argintiu de stele.

Pe aproape e Troia, mormântul eroilor falnici,

cetate ridicată odată de zeii cei albi. Oh, negrul sânge închegat

musteşte în nisipul rece; cei căzuţi,

glorioşii din faţa Porţii Şcheiene, îşi plâng încă

prelunga nefericire. Doar dedesubt, în adâncurile calde

ale gliei, aproape de miezul pământului,

un fir de iarbă încolţeşte verde din propria sa sămânţă.

Transcendenţa plină

 

Ghemuit ca un vierme înlăuntru-mi mă întreb tot întruna

dacă stingher ca steaua singurătăţii

să şadă sufletul meu, neclintit ca o stană

de piatră bazaltică neagră,

sau să-şi accepte cu seninătate destinul

de a fi doar o treaptă din marea scară

ce urcă în cer – spirală compusă din numere-trepte ce se

apropie etern de punctul fix: absolutul –;

mi s-a dat de-nţeles, de la bun început,

că tot eu am fost, încă din fragedă pruncie,

o aceeaşi persoană, aflată

pe o primă treaptă zimţuită din pulberea stelelor,

apoi pe o alta, tot mereu pe o altă treaptă-suflet-arheu

pentru ca, dublura de paloarea strigoilor

ce-mi este de drept spiritul meu,

să fie în lume, în loc să nu fie deloc,

cvadruplă apariţie mundană a ceea ce stă dedesubt,

veşnic, de neclintit şi negru.

Dat mi-a fost să cunosc că doar

persoana se mişcă, din treaptă în treaptă,

din suflet în suflet, mereu mai sus, tot mai sus,

în tării de culoarea oţelului, printre astre lucind

într-un cer veşnic negru.

Şi mântuirea, veţi întreba,

când este ea de zei sorocită să vină?

Unde e capătul drumului ce urcă

tot mereu şi mereu prin stelele logos-stele?

O, absolutul, inefabil loc în care

mişcarea moare mereu spre a se naşte din nou,

continuu travaliu al Tatălui,

căci în el puse laolaltă sunt toate,

plin de sine însuşi fiind,

de simplificarea armonică

aflată dincolo de timp, dar şi de veşnicie,

atât de aproape şi totuşi atât de departe,

neavând nimic în afara sa.

Apă, rouă, o singură iubire

 

Tu plângi, aşa cum şi eu plâng.

Două picături ce cad în ceruri,

ploaia ne este altarul;

am fost, rând pe rând,

apă în oceanul de culoarea smaraldului,

râu agale curgător prin câmpie

şi rouă trandafirie, dimineaţa în zori.

Eu am fost toate acestea, rând pe rând,

căci nimeni altul nu ar fi putut

să-mi ia locul ce mi s-a fost cuvenit

de drept, dintru bun început.

Şi tu eşti un altul!

Mereu tu, niciodată altul:

o aceeaşi cale pe care, fantomatic destin,

urc pe un drum în volute spre centru,

unificându-mă tot mereu şi mereu

doar cu mine însumi.

Eu, tu, un acelaşi în miriade de sâmburi

simpli, atomi punctiformi ce îşi găsesc

prin chemarea iubirii

forţa unificării într-unul singur.

Tatăl şi fiul

 

Nimănui nu i-a fost dat să vadă

vreodată nu în întuneric, ci întunericul însuşi:

ascunsul, pe cel temut, fără nume şi tainic.

Dar strălucirea orbitoare a beznei sale,

de necuprins cu privirea,

se reflectă de-a pururi în fiul albastru ca

bolta cerească, atunci când ochi rugători

de pe pământ cu stăruinţă cutează

a privi îndelung în tăriile cerului

pe cel ce domneşte în glorie multă.

Căci fiul este marele preot,

mijlocitorul, cel care se află la mijloc,

între pământul brăzdat de harnici plugari

şi acea de neimaginat beznă

iluminând ca o candelă

veşnic aprinsă într-o noapte

lipsită de lună şi stele.

Fiul este iubirea ce leagă pe toate laolaltă,

cunoaşterea celestă a cutremurătoarei urgii –

refuz al oricărei cunoaşteri.

Depărtare eternă

 

Frumoasa mea, tu ai ochii ca stelele noaptea

şi genele tale negre curbate sunt

ca unduirile vântului, primăvara.

Privirea ta scrutează fără răgaz

întunericul sacru al tărâmului umbrelor;

surâsul tău, desprins de pe buze,

pluteşte fantomatic odată cu norii

în cerul sidefiu şi rece.

Căci tu nu eşti departe,

nu te afli la mii de leghe de mine,

desprinsă parcă pe un alt tărâm,

ci chiar depărtarea este numele tău.

Niciodată atinsă, o, pururea fecioară,

de neatins eşti, neîntinato.

Şi totuşi, cum aş putea

să fiu unul cu tine,

carne din carnea ta

şi sânge din sângele tău,

răsuflarea noastră să fie

una şi aceeaşi,

să fim fără tu, fără eu,

doar un singur surâs

aflat într-o perpetuă mişcare

de confuziune a sentimentelor.

[Vatra, nr. 1-2/2016]