Ana BLANDIANA – Cum se scrie un poem?

blandiana2

Este o întrebare care mi-a fost pusă cândva de o fetiţă, o elevă întâlnită într-una din multele întâlniri organizate pe vremuri în şcoli, şi, înainte de toate, trebuie să observ forma corectă a întrebării: se scrie, nu este scris. Nu eu îl scriu pe el, el mă scrie pe mine. Cine este el – poemul sau cel care hotărăşte ca poemul să vină pe lume – este greu de spus. Cel mai simplu ar fi să spun Dumnezeu. Dar intensitatea şi ambiguitatea poeziei este atât de similară cu intensitatea şi ambiguitatea rugăciunii, încât răspunsul ar fi aproape pleonastic. În orice caz, a trecut de mult vremea când credeam că mă exprim cu ajutorul scrisului. Acum accept să mă las exprimată de altcineva, chiar dacă sper că acesta poate fi uneori chiar eu însămi.

De altfel, se spune că, născându-se, murind şi fiind înlocuite cu altele  care se nasc şi mor, celulele care ne formează trupul din şapte în şapte ani sunt schimbate în totalitate. Din şapte în şapte ani, deci, cel care sunt eu este cu desăvârşire altul. Astfel se explică, desigur, faptul că întâmplări, gesturi, reacţii, gânduri de acum 30 de ani îmi sunt aproape necunoscute, în orice caz străine, mai străine decât cutare scenă sau replică din Dostoevski sau Flaubert. Dar, curios, această desprindere nu se petrece şi în poezie, ba e chiar invers: poeme scrise acum 30 de ani  şi citate, recitate de atunci mereu, sunt mai ale mele decât poemele ultimului volum pe care nu le-am învăţat încă. Ce dovadă mai extraordinară că nu eu sunt autoarea poemelor mele, că eu nu sunt decât calea pe care ele au venit pe lume. Că mi s-au spus ca să le spun. Aş putea să vorbesc la infinit despre această stranie senzaţie – stranie pentru că mă luminează, în loc să mă tulbure – că nu eu, ci un altul scrie prin mine, fără măcar să se obosească să mă prevină despre ce va fi  vorba. De aceea, probabil, ceea ce simt în fata poemelor nu este mândrie, ci mirare, nu orgoliu, ci umilinţă. Şi poate o mică, foarte mică, aproape răsfăţată, ofensă.

Un alt răspuns  al ciudatei întrebări este, de fapt, o condiție: pentru a fi poezie, un poem se scrie cu frică de literatură, cu spaima de a nu fi un profesionist al acesteia. Sunt, desigur, scriitor, scriu cărţi ,şi totuşi ideea că aş putea fi doar un autor de literatură  mi se pare inexactă şi chiar jignitoare. În măsura în care ceea ce scriu nu este mai mult decât literatură, nu merită efortul, nu mă interesează. În orice caz, literatură şi poezie nu mi s-au părut niciodată sinonime. Literatura este ceva făcut din cuvinte, poezia, dimpotrivă, se apără de cuvinte, se scrie cu grija de a folosi cât mai puţine cuvinte.

*

În urmă cu mai mulţi ani am ţinut la Roma, la Catedra di Poesia  a Centrului International Montale o conferinţă intitulată „La poesia tra tacere e pecato” („Poezia între tăcere şi păcat”) despre această tendinţă aproape absurdă a poeziei de a spune cât mai puţin pentru a sugera cât mai mult, până la dispariţia ideală în tăcere. Și asta nu numai pentru că într-o lume în care se vorbeşte atât de mult rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea, ci şi pentru că visul – evident, imposibil – al  adevăratei poezii nu este atingerea unei forme, oricât de perfecte, ci absenţa oricărei forme. De aceea nu cred că există ceva mai tulburător, mai lipsit de apărare şi mai semnificant decât proza unui poet adevărat, acea nevoie şi încăpăţânare de a spune –  raţional şi detaliat – lucruri de nespus.

Figura fetiţei care mi-a pus întrebarea din titlu mi-a rămas în minte şi am încercat să o recunosc în toate scriitoarele tinere pe care le-am cunoscut mai târziu, iar întrebarea n-am uitat-o nu numai pentru că în prima clipă m-a interzis, ci şi pentru că ea a revenit pe diversele trepte ale devenirii mele pentru a căpăta tot mai nuanţate  şi  tot mai dificile accente.

Iar acestei suite de răspunsuri, evoluând nu o dată contradictoriu, cred că ar mai fi ceva de adăugat, chiar dacă nu are o legătură explicită cu întrebarea.

Când mi-a apărut un volum de „Poeme 1964 – 2004” n-am putut să nu mă gândesc, cu un acut sentiment de irealitate, că este vorba de 40 de ani.

Patruzeci de ani de poezie?

Evident, nu, pentru că în acest întins întuneric de timp fulgerele poeziei au reprezentat doar o infimă parte. Cât? Un an?  Doi? Câteva luni? Câteva săptămâni? Căci este de la sine înţeles că pentru definirea unui poem o concluzie de bun simţ nu poate însuma decât fulgerele. Nici măcar tunetele care urmează nu pot fi puse la socoteală. Pentru că nu e vorba de măsurarea unui meşteşug, ci a  unui mister care rămâne intact nu pentru că e ascuns, ci pentru că este de neînţeles.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, p. 2]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s