Petru CIMPOEȘU – M-am gândit să mă las de scris

cimpoesu3

În urmă cu un an și ceva, hai să zicem doi, am publicat o carte intitulată “Celălalt Simion”, parte dintr-un proiect mai amplu, al unei mitologii personale a provinciei. Eram conștient, cum am fost de fiecare dată când am dat ceva la tipar, că nu e o capodoperă. Ca să parafrazez un inspirat vers al lui Andrei Bodiu, capodopere scriu numai morții (el zice, mai ambiguu, că “orice poet bun e un poet mort”). În orice caz, pentru eventualitatea că cineva ar fi dispus să mai citească și printre rânduri, am pus acolo tot felul de chestii. Mai întâi, o trimitere la “ Maestrul și Margareta”. Povestea începe cu căutarea unui motan care fugise de acasă, pe urmă motanul dispărut apare sub înfățișarea unui pretins Deputat (câteva similitudini fiziologice indică asta), căruia nu-i atribui vreun nume, fiindcă ar însemna să fi fost botezat, iar mai încolo este prezentată explicit ipoteza că poți identifica dracii cerându-le pur și simplu buletinul de identitate – din cauză că n-au fost botezați, deci nu s-au lepădat de Satana, ei vor da în bâlbâială. Obsedate de bani, personajele mele semnează chiar și un Pact (cu cine altcineva?); locul lor de întâlnire este o cârciumă numită Regrete Eterne și situată într-un subsol (antiteza cu Simion liftnicul, care se claustrează la ultimul etaj al unui bloc de locuințe, e anunțată din titlu), iar în final, unul din personaje fuge în Transnistria – și anume, la Tighina, oraș care în romanele lui Ilf și Petrov este numit Bender, oare ați auzit de Ostap Bender? În fine, o mulțime de jucărele de genul ăsta. Mai e și obsesia mea privind valorificarea ficțională a unor situații pretins reale. Bunăoară, Tărâmul Ardeilor Iuți (“cea mai fericită țară din lume”) nu este o invenție, ci este supranumele statului Bhutan, aflat la poalele munților Himalaya, între India și China. De altfel, cam optzeci la sută din materia factuală a romanului meu se poate documenta în presă sau pe internet – restul e autobiografie. Se poate să fi fost prea subtil? Îmi pare rău că nu am pus la urmă o listă bibliografică, m-am temut că ar putea fi socotită o aroganță. Un critic în a cărui seriozitate am deplină încredere mi-a reproșat că m-aș lua de Cărtărescu, din motive de frustrare și “anxietatea influenței”, dar impresia mea este că n-a prins poanta, căci nu despre obsesia lui Cărtărescu pentru Premiul Nobel e vorba acolo, ci despre obsesia chibiților literari față de posibilitatea ca acel premiu să-i fie acordat (sau mai degrabă nu) vreodată lui Cărtărescu și neapărat lui – mă rog, în ultimă instanță, o bună strategie de marketing! Un altul, probabil sub presiunea vreunei școli doctorale, mi-a calificat cartea drept una de duzină, lucru cu care în principiu sunt de acord, dar cu un neînsemnat amendament: o excelentă carte de duzină. Țin mult la mențiunea asta, fiindcă alții scriu niște cărți excepționale a căror lectură numai cititorii-martiri reușesc să o ducă la capăt și despre care criticii se feresc, din pudoare, să spună că sunt excepțional de plictisitoare.

Dar nu din aceste motive m-am gândit să mă las de scris. Am știut, încă înainte de a publica romanul, că formula mea, prea puțin condescendentă față de sensibilitățile criticii cu tendință, conține un oarecare coeficient de risc, ca să nu mai spun că efectul conștiincioasei alinieri a unora la cerințele corectitudinii politice se manifestă adesea, cum e și normal, printr-un sărman deficit de umor. Lovitura decisivă a venit de unde m-aș fi așteptat mai puțin sau deloc, și anume, de la un om pe care îl consider printre puținii mei prieteni. Este vorba de un moșneag de optzeci și ceva de ani. Nu că asta ar fi singura lui calitate, dar chiar așa stau lucrurile, îmi cer scuze! Numele lui, probabil cunoscut celor mai în vârstă, este George Bălăiță. Prietenia noastră se manifestă cel mai adesea de la distanță. O dată pe lună sau la două luni, îi dau sau îmi dă un telefon și stăm de vorbă despre câte-n lună și-n stele, fără să ne luăm prea tare în serios. Mai mult ca să ne ținem de urât unul altuia. Dacă se întâmplă să am drum la București, ne întâlnim și facem cam același lucru. Odată, când nu se găsea Sintrom în farmacii, i-am dus o cutie de pastile din astea. Altădată, în preajma Crăciunului, i-am dus un curcan. Așa îmi manifest eu uneori prietenia. Era chiar pe 21 decembrie, Solstițiul de iarnă, când Antipa rămâne treaz încercând “să afle puterea unei nopți de decembrie”.

Ziarele anunțau valuri de căldură, mase uriașe de aer cald care s-ar aglomera deasupra emisferei boreale și ar pune în încurcătură clima temperată a Europei, iar pe ecranele televizoarelor puteau fi văzute sloiurile de gheață mișcându-se lent printre malurile mult lărgite ale Siretului și Mureșului”…

Da, chiar așa. Decembrie 2015 a fost unul nefiresc de cald, asta voiam să spun, parcă desprins din “Lumea în două zile”. Îmi mai vorbise și altădată despre scenariul după povestea aceea a lui Creangă, cu un flăcău tomnatic pe care dracul îl ajută să se însoare. Cum că ar fi scris mai demult acel scenariu și că Lucian Pintilie l-ar fi apreciat foarte tare, ar fi vrut chiar să facă un film după el, numai că între timp Lucian Pintilie îmbătrânise și el…

Îl ascult întotdeauna pe George Bălăiță cu respect, dar nu întotdeauna iau în serios ce spune, fiindcă e scriitor, iar scriitorii mai fabulează și când nu scriu. De data asta, însă, a trebuit să fiu mai atent, fiindcă, luându-și mai întâi un milion de precauții, mă întrebă ca din întâmplare dacă am citit în „România literară” fragmentele de scenariu publicate. Mi-a fost rușine, dar a trebuit să recunosc: nu citisem. Fiindcă revista nu ajunge în chioșcurile din Bacău și, chiar dacă ar ajunge, de ceva vreme eu nu mai locuiesc în Bacău, așa că o citesc pe internet, cu o întârziere de două-trei săptămâni… Fel de fel de scuze. Insistența lui, aproape că m-a rugat să-i citesc scenariul, mi s-a părut un pic suspectă. Ce naiba, doar nu-s proprietarul vreunei case de filme!

Dar, orișicât, din respect – spre deosebire de alte virtuți, respectul e întotdeauna o virtute! – odată întors acasă, m-am avântat în cyberspațiu, să caut „Învoiala” lui Bălăiță. Ia să vedem:

Bolta cu stele mari, cărnoase. E trecut de miezul nopţii dar mult înainte de răsărit. Maşina cosmică se simte colosală, înspăimântătoare prin iluzia perfecţiunii, acum însă domesticită.

Este un cer de toamnă, deasupra unui ţinut muntos, abia bănuit de sus. Discul lunii pline năvăleşte în ochi, lumină crudă, rece”…

Părul pe umeri, pe spate, formele pietroase, masive se mişcă, se aşează după cum le potriveşte ea. Cască, sughite, îşi prinde părul cu o mână şi îl răsuceşte în vârful capului cu cealaltă, îşi îndreaptă haina ce-i alunecase de pe umăr. Pe cât e de masivă, sare sprintenă de pe prispă. Picioarele ei goale pe pământ, lovitură surdă, greoaie. Priveşte în jur. În lumina lunii făptura ei degajă placiditate şi viclenie. Intră în porumb. Foşnet. Luna se stinge lent, spre asfinţit. Femeia ridică nu prea mult cămaşa lungă şi largă, sacul alb cu care e acoperită de la gât până la glezne, despicat doar la gât, între ţâţe, şi se lasă pe vine. Sub ea, pământul vuieşte. Doar capul, ghemuit, parcă doarme. Ochii închişi, gura batjocoritoare”.

Citind, îți dai seama că omul e ceva foarte important, care chiar contează în Univers. În toiul nopții, când femeia aceea iese din casă și merge în grădină să facă pipi, gesturile ei sunt parte dintr-un ceremonial cosmic. Ce energie misterioasă produce aceste imagini? Fraza scurtă face impresia de economie, totuși, prin aglomerare, ea devine, din contra, opulentă. Timp inventat, lucru în filigran, privire de copil – a cărui realitate este mitică pentru că numai astfel lumea poate fi înțeleasă și însușită. Hiperrealismul este o specie a fantasticului. Au mai spus-o și alții. Ajunge să privești intens și stăruitor un obiect oarecare pentru a observa cât de nefiresc e și ce formă stranie are, pentru a-l transforma în fantasmă. Sau, în cuvintele lui Vargas Llosa, “descrierea oricărui obiect, fie el cât de neînsemnat, dilatată cu un simț totalizator, duce la următoarea pretenție utopică: descrierea universului”. Pare să fie metoda predilectă a lui Bălăiță.

Cum naiba scrie? Nu mi-a spus niciodată. De exemplu, când face un portret. De unde pornește? Are în minte un personaj real, îl evocă din amintiri, din lecturi, sau îl inventează din cuvinte? Demoralizat, m-am întins pe pat, cu mâinile sub cap, și am început să mă gândesc. Mi-am amintit că, odată, când am fost întrebat cu ce mă ocup, am afirmat despre mine că sunt scriitor – și, amintindu-mi cum am tras atunci mult aer în piept ca să spun o prostie, acum îmi venea să mă ascund în dulap de rușine. Pe urmă am recitit câteva pagini din „Celălalt Simion” și mi-am dat seama că, oricât m-aș strădui, n-o să pot scrie niciodată ca Bălăiță. Mai bine m-aș lăsa. Dacă posteritatea își va aminti cândva de Cimpoeșu, să-și amintească doar atât: a fost unul din admiratorii lui George Bălăiță. E de-ajuns! Ar fi trebuit să-i dau un telefon, să-i spun că am citit „Învoiala” și să-l felicit, am lăsat asta pe altădată. Trebuia, mai întâi, să-mi rezolv îndoiala de sine și celelalte melancolii.

Au trecut ore sau poate zile până când am găsit soluția problemei, dar nu contează. Important este că, în cele din urmă, am găsit-o. Este o soluție simplă și îndeajuns de consolatoare. O voi dezvălui aici, pentru a-i încuraja și pe alții care se ocupă cu scrisul. „E zvonul și unia spun” că Bălăiță ar fi un mare scriitor. Un zvon care anumitor persoane le provoacă stres și nefericire. Fiindcă Bălăiță cel concret e un tip cu care intri greu în rezonanță, adesea incomod, pătimaș, imprevizibil, iar toate astea reușesc de minune să le stimuleze acelor persoane secreția de adrenalină și alți hormoni malefici. De fapt, ce merite are el? Hai să vedem, să analizăm puțin acest caz concret, cu „Învoiala”. I-a venit, la un moment dat, o idee, da? Nu e propriu-zis un merit, i-a fost dată, e o chestie de hazard, ideea aceea ne-ar fi putut veni mie, ție sau oricui altcuiva. Singurul lui merit este că nu a ratat-o. Trebuie să recunoașteți că este o concluzie logică și destul de reconfortantă, care ne oferă o nouă perspectivă asupra propriilor noastre merite și grație căreia eu însumi parcă mi-am mai revenit din melancolie, încât acum pot scrie din nou.

De ce nu a ratat-o… – mda, despre asta am să vă povestesc cu altă ocazie.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 3-4]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s