Poezie
ca dintr-o superstiţie scriu poezie
numai cu creionul
ştiind că mina de creion
a crescut pe fundul oceanelor
de unde acum vine
cu cele mai neverosimile întâmplări
şi urmată de cei mai gingaşi dintre peşti
cine şi-ar putea închipui
o colonie de cucuvele cum urcă pe coşul vulcanului
în jurul mâinii mele când scriu
se strânge ţipătul lor
Adaos la o întâlnire tăcută
uneori vizitez un câine captiv
să-i mai văd ochii aceia în care se-mprăştie
mirosul florilor de crin din icoane
odată am citit că
fiecare culoare e un castel
unde plânge singură o copilă
fereastra ni se întunecă în fiecare zi
de cutii care conţin adevărul
stelele totuşi rămân
nişte împuşcături trase
într-un stol de grauri
ce se ridică peste-o livadă
Ca lumânarea topită se scurg zilele lor
un soc înflorit
pe lângă care trece o potecă
aşa vedeau ei
când venea uneori vorba
capătul acestor zile
norul de deasupra
părea o insectă care târăşte spre cuib
primăvara şi vara
îngropate în trupul altei insecte
ori tânăra fată
care după prima ei dragoste
îşi vede propria viaţă
ca pe un şir de căruţe traversând o pădure
Muzică de cameră
de la fereastra hotelului vedeam bancnote
plutind pe faţa unei ape
erau călugăriţe bătrâne
care din şirag de mătănii
şi stropi de ploaie
împletesc calendare
II
astăzi
toate uşile de la etaj
coboară în fugă pe scări
afară
se vorbeşte despre o ceremonie funebră
Degetele lui Unamuno
cum s-ar ridica o
sâmbătă de toamnă
de pe un pătrat alb
tu tricotezi într-un colţ al cerului
pe când eu sub lumina unui înalt lampadar
scutur anii de praf
între degetele ei vântul se despătureşte
cu un mic zgomot
Sosit noaptea. Călătorie de studii
când am sosit noaptea acolo
ei îmi băteau cuie în cap
şi m-au alungat să stropesc florile din grădină
în cercul de lumină gălbuie a farurilor
după aceea
în bufetul acela de gară
cu tavanul crăpat
ochii li s-au făcut porţi
care se deschideau spre adâncuri
dezgropam de zor
în oglinzile pătate de muşte
drumuri troienite cu frunzare
şi hârtoape cu jivine moarte
începuse şi dreptunghiul oglinzii să miroasă
ca un cimitir săpat pe secetă şi în mare grabă
prin minţile lor zburau gânduri suicidare
ca motocicliştii de pe muntele meseş
mai pe urmă
păşind înspre altarul numai cât o coajă de nucă
buzele tale mă însoţeau
cum aş târî după mine
un om legat
şi murmurau
limbile ceasului toată viaţa fac paşi
într-o închisoare
şi iarăşi
acolo
în bufetul acela de gară
cu pereţii crăpaţi
într-o oglindă pătată de muşte
toate capetele s-au ridicat
iar privirile mă făcură sloi alb
lunecând pe lângă fereastră
astăzi
când mă aşez lângă tine
privesc cum se naşte o insulă
cum ai ascunde un răsărit de lună într-un copil
Profesia pe cât o puteam înţelege atunci
m-aplec spre podea
să culeg un bănuţ galben
pe care-l voi strecura cu băgare de seamă
în buzunar
într-o pânză de paul klee
O lume pe care o uit
azi
sunt îngrijorat
copiii au dezlegat toate umbrele
ele se desfac lent de pe lucruri
şi pleacă
vor muri singure
ca o cascadă între cer şi pământ
Carte veche
abia mai târziu am putut afla că
apa care cădea peste trupurile noastre
de la un robinet prins în perete
era doar o cămaşă de noapte
ce se curba peste sânii tăi în zori
iar mie mi se lipea de bust
frunzele vin tiptil în copaci
dar zboară ca fluturii
într-o jucărie veche aruncată în curte
puii desenau pe o coajă de ou
pe dinăuntru
două mâini care se despart
o mână bătând cu degetele în masă
[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 11-12]
„Pe când eu…
scutur anii de praf
între degetele ei vântul se despătureşte
cu un mic zgomot…”
Poate prea rar, dar unic.Toata dragostea, Viorel!!