Poezie

ca dintr-o superstiţie scriu poezie

numai cu creionul

ştiind că mina de creion

a crescut pe fundul oceanelor

de unde acum vine

cu cele mai neverosimile întâmplări

şi urmată de cei mai gingaşi dintre peşti

cine şi-ar putea închipui

o colonie de cucuvele cum urcă pe coşul vulcanului

în jurul mâinii mele când scriu

se strânge ţipătul lor

 

Adaos la o întâlnire tăcută

uneori vizitez un câine captiv

să-i mai văd ochii aceia în care se-mprăştie

mirosul florilor de crin din icoane

odată am citit că

fiecare culoare e un castel

unde plânge singură o copilă

fereastra ni se întunecă în fiecare zi

de cutii care conţin adevărul

stelele totuşi rămân

nişte împuşcături trase

într-un stol  de grauri

ce se ridică peste-o livadă

 

 

 

Ca lumânarea topită se scurg zilele lor

un soc înflorit

pe lângă care trece o potecă

aşa vedeau ei

când venea uneori vorba

capătul acestor zile

norul de deasupra

părea o insectă care târăşte spre cuib

primăvara şi vara

îngropate în trupul altei insecte

ori tânăra fată

care după prima ei dragoste

îşi vede propria viaţă

ca pe un şir de căruţe traversând o pădure

 

 

 

Muzică de cameră

de la fereastra hotelului vedeam bancnote

plutind pe faţa unei ape

erau călugăriţe bătrâne

care din şirag de mătănii

şi stropi de ploaie

împletesc calendare

II

astăzi

toate uşile de la etaj

coboară în fugă pe scări

afară

se vorbeşte despre o ceremonie funebră

 

 

 

Degetele lui Unamuno

cum s-ar ridica o

sâmbătă de toamnă

de pe un pătrat alb

tu tricotezi într-un colţ al cerului

pe când eu sub lumina unui înalt lampadar

scutur anii de praf

între degetele ei vântul se despătureşte

cu un mic zgomot

 

Sosit noaptea. Călătorie de studii

când am sosit noaptea acolo

ei îmi băteau cuie în cap

şi m-au alungat să stropesc florile din grădină

în cercul de lumină gălbuie a farurilor

după aceea

în bufetul acela de gară

cu tavanul crăpat

ochii li s-au făcut porţi

care se deschideau spre adâncuri

dezgropam de zor

în oglinzile pătate de muşte

drumuri troienite cu frunzare

şi hârtoape cu jivine moarte

începuse şi dreptunghiul oglinzii să miroasă

ca un cimitir săpat pe secetă şi în mare grabă

prin minţile lor zburau gânduri suicidare

ca motocicliştii de pe muntele meseş

mai pe urmă

păşind înspre altarul numai cât o coajă de nucă

buzele tale mă însoţeau

cum aş târî după mine

un om legat

şi murmurau

limbile ceasului toată viaţa fac paşi

într-o închisoare

şi iarăşi

acolo

în bufetul acela de gară

cu pereţii crăpaţi

într-o oglindă pătată de muşte

toate capetele s-au ridicat

iar privirile mă făcură sloi alb

lunecând pe lângă fereastră

astăzi

când mă aşez lângă tine

privesc cum se naşte o insulă

cum ai ascunde un răsărit de lună într-un copil

 

Profesia pe cât o puteam înţelege atunci

m-aplec spre podea

să culeg un bănuţ galben

pe care-l voi strecura cu băgare de seamă

în buzunar

într-o pânză de paul klee

 

O lume pe care o uit

azi

sunt îngrijorat

copiii au dezlegat toate umbrele

ele se desfac lent de pe lucruri

şi pleacă

vor muri singure

ca o cascadă între cer şi pământ

 

 

 

Carte veche

abia mai târziu am putut afla că

apa care cădea peste trupurile noastre

de la un robinet prins în perete

era doar o cămaşă de noapte

ce se curba peste sânii tăi în zori

iar mie mi se lipea de bust

frunzele vin tiptil în copaci

dar zboară ca fluturii

într-o jucărie veche aruncată în curte

puii desenau pe o coajă de ou

pe dinăuntru

două mâini care se despart

o mână bătând cu degetele în masă

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 11-12]