Vatra-dialog cu Viorel MUREȘAN: ”natura ludică a poeziei mele îmi impune să stau cu faţa spre teatru”

viomuresan2

  • Domnule Viorel Mureşan v-ați născut în Vicea, Maramureș, iar în prezent sunteți stabilit la Surduc, în județul Sălaj. Creația dumneavoastră poartă amprenta acestor locuri? Au influențat ele modul în care scrieți?

  • Dacă v-aş răspunde strict afirmativ, ar însemna că staţi de vorbă cu cel mai bucolic dintre poeţi. Numai că şi pe cerul celor două mici localităţi rurale, între care pendulez biografic, se poate târî un soare negru, metropolitan. Relaţia mea cu natura e una de tip pigmalionian, mă străduiesc să fiu un regizor care, într-un fel îşi proiectează reprezentaţia cu o melancolie a înserării, şi cu totul altfel, când vine vorba despre melancolii ale amintirii, ale sfârşitului, ale pierderii. Trebuie să recunosc însă că ADN-ul meu literar vine şi de la natura care s-a strecurat în imaginarul poetic. Ba chiar mai mult, ea e mecanismul care ar vrea să-mi anime „castelul interior”. Chiar rafinamentul stilistic cred că îşi are sursa în modul imperceptibil, dar învăluitor, în care, să zicem, se topesc anotimpurile, într-o pădure, unul în celălalt. Poezia mea în manieră haiku m-a transformat, oarecum, într-un cronicar al evenimentelor din natură.

  • Cum ați început să scrieți?

  • Ei!…întâi am compus oral, ca în folclor, că doar nu era să iau cu mine pe câmp caietul de compoziţii, o agendă neavând încă. Am început destul de devreme, dar la poezie am ajuns destul de târziu, dacă oi fi ajuns acolo vreodată. Şi azi mai am îndoieli şi nu ştiu de aş putea să probez ceva la un examen riguros. După dibuiri şi tatonări, e adevărat că nu foarte stăruitoare, după două tabere de creaţie organizate atunci de forurile şcolare sub oblăduirea celor politice, mi-am văzut primele poeme în presa din capitală abia în ultima clasă de liceu.

  • Ați avut un mentor, un model literar? 

  • Aici, răspunsul e ceva mai greu de dat, căci tuturor, la vârsta aceea, le place Eminescu. Mie îmi plăcea şi Coşbuc. Dar meserie am început să fur, aşa cum se spune despre cei care vor cu adevărat să înveţe de la alţii, abia când l-am întâlnit pe Blaga. Cam tot pe atunci, am descoperit, în biblioteca liceului, şi un raft cu revista „Secolul 20”.

  • Ați debutat editorial cu placheta „Scrisori din muzeul pendulelor,” apărută la Editura Albatros, în 1982. Cum a fost debutul? Vă amintiţi cum v-aţi simţit când aţi dat primele autografe?

  • Debutul mi-a fost precedat de o scrisoare de la Şt. Aug. Doinaş, căruia îi trimisesem manuscrisul, iar el mă anunţa, într-un târziu, că mă propusese între câştigătorii concursului editurii „Albatros” pe acel an. Ceilalţi doi au fost redutabilii poeţi Mariana Marin şi Dumitru Chioaru. Acea epistolă m-a încălzit sufleteşte în „luna cea mai nemiloasă”, aprilie, când mă deprinsesem oarecum cu o singurătate care nu se va mai sfârşi. Cred că volumul „Scrisori din muzeul pendulelor” a fost scutit de multe dintre stângăciile începutului, căci învăţasem, tehnic, destul, în cercul de la „Echinox” . Primul autograf l-am scris în casa unui prieten, pentru el şi tânăra sa doamnă, care se îndrepta spre un inexorabil sfârşit. Încă o dată se valida reflecţia lui Picasso că lucrarea artistică este tot atât de misterioasă ca şi moartea. Sentimentul, la înmânarea către gazde a volumului, a fost că laşi ceva din mână pentru totdeauna, ceva ce nu se va mai întoarce la tine şi nu-i vei mai putea influenţa traiectoria.

  • Ați publicat al doilea volum de versuri – „Biblioteca de os”- în 1991, după o pauză editorială de aproape 10 ani. De ce această pauză, de aproape un deceniu?

  • Viziunea mea sumbră, imaginarul acela bătrânicios ca pietrele, de mână cu figurile suprarealiste, se adânciseră, în vreme ce ţara zburda tot mai voioasă, sub narcoza unei ideologii demente. Cartea a fost reportată de la un an la altul în planurile unei edituri, de care îmi legasem speranţe. Dacă nu venea decembrie 1989, poate că apariţia ei s-ar mai fi amânat. Dar nici nu-mi prea făceam griji, câtă vreme, ceea ce scriam, de-acum, îmi plăcea.

  • Octavian Soviany spune că poemele dumneavoastră ’par compoziţiile unui Magritte trecut la literatură’. Reprezintă pictura o sursă de inspirație? Care sunt artele care vă atrag, vă inspiră?

  • Afirmaţia lui Soviany nu e singura în care poezia mea este apropiată de pictură sau de sculptură, chiar. Integrarea unor obiecte sau fiinţe în ansamble stranii, ca la René Margritte, nu e deloc străină poeziei mele, ca şi raporturile speciale dintre lumină şi umbră. Giorgio de Chirico, Salvador Dali, Alberto Giacometti, Paul Klee, Pablo Picasso, Gustav Klimt, dar şi Van Gogh ori Paul Cézanne îmi oferă o realitate vizuală pe care o pot prelucra după regula curcubeului, unde o culoare capătă frumuseţe de la culoarea vecină. Apoi, natura ludică a poeziei mele îmi impune să stau cu faţa spre teatru, spre spectacolele de un amestec straniu dintre real şi virtual ale păpuşarilor, spre tragicomica lume a circului. Şi, în măsura în care, în toate cele mai sus amintite, diferitele euri artistice se contemplă pe sine, lirismul este prezent, iar eu îl pot culege nestingherit şi fără să-mi fie niciun pom interzis.

  • Se zice că un poet talentat poate face poezie din orice. Sunteți de acord cu afirmația asta?

  • Nu chiar din orice. Dar între lucrurile care ne înconjoară şi noi există atâtea legături nevăzute, care e bine să fie căutate. Orice obiect sau fenomen care poartă un semn lingvistic are valenţe îndreptate spre om, care pot fi valorificate în chip poetic. Oricare dintre ele ar putea fi conduse spre formele mai mult sau mai puţin şocante de expresie. Lucrurile pot fi investite cel mai adesea cu o semnificaţie simbolică. Doctrinele filosofice şi estetice, mai ales cele din ultimul secol, au deschis pârtii noi, indicând că pot căpăta expresie artistică şi lipsa de sens a existenţei, după ce divinitatea a fost declarată moartă, şi golul sufletesc şi dezarticularea limbajului. Aproape că nu mai există realitate apoetică, zonă a vieţii care să nu poată fi tradusă într-un stilem. Se împlineşte, iată, un secol de când Guillaume Apollinaire a propus, în 1917, termenul de suprarealism pentru arta bazată pe iraţional şi absurd. De-atunci, puterea imaginaţiei s-a descătuşat, nu mai cunoaşte limite. Au mai fost şi „întâlnirea întâmplătoare a unei umbrele şi a unei maşini de cusut pe masa de operaţie”, definiţie a reprezentării poetice propusă de Lautréamont, şi experimentele lui Urmuz. Poeţii mai au şi atributul de a intui calitatea mistică a obiectelor inanimate şi de a impune această realitate neliniştitoare, care e poezia.

  • Există păreri potrivit cărora ipostaza de critic literar te ajută să devii un poet mai bun. Dumneavoastră ce părere aveți?

  • Sigur, aici se poate mult discuta. Eu am publicat o serie de trei volume de critică literară şi eseuri, sub un generic ce se vrea o metaforă critică, desemnând o bibliotecă subiectivă: „Colecţia de călimări”. Unei mici predoslovii la cel de-al treilea volum i-am zis „Cusătură pe inimă”: „ Sintagma de mai sus nu e culeasă din paginile vreunui op doctoricesc, ci este titlul unei curioase nuvele de Ernst Weiss, scriitor austriac din cercul puţinilor prieteni pe care i-a avut Kafka. În centrul naraţiunii se află o întâmplare nefericită. O tânără femeie are o tentativă de suicid, în apropierea unui spital. O înjunghiere în inimă, de pe urma căreia ajunge pe masa de operaţie, exact la clinica vecină, în îngrijirea unei echipe de medici din care face parte şi un student, pe nume Friederich van B. << instrumentul sinuciderii/…/ un toc de modă veche cu o peniţă de oţel foarte banală >> . Pe timpul dificilei intervenţii, narcozarea îi revine tocmai tânărului medicinist, care, la aducerea precipitată a pacientei, îşi recunoaşte în ea pe fosta iubită. Se înţelege că pe tot parcursul operaţiei va manifesta faţă de trupul fragilizat al fetei o mare precauţie. Când scriu despre poezie, eu mă simt studentul medicinist Friedrich van B., din nuvela lui Ernst Weiss, gata să întoarcă o privire cercetătoare celor ce ar încerca să se sinucidă punând mâna pe o peniţă banală de oţel.”

    Atât. Aici e demersul meu, aşa-zis, critic. Poezia nu mi-a cunoscut creşteri sau descreşteri de pe urma lui. Sunt doar un poet care, pentru a scrie despre cărţi, mai întâi le citeşte. Ceea ce cred că fac toţi poeţii. Anvergura intelectuală a autorului şi lectura sunt vitale pentru creaţie.

  • Cum simțiți că e receptată poezia contemporană …pe de o parte de la catedră, în calitate de profesor de limba și literatura română și, pe de altă parte, în calitate de autor?

  • În ambele ipostaze percep cam la fel: că e receptată cum nu se poate mai prost. Adică, deloc, sau total inadecvat. Şcoala, la toate nivelurile, e într-un accentuat proces de degradare. Pe rafturile bibliotecii, unde, în urmă cu patru decenii şi jumătate, eu descopeream colecţia revistei „Secolul 20” şi seriile de poezie ale Editurii Univers „Orfeu” şi „Poesis”, acum toarce în cea mai adâncă pace o prăsilă de păianjeni. Bucuria de a primi în dar o carte, încărcătura emoţională a gestului, au murit odată cu genul epistolar. Diriguitorii şcolilor au avut grijă să elimine literatura de la proba orală a examenului maturităţii. Au mai eliminat şi nota ce se cuantifica la medie, care era singura miză. Acum, această probă nu mai poate fi picată decât prin neprezentare. La ce să mai înveţi atunci literatură, care, oricum, e grea şi presupune lungi ceasuri de lectură, când poţi, mai cu folos pentru interesele tale imediate, să butonezi sub bancă telefonul sau tableta, iar acasă, să te răsfeţi la ceas vesperal cu calculatorul. Şi profesorii mai apropiaţi de vârsta acestor elevi sunt croiţi pe măsura alumnilor. Pe câţi îi cunosc, nu i-am văzut în nicio împrejurare să tresară sau să li se lumineze chipul când ating sau ţin o carte de poezie în mâini.

  • Cum poate fi crescut apetitul cititorilor pentru poezie?

  • Chestiunea insurmontabilă e că adevăraţii cititori de poezie sunt foarte rari. Snobi vor fi fiind, căci fac figuraţie şi pe la târgurile de carte. Iar acestea sunt puţinele circumstanţe când autorii pot sta faţă în faţă şi cu un cititor real, care le solicită măcar semnătura pe un exemplar rătăcit în spuma unei mări de hârtie. Desanturile în şcoli, în grupuri redacţionale ori pe alte criterii, ar mai putea fi o soluţie, dar numai dacă există sprijinul calificat al şcolii şi profesori care să-i pregătească răbdător pe elevi în prealabil, vorbindu-le despre importanţa achiziţionării unei cărţi şi încurajându-i să pună întrebări. Altfel, la şirul nesfârşit de forme fără fond din viaţa noastră se mai adaugă, tot inutil, una.

  • Cum vedeți schimbarea de paradigmă a poeziei române contemporane? A fost posibilă odată cu afirmarea poeţilor generaţiei ’80?

  • Geneza acestei generaţii stă pe o fundătură a istoriei, când era necesară şi chiar a venit o schimbare de paradigmă. „Vina” pentru această ruptură o poartă, în aceeaşi măsură, bibliotecile, în anii aceia înţesate de tineri studioşi, şi câteva cenacluri mai iconoclaste decât se aşteptau autorităţile, unele având şi reviste proprii. Acumulările culturale în amestec cu o revoltă mocnită, voinţa de exprimare mult timp reprimată şi stimulii de ordin social au generat o explozie de literatură proaspătă, nervoasă, impetuoasă, insurgentă şi insolentă poate tocmai pentru că în seva ei se strecurase şi multă zgură şi otravă. Mai rar, în rândul poeţilor găseşti idoli din seria poeţilor precursori. Nimeni nu seamănă cu Adrian Păunescu sau Ion Gheorghe, dar nici cu Nichita Stănescu sau Ioan Alexandru. Mai degrabă cu Virgil Mazilescu, Petre Stoica, Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov, ca dovadă că s-a produs o deplasare de accent şi în receptare, ba chiar în „anxietatea influenţelor”, spre poezia cu tendinţe tranzitive. Limbajul ca mijloc de conectare cu lumea e instrumentat altfel, se face subversiv şi ironic în dirijarea memoriei. Preteriţiunea, una dintre vicleniile limbajului poetic, a fost poarta de onoare prin care a venit la noi postmodernismul, această ultimă modernitate.

  • Dumneavoastră ați ales poezia sau poezia v-a ales pe dumneavoastră? Vă rog să nu-mi spuneți că a fost o alegere reciprocă. Vreau să știu cine a făcut primul pas?

  • Dacă poezia mea e adevărată, atunci putem spune că ea a făcut primul pas. A ales pe unul care să nu-şi prea ştie organiza viaţa. Şi să n-o deranjeze foarte tare cu problemele lui.

Dialog realizat de Laura DAN

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 13-15] 

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s