În Sufletul meu de până la Bing Bang (Chișinău, Editura Arc, 2016) descoperim un alt Teo Chiriac de cum ne-am obișnuit din cărțile sale  precedente. Descoperim un poet care-și asumă și condiția antropologică a postmodernismului, nu doar pe cea livrescă și intertextualizantă.

Poemul care deschide cartea, Pact cu cititorul, este o ars poetica în stil postmodern, o regândire a relației poet-poezie-cititor, în termeni metafizici, livrești și ontologici. Poetul reconciliază aceste poetici într-o viziune aproape psalmică, invocând și nelipsitul cod al smereniei: „Viața mea e posibilă doar dacă exiști și tu”. Prin ritmul și rima de extracție populară, prin  situarea orfică a poeziei în spațiul sacrului și al candorii de „text primordial”, se urmărește și un efect armonic. Inserția livrescă este de sorginte biblică, cuvântul poartă în sine memoria Genezei. Poetul și cititorul abstract sunt deopotrivă demiurgi și, prin alchimia reciprocității actului de lectură, creații: „numește-mă: pierde-vară sau haimana/ tu mă faci după chipul și asemănarea ta”.  Se pare că nu e vorba de un cititor real, unul al prezentului, ci de naratarul poeziei, de cititorul model, cum îl numea Umberto Eco. Cititorul înscris în text este avertizat că scrisul este act ontologic, „căci nimeni nu admite că o filă de carte/ prețuiește cât propria-mi viață și moarte”,  este asumare viscerală: „Or – ca să pot să scriu adevărata mea poezie -/ vărsarea de sânge din cavitatea-mi bucală/ trebuie să fie continuă abundentă letală” și descinderea poeziei în moarte este o descindere metafizică: „Vezi? Acum sângele din jurul gurii mele/ se face lac iar lacul crește făcând vălurele”.

Poezia lui Teo Chiriac situiază arta sub semnul grav și solemn al eternității. „Poezia este eternitate”, scria și Bataille, în Erotismul, invocându-l pe Rimbaud cu versul „E marea plecată/ cu soarele-odată”.  Imaginile poetice ale lui Teo Chiriac dezvoltă această percepție a rolului mântuitor al poeziei într-un scenariu sărbătoresc postapocaliptic, în care rolul demiurgic îi revine cărții:  „Oh, Cititorul nu știe că-n Ziua  judecății de-apoi/ vor putea supraviețui doar acei dintre noi/ care-au citit mai multe cărticele de poezie/ despre viață și dor despre moarte și veșnicie/ Acea zi grandioasă va arăta ca o mare serbare/ când îngerii Domnului vor coborî în straie solare/ când emoționați vom urca pe scena luminoasă/ ca să recităm – pe rând – poezia cea mai frumoasă/ Cei ce vor spune cele mai frumoase poezii/ vor trăi mai departe în pace în lumină și bucurii/ iar cei ce n-au deschis toată viața o carte/ vor coborî rușinați de pe scenă în moarte…)” (Pact cu cititorul).

 Credința mistică în poezie se asociază cu o viziune cosmogonică a creației. Limbajul poetic reactualizează formulele biblice întemeietoare. Miturile frecventate, cel mai important fiind Turnul Babel, conduc la concluzia că în eternitate trece doar ceea ce „are la temelie dulceața cuvântului și iubirea”, întrucât „limba începutului,  pe care am uitat-o cu toții” e o limbă a iubirii și a smereniei. Printr-o manieră postmodernistă a îmbinării vechilor și noilor stiluri și registre culturale ale discursului, poetul reușește să inoculeze sentimentul credinței în  rostul originar al cuvântului. Consecința e o construcție ireproșabilă, un edificiu în care toate straturile funcționează armonios, cele de suprafață, ale expresiei poetice, ale muzicalității formelor, cu cele de adâncime, a reflecției lirice, a încărcăturii metafizice, a sugestiilor livrești. E o poetică decantată, esențializată, în care nimic nu e la întâmplare, nimic în plus, în minus. Când reflecția riscă să devină austeră, o iradiază un val de senzorialitate, când trimiterile livrești tind să devină dominante, sensurile se desfac în imagini poetice de un rafinament deosebit, când dramatismul viziunii se adâncește, intervine detensionant jocul inteligent al formelor și al ideilor, se strecoară ironia fină.  Ludicul însă este trist, este doar zâmbetul care ascunde grimasa. Funcția ludicului nu e una de autosuficiență postmodernistă, e mai curând  una de natură lirică,  pentru a  muta reflecția din zona filozofiei în cea a poeziei.

Condiția culturală a poeziei, asumarea ontologic-viscerală a actului poetic, mitul salvator al Frumuseții, valoarea întemeietoare a cuvântului, disputa trupului Cain cu sufletul Abel, situarea vieții în proximitatea morții  sunt marile teme care țin poezia lui Teo Chiriac în zona camerală a gândirii, în registrul metafizic al imaginației. Irigate însă, constant, cu un val de lirism, iradiate cu o autentică trăire umană. Poetul, cunoscut din celelalte volume drept un maestru al abstractizării imaginilor și al ermetizării sensului, în acest volum, mai cu seamă în poezia Pact cu cititorul sau în Costeliva mână tresare (preferata mea) transferă discursul din zona eterică și nonfigurativă într-una cât se poate de lirică, palpabilă, cantabilă chiar. E o intenție, cred, de a testa conceptele tari ale condiției culturale a scrisului în plan visceral, de a le verifica ontologic și a le învesti cu aburul cald al umanului.

O viziune a contrariilor, în sens larg, cosmogonic, animă lirismul în acest volum. Demonii întunericului și îngerii luminii marchează existența umană, dau sens disputei dintre trup și suflet, separă, în artă, eternul de perisabil. Îmbinarea contrariilor este condiția stărilor limită. Acestea invocă numaidecât  o percepție a violenței, în sens de ascuțire a limitelor, de  invocare a „iubitei-catastrofe” și a „iubitului cataclism”, care să provoace evoluția. Iar evoluția să provoace revelația.

Noul sentiment și Vechiul sentiment plasează poezia sub semnul absolutului. Tentația dintotdeauna a poetului rămâne neschimbată: „să exprime viața cuvintelor la scara microcosmosului/ unde limbajul reflectează asupra limitelor sale de semnificare”. Un merit deosebit al poetului este să resusciteze clișee poetice într-un mod original, dându-le vibrații insolite. Poezia ca hipnoză, poezia ca frumusețe divină, sunt mitologii poetice care respiră prospețime și originalitate: „Când ieșea Frumosul în față se trezeau sufletele/ adormiților/ Când predica Frumosul se cutremurau demonii/ extazului/ Când șoptea Frumosul sclipeau stelele înfloreau/ rozele/ Când tăcea Frumosul se strecurau umbrele/ fantomele fantasmele// Când murea Frumosul plângeau toți îngerii milei/ Frumosul a iubit-o sincer pe urâta satului/ Când o iubea – frumusețea lui/ atingea perfecțiunea/ sublimul” (Frumosul).

Primele părți ale cărții, Vechiul Sentiment și Noul Sentiment, țin de condiția ubicuității și a omniscienței postmoderne, „Acum știu totul”, adică „știu că lumea care știe totul e o lume total lipsită de sens”, căreia i-a rămas drept revelație supremă „taina minunea misterul splendid” al Făcătorului de minuni. Ultima parte a cărții, numită Theosis,  în special în lungul poem Sufletul meu de până la bing-bang, care a și dat titlul cărții,  invocă dubiul, întrebarea, pentru că deplasează accentul de pe minte pe suflet.

Necunoscutele taine doar sufletul le poate dezlega. Trupul aduce un imn Sufletului urmărit în parcursul său existențial, pe drumul ceaiului, pe drumul mătăsii, pe drumul smirnei, dar și pe un drum al culturii. Sufetul și-a cunoscut „creșterea” din învățămintele dascălilor „de la Toledo Guge și Florența/ de la Chișinău Cernăuți Botoșani”, arta oratorică a învățat-o de la Omar, arta zborului de la Leonardo, arta mirării de la Marco, de la Mihail – arta de a muri și arta negoțului – de la Artur. De la iluminatul suflet, trupul așteaptă răspunsurile finale: „spune-mi: mi-a fost rostul în tăcere sau în cuvânt?/ spune-mi: care mi-a fost menirea?/ Ah, Suflete al meu, știu că te grăbești/ dar spune-mi te rog: al cui ai fost? al cui ești: al Demonului? al lui Dumnezeu?”.

Miza ontologică a poeziei este dialogul trupului cu sufletul, dintr-o perspectivă a morții. Moartea, pentru că nu e presimțită (încă) visceral, la modul autentic, e gândită strict  metafizic: „Iar eu rămân aici – pământ uitat sub jilave stele – / până când pielea și oasele mele/ vor face din vale deal/ vor face din vale deal”. Revelația acestei poezii cerebrale, lucide, ține de supremația acordată sufletului. Deși trupul a cunoscut marile sisteme de gândire și speculațiile cele mai suple ale filozofiei, taina iubirii o poate descoperi doar sufletul: „Corpul meu și-a imaginat diverse moduri de reprezentare/ a perfecțiunii provocând mai multe revoluții/ artistice și culturale dar niciuna din ele/ n-a descoperit taina iubirii. (Revolutio &Revelatio).

Cartea lui Teo Chiriac este încă o întrebare și încă o căutare de răspunsuri proprie creatorilor autentici care au știut că adevărata cunoaștere vine nu din breșele deschise de minte, din despicările geometrice ale acesteia, ci din tainițele ascunse ale sufletului. De acolo vine și Poezia.

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 38-39]