Andrei Codrescu

 

Postumanism

 

M-a preocupat prima întrebare pînă într-acolo încât răspunsul asociat acesteia a devenit eseu. Din cauza interesului pe care mi l-a stîrnit, ea a rămas singura întrebare la care am răspuns. Sper că foloseşte dosarului exact aşa cum este – o cugetare, adică, pe marginea postumanului.

Genomul uman a fost descifrat şi se poate modifica. Genomul este un text simplu, un alfabet cu patru litere. Foarfecele genetic se cheamă CRISPR. Poţi să scrii o fiinţă-Dada cu CRISPR şi să fii surprins de ce monstru creezi. China foloseşte foarfece CRISPR să creeze o armată de milioane de soldaţi cu gene-trăgaci patriotice. La MIT (Massax=chussetts Insitute of Technology) şi UC California sunt tăiate din gene boli moştenite şi sentimente de gen nostalgie şi se insertează în locul lor logică, precizie, ecuaţii quantice. Genomii grâului şi orezului deţin texte mai complexe decât genomul uman. Diferenţa scrisă în gene (adăugate sau tăiate) este pusă în mişcare de densitatea neuronilor din creier. Neuronii sunt creaţi, recreaţi şi înmulţiţi de teste cotidiene, inclusiv exerciţii fizice şi surprize dadaiste. Aceşti neuroni sunt cititorii şi practicanţii textului genetic: ei manipulează textul ca cititorul care-şi proiectează o lume interioară. Cu cît mai diverse experienţe întâlneşte omul în textul interior cu atât mai mulţi neuroni sunt puşi să joace în exterior. În afara acestui joc în mişcare continuă trei aspecte semi-constante se pot vedea cu ochiul liber: un corp de carne, motorul autonomic şi memoria răspândită în corp care predatează maşinile. Aceste trei au echivalenţe în tipografie, conţinut ideatic şi cartea în care-s legate. Umanul a fost corpul pre-CRISPR. Postumanul este corpul CRISPărizat. Media face parte din această tranziţie numită cam prost „post-umană”, dar e numai o parte din miile de experienţe prin care zboară corpul activat de o inteligenţă din ce în ce mai rapidă. Breasla noastră, utilizatori de limbaj, redă acest traseu cît poate cu instrumentul său lingvistic. Limbajul familiar al postumanului se îmbogăţeşte cu semne, multe din care sunt icoane, avatari, noi abstracţiuni tipografice care o să se manifeste în trei, patru, cinci, un număr infinit de dimensiuni. La un moment dat, o să abandonăm definiţia de tranziţie „post-uman” pentru un nume nou care denotează o nouă complexitate: „info-uman” sau „creier propulsat”. În acelaşi timp o să ne debarasăm şi de organe vestigiale ca să fim eventual formaţi într-un ou de carne cu un singur ochi şi un singur deget care o să aibă în amprentă un trăgaci retractibil care funcţionează simultan ca un trăgaci şi un clitoris. Acest traseu este inevitabil dacă nu o să fim înlocuiţi între timp de o specie cu puteri mai mari de absorbţie şi de răspândire informatică. Scărăbuşi sau alt gen de goange, de exemplu.

Corpul este subiect agenţiei timpului, dar din secolul XVI, simbolizat de pictura lui Rembrandt „Lecţa de Anatomie”, corpul a fost subiect şi unor modificări interne şi externe, prin reparaţii chirurgice sau intervenţii estetic-filozofice care au relaţii diverse cu timpul. Filmul „2001: a Space Odyssey” este un exemplu bun şi avansat al acestui voiaj trupesc. Kubrick a înţeles existenţial şi formal această relaţie a omului cu timpul. Modificări estetice au existat desigur de la începutul conştiinţei de sine a omului, şi limbajul scris şi vizual le-a acomodat. Omul îşi modifică corpul, societatea şi imaginea prin limbaj, prin imagini, prin sunet, prin acţiuni ideatice şi intervenţii teatrale. Ritmul şi textura timpului sunt schimbate continuu de operaţii spirituale, fantastice sau ştiinţifice. În acest sens, „post-umanul” a fost şi este continuu present. Corpul a fost marcat, împodobit, liricizat, identificat unui trib sau unor poveşti, din momentul în care Narcis şi Narcisa s-au uitat în lac, în oglindă sau unul în ochii altuia, existând de atunci într-un stat de transformare continuă. Astea fiind zise, trăim într-o ultimă „post-umanitate,” urgentă, din cauza apropierii „singularităţii,” a momentului când maşina creată de noi se trezeşte, devine conştientă.

Corpul uman modificat de dietă, geografie, limbaj, chirurgie şi genetică, de la estetizare la hibridizare, se opune imaginativ creaţiei sale mecanistice. În zilele noastre, introducţia aripilor, cozilor, memoriilor proprii sau ale altora, sunt cereri cotidiene ale postumanului. Singura piedică sau logică în favoarea maşinilor este posibilitatea imortalităţii, suspendarea decăderii cărnii. Practic, nu am ajuns încă aici, dar vedem clar posibilitatea pentru că avem uneltele şi imaginaţia. În momentul în care carnea devine subiect filozofic al maşinii o să dispară umanitatea. Până atunci trăim într-o stare de tranziţie, legaţi cu fire de imaginea corpului hrănit de imaginaţie carnală. Acum suntem încă postumani, deci nici imortali, nici jucării pentru maşini.

Motorul sentimental care ne-a animat până azi a rămas mai mult sau mai puţin neschimbat (sau foarte puţin modificat) de la începutul lui Homo Sapiens. Acum ni-l putem uşor imagina în sensuri evoluţionare, devoluţionare sau futuriste. Întrebarea „de ce?” este academică. În acest moment (2017) suntem încă post-umani din cauza codului moral situat într-un default în carne şi timp. Acest default are porţi cu lacăte ruginite, dar nu o să devenim ALTCEVA până legăturile sociale, tribale sau sentimentale migrează în poziţiile precise de identificare cu sistemul electronic pe tabla de şah care este trecerea în maşină. Unii din noi caută să evite, fiind călcaţi de maşină prin semnalele de circulaţie ale unor rămăşiţe de religii şi ritualuri narative, dar nu mai deţinem precis datele geografic-obligatorii ale acestor porţi-rituale. Prin acest default cod, tot mai neclar, lovim cu forţa imaginaţiei, ca războinici medievali dând cu berbeci de lemn în poarta unui castel fortificat. Acolo locuieşte înlocuitorul nostru, noul creier electronic.

 

        ***

Aurel Codoban

 

a) Omul umanismului, omul uman, a fost o invenţie a Occidentului. Desigur, puţine sunt culturile care să nu se fi interesat de soarta omului, dar numai Occidentul în perioada modernităţii lui a făcut o teorie sistematică din destinul omului şi al valorilor sale. Axioma esenţială a acestei teoretizări sistematice, a acestei ideologii, este, mai întâi, aceea că omul e fiinţă supremă în această lume, pentru a deveni mai apoi radicală: omul este fiinţa supremă pentru om. Aşa cum o anumită filozofie greacă a libertăţii şi responsabilităţii individuale a alimentat teoria, nu mai puţin forma pe care a luat-o creştinismul, care se întemeiază pe ideea unei teofanii, a unei manifestări a divinului în om, au făcut din umanism o formă specifică a culturii europene. Foarte probabil că există o anumită individualitate fundamentală a culturilor şi dacă este aşa, umanismul este cu siguranţă o trăsătură care singularizează cultura europeană, dacă nu cumva o face unică. Dar probabil că cel mai evident argument ce a făcut din om ideea umanismului a fost calitatea lui modernă, aceea de subiect al cunoaşterii. Ideea de subiect, care face din om centrul umanismului, este cel mai clar susţinută de moderna tematizare a cunoaşterii. Pentru că tematizarea cunoaşterii face din om, ca subiect al cunoaşterii, principiul realităţii, instanţa care construieşte lumea în cunoaştere. Pandantul estetic al acestei idei a fost romantismul. Această calificare de subiect cunoscător şi această calitate de constructor al realităţii prin cunoaştere a rezistat până de curând, când s-a impus tematizarea comunicării. În această tematizare însă, omul nu devine subiectul comunicării, cea care vorbeşte este limba. Umanismul a fost mai degrabă o teorie normativă, o ideologie, înainte de a fi fundalul ştiinţelor socio-umane. Făcând arheologia acestor ştiinţe ale omului inventate de modernitate Foucault ne anunţase, în a doua jumătate a secolului trecut, că faţa omului se va şterge ca o figură desenată pe nisipul plajei. Nu este deloc greu de văzut că suprematismul – şi, implicit, narcisismul – congenital umanismului îl face vulnerabil. Dacă admitem că umanismul nu este esenţialmente antic, ci de fapt o reluare în cheie creştină şi mai ales o reprezentare modernă a antichităţii, impusă de Renaştere, nu e greu să remarcăm că a urmat un lung şir de cedări, în care Freud a văzut tot atâtea distanţări faţă de narcisismul umanismului: Copernic ne-a spus că pământul nu e în centrul sistemului solar, Darwin ne-a spus că nu diferim de animale, iar Freud, la rândul lui, ne-a spus că nu conştiinţa este centrul vieţii psihice. Mai recent, Heidegger şi structuraliştii ne-au spus că limba vorbeşte prin om şi nu invers. În fine, ştim acum că omul nu mai poate fi gândit ca încununarea vieţii biologice, ci doar ca un component al ei, care contează din perspectiva generalităţii vieţii exact ca şi celelalte componente. Să ne mirăm că urmează postumanismul?!

b) Practicile sunt mult mai rezistente decât teoriile şi ideologiile. Şi cu toată ideologia umanismului legiferată prin drepturile omului, practicile politico-militare şi cele socio/administrativ-economice au rămas destul de dure, dacă nu, uneori, chiar ne-umane. Aşa că nu se prea aud bocitoare, nici măcar din cele profesioniste, care să plângă îndeajuns moartea acestui ucigaş de zei, care este omul umanismului occidental. Pentru că asta a făcut mai întâi umanismul occidental modern din om: un stăpân al propriului destin. Dar aici a putut apare, în ultima vreme, şi contestarea definitivă: omul e o fiinţă istorică, şi dacă e să fie stăpânul propriului destin, atunci ar trebui să fie subiect al istoriei. Dar istoria s-a dovedit a fi un proces fără subiect şi fără centru şi una din ultimele determinaţii ale umanismului s-a şters, odată cu ştergerea ideii de progres, ca idee prea umană. E ceea ce vedem în mutaţia ce defineşte timpurile noastre: istoria – şi istorismul – e înlocuită de ecologi – şi ecologism. E marea trecerea de la roşu la verde: trecerea de la om la natura vie. Omul ca subiect era avantajat câtă vreme sacrul se manifesta în istorie. Dar pentru noi sacră a devenit viaţa în generalitatea ei. Dacă umanismul făcea din calitatea de om un privilegiu şi o normă, tocmai am descoperit că nu există nici un privilegiu în calitatea de a fi om. Viaţa în general are privilegii, ea e sacrul, omul doar participă la viaţă.

Ce este, deci, omul în postumanism? Două sunt locurile unde putem căuta un răspuns. Mai întâi în schimbarea raporturilor dintre suflet şi corp. Graţie imaginii, omul pare să fie astăzi mai mult corp decât suflet/spirit. De fapt această mişcare, pe care nu o putem analiza aici din lipsă de spaţiu, face corpul mai inteligent (cu sensul: smart) şi mintea mai corporală. Modelul actual, cel pentru care pledez, al lumii ca suprafaţă semnificantă, vede în omul postuman un corp etalat şi extins şi un spirit nomad. Sufletul/spiritul devine mai ubicuos, prezent în reţele, cumva o proprietate mai colectivă, cum este viaţa pentru organismele care o trăiesc. Apoi, şi în al doilea rând, în atotputernicia tehnologiilor care constituie mediul propriu omului şi care ne conduc în aceeaşi direcţie: există un fel de amestec între corpul uman şi produsele tehnologiilor sale.  Doar că anexele şi ataşările ce servesc corpul uman – şi care înainte încercau să-i remedieze handicapurile – nu mai sunt proteze, ci au devenit extensii care îi adaugă sau îi multiplică însuşirile. Aşa cum sufletul/spiritul uman e dispersat în reţele, corpul prin extensiile sale anticipează cyborg-ul, amestecul omului cu adevăratul său cu şi dispersia sa în mediu care sunt tehnologiile. Problema este doar aceea că umanul e corelat logic cu contrariul său, inumanul. Schimbarea unui termen îl schimbă pe celălalt. Întrebarea este: putem opri postumanul să devină inuman?!

c) Cred că putem vorbi despre un nou curent literar/artistic şi că o nouă estetică şi ideologie se vor contura, tot mai mult, de la sine. Aspectele socio-politice sunt mai relevante întrucât centrul de interes se mută de la individualităţi şi persoane la entităţi mai largi, ce depăşesc realitatea umană limitată strict la persoană. E un stil mai estetizant, pentru că empatia este tot mai restricţionată.

d) Diferenţele dintre ţările europene şi dintre Europa şi ceilalţi aliaţi nord-atlantici sunt mai mici decât par în ce priveşte conţinuturile culturale. Ne putem teme doar de faptul că eventuali reprezentanţi ai postumanismului românesc să fie nişte imitatori mai servili decât alţi imitatori. Complicaţia este produsă aici de faptul că imitaţia nu depăşeşte niciodată decalajul instalat istoric, or trebuie să fii inventiv pentru a fi la zi!

e) De fapt adevărata literatură postumanistă e reprezentată de genurile SF şi Fantasy. Cyborg-ul, cea mai clară formă de până acum a postumanului, este elaborată şi lansată de aceste genuri. Din când în când, privind în jur, realitatea mi se pare că seamănă mai degrabă cu imaginea unui bar galactic din descrierile acestor genuri, decât cu orice alte descrieri literare din genurile celelalte.

f) Am două temeri. Prima este aceea că discursul cultural – mai ales cel artistic – e legat mai mult de imagine decât de cuvânt. Pentru mine Game of Thrones, mai ales în forma filmică, este una din cele mai reprezentative produse ale postumanismului. A doua temere este legată de capacităţile de sincronizare ale culturii noastre locale, care este adesea prea servilă, prea puţin cutezătoare şi inventivă.

***

Daniel Clinci

 

Bios, techne şi postumanismul

 

a) Răspunsul la întrebarea „ce este postumanul/ postumanismul” este destul de greu de trasat în doar câteva rânduri. Ca de obicei, este mai simplu de explicat ce nu este postumanismul: nu este trans-umanism, nu se poate reduce la sinteza dintre „om” şi tehnologie. Postumanismul este, totuşi, o teorie care se coagulează în jurul unor atitudini mai deschise faţă de specii, tehnologii, comunicare etc. Pentru postumanism, problema centrală este ce se întâmplă atunci când omul este scos din scenă, când acesta este mort, asemenea lui Dumnezeu. Lucrul acesta este prezent încă de la Nietzsche în gândirea occidentală (aceeaşi care a născut şi conceptul de „om”), dar totuşi rămâne greu de digerat, de acceptat şi, cu atât mai mult, de practicat. Deci, postumanismul este, în primul rând, o teorie, dar se străduieşte să devină o practică. Ceea ce înseamnă că postumanismul păstrează moştenirea marxismului şi pe cea a teoriei postmodernităţii. Postumanismul este, de fapt, un anume filon al postmodernităţii şi nu cred că ar putea fi imaginat în absenţa unuia ca Foucault, de exemplu. De fapt, postumanismul începe de la Nietzsche, la fel ca postmodernitatea, este o dezvoltare a unui traseu al gândirii lui Nietzsche referitoare la om sau, mai degrabă, o soluţie de interpretare a nietzscheanismului.

Postumanismul se rupe complet de proiectul iluminist, cel care a fondat modernitatea,  organizată în jurul separaţiei dintre „om”/ „uman”/ „ştiinţe umaniste” şi „natură”/ „ştiinţe ale naturii”, tocmai pentru că refuză aceste distincţii şi încearcă să găsească modalităţi de a gândi în afara lor. Multitudinea de abordări ale postumanismului în diferite domenii de cercetare are totuşi în comun această încercare permanentă de a gândi împotriva propriei gândiri, împotriva tradiţiei care ne învaţă că suntem, în primul rând, „umani”. Odată eliminat din discurs „omul”, ne putem întreba dacă nu cumva toate formele pe care le ia bios sunt îndreptăţite în mod egal să co-existe. La fel, ne putem întreba dacă nu cumva tehnologia (în absenţa unui cuvânt mai bun) nu se opune nici „omului”, nici „naturii”, adică să ne întrebăm dacă există, cu adevărat, vreo diferenţă între viaţă şi tehnologie. Postumanismul se află în acest punct al tentativelor de răspuns la astfel de întrebări.

b) Sunt convins că cei care lucrează în domeniul postumanismului au motive să fie nemulţumiţi de această etichetă. În primul rând, conţine derizoriul sufix ~ism, acelaşi care a făcut ca postmodernitatea, această epocă în care trăim, să fie confundată cu vreo modă artistică sau literară. În al doilea rând, prefixul post~ contribuie la interpretarea (eronată, din punctul meu de vedere) a postumanismului ca om + smartphone. Ambele chestiuni fac postumanismul susceptibil la a fi deturnat către un soi de discurs al „apărării” umanului şi umanismului în faţa dezumanizării produse de tehnologie, discurs total în contra celui pe care încearcă să-l dezvolte postumanismul, de fapt. Postumanismul lui Badmington, Haraway, Herbrechter, Wolfe, Wark sau Barad (pe care i-am tradus în cadrul proiectului independent Post/h/um) nu este doar o simplă transformare a omului în cyborg prin intermediul unor proteze hi-tech, ci un discurs despre ce mai rămâne în urma dispariţiei „omului”. Postumanismul este anti-umanist în măsura în care acceptă această dispariţie.

Dacă există o subiectivitate postumană, ea este fragmentată într-o multitudine de noduri ale reţelei prin care comunică cu, să zicem, alte subiectivităţi. Pentru postumanism, subiectivitatea nu mai poate fi gândită decât drept comunicare trans-specii, ceea ce camuflează cu mai mult sau mai puţin succes originile feminist-marxiste ale postumanismului. Subiectul discursului postumanist poate fi cyborgul lui Haraway, dar poate fi şi acel xenomorph din seria Alien sau acei replicants din Blade Runner, pentru că postumanismul rafinează discursul post-colonialismului, din foarte multe puncte de vedere. Pentru umanismul din secolul XIX şi pentru umaniştii neoconservatori de azi problema subiectului este ceva mai simplă; ei apelează la aceeaşi mitologie a „omului”. Pentru postumanism, în schimb, lucrurile sunt mai complicate, pentru că refuză să fie normativ, să traseze concepte şi apoi să încerce să reducă realitatea la acestea. În fond, acesta este marele merit al postumanismului: încearcă să fie descriptiv, să preia faţete, noduri şi reţele şi să le transpună într-un discurs, iar nu invers, cum s-a întâmplat de obicei în cultura occidentală.

c) Nu cred că se poate vorbi despre un nou curent literar sau artistic care să preia ceva din postumanism, la fel cum nu cred că mai putem vorbi, în general, despre „curente”. Desigur, pot exista practici asociate postumanismului în multitudinea de manifestări ale artei contemporane, dar acestea nu pot fi nici reduse la un ~ism, nici asimilate în întregime unui discurs teoretic. Spre exemplu, există lucrări Dada care pot fi considerate postumaniste, dar acest lucru nu dovedeşte nimic nici despre postumanism, nici despre Dada.

d, e, f) Postumanismul în sensul discutat mai sus nu poate fi localizat geografic sau cultural fără a suferi şi o denaturare a sensului său. În fond, trăim într-o lume globală, a comunicării, aşa că nu poate fi vorba de vreo confiscare. Postumanismul este, deocamdată, un discurs teoretic şi, uneori, practică sau, mai degrabă, cu ambiţii de a deveni şi practică. Nu cred că pot exista variaţiuni locale ale acestui discurs. Mă îndoiesc că pot exista autori de poezie sau proză care să practice un „postumanism”, oricare ar fi el, şi din motivul că formele culturale istorice nu prea mai funcţionează azi decât din inerţia tradiţiei. Când îşi vor epuiza energia poate vom vedea că au fost înlocuite de alte forme de manifestare culturală.

În 2016, Oxford Dictionaries a numit „post-adevărul” (post-truth) Word of the Year. Post-adevărul subminează pretenţia de excepţionalism a literaturii, iar de criterii valorice nu are sens să mai discutăm, deoarece fac parte din discursul altei epoci. Astfel, epoca post-adevărului şi a postumanismului este cea în care o postare pe Twitter sau un comentariu pe Facebook sunt lecturi la fel interesante ca şi cele „literare”.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 99-102]