Postuman/ismul (6/10)

postumanism 6

Florina Ilis

a) Am întâlnit pentru prima oară conceptul de postuman încă din 1999, când am început să lucrez la teza de doctorat cu titlul Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficţiunea cyberpunk. În acel an apărea şi studiul lui Katherine N. Hayles, How We Became Posthuman. Virtual Bodies in Cybernetics, Literature and Information, studiu care mi-a prilejuit înţelegerea conceptului de postuman, un termen, totuşi, destul de nou la vremea aceea. În termeni comuni, postumanul poate fi înţeles ca o uniune sau ca o asociere a umanului cu maşinile inteligente, în care maşina nu mai apare ca un mecanism subordonat omului, aşa cum se prezenta în zorii cibernetizării societăţii, ci, în procesul schimbului de informaţii, ca o parte componentă a subiectului uman şi, prin tehnologiile implanturilor de organe „inteligente”, chiar ca o parte componentă a biologiei umane. În condiţia postumană, subliniază N. Katherine Hayles, nu există diferenţe sau demarcaţii absolute între existenţa fizică a corpului şi simularea pe computer, între mecanismul cibernetic şi organismul biologic, între tehnologia robotică şi principalele scopuri ale existenţei umane. Conceptul, provenit din zona science fiction şi, în special, dinspre ficţiunea cyberpunk, a pătruns relativ recent în discursurile despre paradigma şi poetica postmodernă. Cartea lui Francis Fukuyama Our Posthuman Future : Consequences of the Biotechnology Revolution, publicată prima dată în 2002, a sintetizat, în favoarea studiilor socio-umane, toate ideile despre postuman care circulaseră anterior în studiile despre science fiction, conceptualizând termenul şi, în mod evident, dându-i o nouă semnificaţie în raport cu postmodernitatea şi cu cunoaşterea. Raportul dintre om şi maşină nu este, însă, pentru postmodernism unul nou, modernitatea însăşi problematizând acest raport în termeni antitetici, conflictuali, în timp ce poetica postmodernă regândeşte problema acestui raport mai degrabă în termeni oximoronici. Această nouă evoluţie în ordinea umanului ar presupune, aşadar, o integrare a tehnologiei în condiţia biologică a omului, ceea ce, şi în viziunea lui Fukuyama, presupune o modificare de esenţă în raport cu definiţia clasică a omului şi a condiţiei umane. Dacă această modificare va genera şi o implozie a umanului nu este foarte sigur, dimpotrivă, eu cred că se va contura din zona mişcărilor ecologice şi a ideologiei de tip eco chiar o reacţie în favoarea unui proces de re-umanizare a omului. Cum se va produce această re-umanizare este foarte greu de anticipat. Totuşi, arta şi literatura ar putea juca în acest context un rol esenţial, creând noi modalităţi de re-adaptare a omului la o condiţie umană în continuă schimbare (cu toate implicaţiile etice, morale sau biologice).

b) În ceea ce mă priveşte, aş rămâne la conceptul de postuman care mi se pare mult mai concis în limba română decât postumanism, concept care, în viziunea mea, ar devia discuţia într-o altă direcţie, creând şi unele confuzii referitoare la prefixul post- şi la legitima întrebare: cărui umanism îi urmează? Postumanul a fost deja conceptualizat la nivel teoretic de câteva studii importante, dintre care cel mai cunoscut rămâne, cred, cel al lui Francis Fukuyama. Astfel, una dintre cele mai semnificative probleme care s-au ridicat în conştiinţa critică şi filosofică a secolului trecut a fost aceea legată de subiectivitate şi de devenirea eului într-o lume şi o realitate tot mai „de-naturalizată”, realitate faţă de care individul s-a izolat complet. Problema situării şi contextualizării subiectivităţii a devenit, aşadar, pe parcursul secolului al XX-lea, primordială în evaluarea naturii epistemologice şi chiar ideologice a subiectului uman, problemă pe care modernitatea şi, ulterior, cu mai multă detaşare, postmodernitatea au inclus-o în programul lor poetic şi hermeneutic. În viziunea mea, una dintre figurile emblematice ale postumanului rămâne cyborgul, un personaj cu care filmele de science fiction au izbutit să familiarizeze spectatorul şi, în ciuda unor previziuni alarmiste, această asociere dintre om şi maşină (tehnologie) astăzi nu mai sperie pe nimeni. Cyborg-ul este un organism cibernetic, având componente umane, mecanice şi electronice. A apărut pentru prima dată în literatura cibernetică, în 1960, într-un text semnat de Manfred E.Clynes şi Nathan S. Kline, articol care avea în vedere viitorul spaţial al omenirii. Pe de altă parte, o ştiinţă ca bio-tehnologia, deschizând noi drumuri în cercetarea medicală, va evolua fără îndoială în următorii anii, perfecţionând componente tehnologice ce vor ajunge să stimuleze sau chiar să înlocuiască funcţiunile anumitor organe ale corpului uman. În următoarea etapă, componente mai sofisticate (din zona creierului) vor putea fi înlocuite sau făcute să performeze cel puţin la un nivel tehnologic şi biologic satisfăcător în ceea ce priveşte speranţa de viaţă a celor bolnavi sau afectaţi de diferite boli. Schimbările, însă, cu adevărat profunde în ceea ce priveşte semnificaţiile condiţiei umane vor fi perceptibile mult mai târziu, abia după ce posibilităţile manipulărilor genetice vor conduce şi la crearea (naşterea) unor oameni noi care să depăşească limitările biologice ale condiţiei umane. Cred că abia din acel moment se va putea discuta cu adevărat despre modificări la nivelul conştiinţei şi a reprezentării, fiind nevoie nu numai de o redimensionare şi repoziţionare în raport cu umanul, ci şi cu planurile care definesc statutul ontologic, metafizic, etic şi religios al omului. Problema condiţiei postumane sugerează, prin urmare, această perspectivă duală: pe de o parte, o disoluţie a limitărilor de natură ontologică care privilegiază informaţia în faţa materiei, înţelegând conştiinţa ca pe un epifenomen şi raportându-se la trup ca la ceva ce poate fi manevrat în maniera în care pot fi manevrate inteligent maşinile, iar, pe de altă parte, o tensiune care problematizează un conflict tradiţional, dintre materie şi spirit, tensiune care, odată stinsă, va conduce spre o nouă viziune asupra umanului. Ţinând cont de această perspectivă duală, în locul prefixului post, din termenul posthuman, care presupune în mod obligatoriu o evoluţie spre o nouă ordine a umanului, nu neapărat superioară, dar situată pe un prag evolutiv, cel mai bine s-ar potrivi, probabil, prefixul extra, care descrie nu o nouă ordine, în plan evolutiv, a umanului, ci o altă ordine, sau condiţie, care trece în altceva, cea extra-umană. Dacă, în teoria şi practica socială postmodernă, tehnologia informaţională produce, în funcţie de o anumită scală de evaluare, atât un efect pozitiv de armonizare cu individul, cât şi unul negativ, imposibil de tăgăduit, de alienare, la nivelul discursului se petrece o mutaţie de esenţă, astfel încât funcţiile tehnicii de elaborare a discursului ajung să fie, într-o mare măsură, determinate de mediul cibernetic.

c) La nivel tematic, literatura sau arta problematizează deja acest impact al tehnologiei şi virtualului asupra condiţiei umane. Dacă ficţiunea modernă a evoluat într-o perioadă a unor mijloace de reproducere şi conservare a informaţiei, izolate în funcţionalitatea lor unul de celălalt (filmul, fonograful, maşina de scris), ficţiunea actuală se elaborează într-un context tehnologic diferit, susţinut de mass-media, de reţelele de telecomunicaţii globale şi de tehnologiile computerului. Această mutaţie conferă, fireşte, informaţiei şi mijloacelor mediatice un loc central în strategiile de elaborare a discursului: accentuarea, pe de-o parte, a rolului informaţiei, a mijloacelor de producere, distribuire şi consum ale acesteia şi, pe de altă parte, a factorului tehnologic în elaborarea discursului face parte din strategiile comune atât ficţiunii postmoderne, inspirate de mediul electronic, cât şi celei mai noi, care experimentează universul postuman. Pe de altă parte, încă din anii 80 multe dintre temele de science fiction şi-au croit drum şi înspre literatura mainstream. Având în vedere însă rapiditatea cu care evoluează lucrurile, raportul real/virtual, a devenit astăzi aproape de neocolit în artă şi literatură. Arta plastică, în prelungirea ideilor de avangardă din secolul trecut cunoaşte, spre exemplu, o serie de experimente artistice cu obiecte (Objects) care au înlocuit procesul creaţiei, în sens clasic, cu realizări virtuale cu ajutorul computerului, un fel de ready made, dar în variantă digitală. O consecinţă a proliferării acestor tendinţe artistice, care determină spulberarea spaţiilor convenţionale, o reprezintă marca noului interes pe care practica postmodernă o are pentru orice tip de versiune sub care se prezintă dimensiunea spaţială, fie aceasta şi virtuală. Forma sub care este „spaţializată” circulaţia informaţiei, cu ajutorul tehnologiei, este reţeaua. Acest nou mediu spaţial, imens, se cere, într-un fel sau altul, cartografiat şi, implicit, colonizat în funcţie de intenţiile anumitor grupuri de interese faţă de cerinţele pieţei. Acest domeniu întins şi fără limite a primit denumirea de cyberspace. Dar, interesul asupra cyberspace-ului nu este numai de natură artistică, ci şi politică şi economică. Pentru unii comentatori ai fenomenului cibernetic, momentul actual al proliferării, fără precedent, a tehnologiilor informatice este comparabil cu producerea unei adevărate revoluţii, o revoluţie care se află încă la primele sale stadii. De aceea, o posibilă estetică a postumanului nu poate fi decât în curs de elaborare. Este greu să se prevadă cum va evolua aceasta, dacă va dobândi un caracter preponderent politic sau dacă, dimpotrivă, va miza pe conceptul de frumos, dar în viziune virtuală. Reglementările, care funcţionează în sfera relaţiilor sociale din lumea reală, îşi pierd valabilitatea în spaţiul cibernetic dar, paradoxal, determină emulativ noile coduri şi convenţii constituite şi menţinute pe suportul privilegiilor unor tehnologii cât mai avansate. Ceea ce este însă semnificativ este faptul că, analizat dintr-o perspectivă filosofică, mediul virtual este o reprezentare a unor procese semiotice combinatorii aparent infinite, dar depinzând totuşi de elasticitatea programelor care le-au creat şi care le gestionează. Acest spaţiu virtual, elaborat cu ajutorul tehnologiei, nu ajunge să fie, însă, niciodată populat în mod real decât de reprezentări ale unor identităţi care interacţionează în virtutea unor reguli prestabilite. Eliberată de aura transcendentală a frumosului, noua artă postumană se construieşte în strânsă legătură cu evoluţia şi capacităţile tehnologice ale sistemului de a inova şi de a se actualiza. Procesul de ficţionalizare a mediului electronic este însă unul repetitiv, mereu altul, cu identităţi în continuă schimbare şi care se poate auto-declanşa concomitent în mai multe puncte ale reţelei. Fără să reprezinte un fenomen generalizat în mediul virtual, tendinţa de ficţionalizare apare mai ales atunci când se creează un context de comunicare şi singura funcţie activă şi necesară în acest proces este limbajul. Dacă subiectul se construieşte în şi prin limbaj, aşa după cum susţine teoria lacaniană, atunci mediul virtual devine un spaţiu extrem de generos pentru mişcările regresive ale subiectului virtual faţă de cel real. Dincolo de încercările teoriei şi practicii culturale de a defini într-o manieră cât mai convingătoare, mediul virtual se manifestă, în orice gen de discurs care abordează acest subiect, ca un rest al complexului metafizic pe care conştiinţa umană l-a manifestat întotdeauna faţă de ceea ce se situează dincolo de lumea sensibilă a simţurilor. Faptul că noile tehnologii se detaşează complet de tehnologiile industriale, ducând la impunerea unor noi moduri de reprezentare, culminând în plan cultural cu estetica postmodernă, a fost, însă, cel mai bine confirmat şi de mişcarea cyberpunk care porneşte în scrierile sale tocmai de la impactul tehnologiilor de vârf asupra conştiinţei individuale. O altă temă majoră a mişcării cyberpunk, care se înscrie într-un posibil program al esteticii postumane, se referă la dispariţia subiectului şi la transgresarea graniţelor dintre tehnologic şi biologic, având drept scop crearea unei noi identităţi, cyborg-ul. Şi pentru că tehnologiile de vârf sunt pilonul esenţial în jurul căruia se configurează ierarhiile puterii, performanţele dobândite în utilizarea acestora vor juca un rol crucial în miza cea mare a jocului, proprietatea asupra spaţiului virtual. Viziunea lui Jean François Lyotard, denunţând sfârşitul erei Profesorului şi a cunoştinţelor transmise sub forma cunoaşterii, în favoarea tehnicienilor, gestionari ai informaţiilor stocate în băncile de date, începe să devină o realitate.

d) Nu am urmărit cu foarte mare atenţie ceea ce se întâmplă la noi, dar, dacă vorbim de postuman, nu cred că acesta va mai avea limitări de ordin naţional, având în vedere mediile prin care circulă astăzi informaţia, respectiv la scară globală şi, cu preponderenţă, în mediul virtual. Fără îndoială că sunt şi vor exista şi la noi autori interesaţi de problematizarea condiţiei umane în raport cu tot ceea ce înseamnă mediul virtual (cyberspace) şi cu schimbările de mentalitate care au loc la nivelul utilizatorilor din cyberspace, tot mai numeroşi la nivel global. Joncţiunea prin compunere a celor două componente, controlul electronic în plan digital şi experienţele umane din spaţiul real fac din cyberspace un loc care reflectă un mod de existenţă ce îşi produce propriul set de norme şi legi de funcţionare. Lipsit de garanţii ontologice sau transcendente, universul virtual trebuie fie să-şi reinventeze un nou statut în funcţie de universul real, la care să se raporteze, fie să-şi genereze din interior propria legitimitate, ca o măsură de protecţie împotriva lumii reale. Proprietăţile, în virtutea cărora funcţionează cyberspace-ul, nu prezintă nici un fel de garanţii, nici transcendente, dar nici politice care să-i protejeze domeniile de întindere. Singura garanţie care reprezintă cyberspace-ul şi care antrenează un complex proces de dobândire a autonomiei sale este de natură tehnologică. Tehnologiile de vârf creează şi controlează universul virtual. Astfel, orice caracter naţional se pierde în raport cu mediul virtual.

e) Literatura science fiction şi îndeosebi imaginea cyborg-ului reprezintă un mod de a privi dincolo de dualismul filosofic, (conturat iniţial de Platon şi teoretizat ulterior de principalele direcţii filosofice), dualismul dintre partea materială, efemeră, a omului şi cea spirituală, eternă, dualism care a constituit, secole la rând, unul din paradoxurile condiţiei umane. Ca un produs al culturii contemporane, în mod semnificativ afectată de practicile operaţionale ale tehnologiilor de vârf, cyborg-ul contaminează într-o imagine, mai mult sau mai puţin armonioasă, elementul uman, conştient de latura sa supusă unei inevitabile dispariţii, şi elementul tehnologic, adaptabil şi capabil de a „perfecţiona” limitările ontologice ale condiţiei umane. Apariţia cyborg-ului în imaginarul contemporan este în viziunea Donnei Haraway rezultatul a trei cruciale căderi ale graniţelor ontologice, mai întâi dintre om şi animal, apoi dintre biologic, reprezentat de om şi animal, pe de-o parte, şi tehnologic, reprezentat de maşină, pe de altă parte, şi, în cele din urmă, ca o extensie a celei de-a doua, dintre fiziologic şi non-fiziologic, o distincţie oarecum imprecisă, după cum afirmă şi autoarea. Fluidizarea şi transgresiunea acestor graniţe sunt rezultatul inovaţiilor tehnologiilor informatice care produc, astfel, premisele necesare constituirii unei noi identităţi umane, „eliberate” de constrângerile naturii sale care ţin de rasă, sex, specie sau regn. Pentru Donna Haraway aceste dihotomii, care permit în civilizaţia virtualului apariţia cyborg-ului, nu au nimic din tragicul care înconjura, în modernitate, de pildă, capitularea individului în faţa limitelor propriei sale condiţii. Dimpotrivă, transgresiunea acestor limite poate deveni punctul de plecare al unei eliberări (necondiţionate) de sub controlul ideologic, care menţinea activă această zonă de confruntare dihotomică. Literatura science fiction a pregătit cumva acest orizont futuristic în care anticipaţia a devenit, pe parcursul unei evoluţii puse de Jean Baudrillard în raport cu simulacrul, realitate. Astfel, previziunile anticipate de science fiction au fost rapid depăşite şi literatura science fiction şi-a văzut compromis idealul de producere a modelelor imaginare ale lumii viitorului, devenind ea însăşi un model devansat de realitate. De aceea, unica soluţie de supravieţuire pentru genul science fiction ar fi, crede Jean Baudrillard, inventarierea modurilor de reprezentare a dispariţiei oricărei limite dintre real şi imaginar. În acest fel, re-inventarea realului ca ficţiune este mai mult decât o opţiune pentru literatura science fiction, este însăşi miza condiţiei sale ca literatură în era hiper-realităţii virtuale. Ordinea imaginarului se inversează, astfel, irealul nu mai poate fi construit din datele furnizate de real, aşa cum procedase literatura science fiction clasică, ci, cu modelele simulării deja existente, ar trebui reconstituit realul care să ne conducă spre noua realitate. Indiscutabil, configurarea reţelelor informaţionale şi funcţionarea acestora la nivel global a jucat un rol fundamental în conturarea, din perspectiva raporturilor sociale, a viziunii actuale asupra spaţiului şi timpului. Dacă, în mediile generate de computer, distanţele se micşorează până la dispariţia lor şi noile tehnologii pot stabili o simultaneitate între evenimente separate în timp, nu trebuie, însă, pierdut din vedere faptul că aceste lucruri sunt posibile, raportate la experienţa umană, în virtutea unei convenţii de non-interacţiune între mediile virtuale şi universul real.

Pe de altă parte, e posibil ca în acest caz să asistăm la o literatură în care genurile literare, în raport cu realul, să nu mai aibă sens, fiindcă literatura va vorbi despre o singură temă, dar pe diferite voci, despre postuman.

f) În actuala lume digitală, confruntarea şi impactul dintre tehnologia informaticii, cu tipurile de discurs specifice, şi subiectivitatea ca produs al discursurilor umaniste au dus la elaborarea unui nou tip de practică ficţională, numită de Brian McHale „interface fiction”. Christine Brooke-Rose, cu a sa trilogie a computerului, Amalgamemnon, Xorandor şi Verbivore, ilustrează cel mai bine acest tip de practică ficţională, interface fiction, o practică care combină, într-un trafic complex de mărci semnificative, textualitatea cu operaţiunile limbajului informatic. I-aş mai adăuga şi pe Margaret Atwood, J.G. Ballard sau Michel Houellebecq care defineşte postumanul pe modelul existenţialismului de tip Camus. Din zona discursului teoretic i-am menţionat deja pe Katherine Hayles şi pe Francis Fukuyama.

 

           ***

Cosmina Moroşan

 

„How can this wisdom be saved from the domination of Mars?”

 

Am descoperit generaţia 2000 concomitent cu postmodernismul. Diferenţa e că la un moment dat în adolescenţă am ajuns să comunic direct, să împart acelaşi spaţiu cu membrii aşa numitului fracturism pe clubliterar.com: i-am iubit deci, m-au inhibat, m-au influenţat în virtual (!). Pe hârtie, de la „zveltă ca o pipetă/ trece pe bicicletă/ fata cu şosete de diamant”, m-am învăţat cu (îngânând mai apoi, prin atitudine stilistică) maniabilitatea vocii expuse a Elenei Vlădăreanu din acel straniu volum pagini, dar am citit mizerabiliştii şi prin filtrul postuman (postapocaliptic? „În lumina care descreşte, asist fără regret la dispariţia speciei” – ţineam la refrenul ăsta din Houellebecq). Postmodernismul s-a decantat, în prima fază pentru mine, haotic în jurul discursului ca sub halucinogene al unui Baudrillard şi a prozei lui Cărtărescu, John Barth, Cortázar etc. (deci ţintele delimitărilor autorilor Manifestului fracturist: acel melanj de duioasă revoltă şi expresivitate frustă, un fel de generaţie beat în context de banlieue) intuiţiile şi teoretizările aferente în raport cu evenimentul tehnologic ce avea să ia amploare evidentă (pentru noi) câţiva ani mai târziu le-am avut odată cu lectura intensă a lui Houellebecq şi întâlnirea cu poezia Gabriellei Eftimie (ochi roşii polaroid/ acesta este un test). Gabi, pe lângă formatarea hard la nivel de stil în poezia română (poezia unei sensibilităţi autiste, asexuate cum s-a spus şi atunci, însă profund şi foarte muzical permeate de orice-şi aproprie, întâlnindu-se oarecum cu atmosfera de adolescenţă grunge din poemele Ruxandrei Novac) îl introduce în literatura noastră (pentru cei atenţi!) pe Kenji Siratori (scrie o proză cyborgpunk violentă, experimentală şi androgină; şi ITiştii ar juisa în faţa acelui limbaj-malaxor-de-limbaje, călduros, parcă, în mod straniu mai ales cu refrenele din limbajul de programare, ce-i lucrează emoţional textul, virând orice angajament uman înspre o sensibilitate… mecanică), câţiva ani mai târziu vine val chimic cu un volum inimitabil – umilirea animalelor: cinic şi duios, curajos, metalic. E poezia unor exigenţe, am putea spune (fără subiect şi identificări de gen), a unei extra-prezenţe care orbecăie după ceva mai subtil decât adevărul, în termenii lui Derrida.

Sunt un hibrid, deci, o pastă de referinţe: postmodernism, postumanism, optzecism, nouăzecism – am furat (iubit!) ce-am putut să găsesc mai strident, şi naiv (în termenii lui Deleuze) şi inteligent. Reiau postmodernismul românesc la 26 prin Radu Petrescu (în adolescenţă îi citisem pe toţi ceilalţi: Nedelciu, Crăciun etc.) mai ales prin cea mai bună şi frumoasă carte de critică: Meteorologia lecturii – dincolo de faptul că aşează într-un mod exotic întreaga literatură sub spectrul lui Homer – pentru care „[…] nu numai poetul are dimensiuni mai mari ca zeul, ci facerea lumii (scutul lui Ahile este o imagine a facerii lumii) este o faptă dimensional mai mică decât facerea poemului. În termenii gândirii despre poezie, aceasta înseamnă că nu poemul este un analog al lumii, ci că lumea este analogul poemului” şi asta pentru că poemul e maşinărie abstractă, e fluxul aferent oricărui flux, rezistenţă şi extaz, afirmă încă un decalaj interesant. Primele personaje maşinale au fost gândite de Urmuz („poezia unei lumi pe care o populează doar lucrurile, chemate la o viaţă intensă şi stranie de viaţă, absentă, a stăpânilor lor”) punctează prozatorul (concomitent spinozist, jasperian, postmodern şi postuman): „Literatura noastră a devansat şi a depăşit viziunea lui Beckett, ale cărui personaje sunt încă umane”. Cel mai evident pas spre pluralitate îl face, dintre postmoderni, Simona Popescu, cea care apără în cărţile sale o autentică devenire-revoluţionar, pândită în termeni de comunitate şi evenimente-singularităţi în procesul (spune ea, via Gellu Naum, via Jung) de individuaţie a sinelui, în procesualitatea multiplicităţii care suntem, adăugăm în linia lui Whitehead featuring Deleuze şi Guattari, Negri sau Michel Serres. Poezia unui v. leac este de asemenea un teritoriu de sărbătoare a celei mai mecanice, spinoziste spiritualităţi: bipolarele personaje se irită unele pe altele parcă mereu fericit, înlocuind ispita dramatizării cu linii de ieşire egale parcă principiilor clinicilor de psihoterapie instituţională (gândesc orice dinamică relaţională în termeni de colectiv nomad ce-şi trasează mişcările de transversalitate – autoanaliză creativă, în detrimentul transferului – deci a interpretărilor familiale): organizarea a 40 de activităţi diferite în interiorul instituţiei.

Michel Serres: aproape netradus în limba română, filosoful-om de ştiinţă, poetul adevărat  al realităţii postumane refuză divorţul între discursul literar şi cel ştiinţific. El invocă un enciclopedism necesar fiecăruia dintre noi, nefondat pe un grund eminamente raţional, posesiv în raport cu cunoaşterea, subliniind practic faptul că viteza gândirii şi libertatea informaţiei (trăim în epoca lui Hermes, the troublemaker, zeul suprem al comunicării; poezia e şi informaţie, zice undeva şi Simona Popescu, citându-şi un student) va însemna o scădere şi, mai apoi, o dispariţie a penuriei. Tehnologia e responsabilizarea omului în raport cu tot, e cea mai complexă transformare, asta văzuse şi Guattari în jurnalul său. Imposibil să rezum aici coordonatele discursului lui Serres, invoc doar linia unui concept, ce poate energizează inteligenţa criticilor noştri (mai aştept câteva teze de doctorat ca să mă limpezesc cu privire la poziţiile teoretice ale cercetătorilor noştri în raport cu literatura postumană): „the revolution of voluptuousness”.

A inventa în orice moment, a fura creativ în interiorul unor comunităţi autentice de practică a gândirii, citând-o pe Donna Haraway, înseamnă pentru mine postumanul (ecosofie şi enciclopedism, ezoterism extatic, pragmatism estetic, stânga radicală). E poezia întâlnirilor parcă integral chimice (tatonare estetică moleculară?) între personajele/ obiectele din poemele lui Dósa. Mai urmează vreo două volume ale unor poeţi în zona asta, să vedem. Urmăriţi şi artiştii (sfat pentru critici şi scriitori, şi nu numai), iată un nume: Tiron (cu Dispariţia tehnologiei). Se păstrează anumită lehamite sălcie, intercesorul maxim e însă entuziasmul maniacal – ca astăzi când, lucrând la acest articol, un prieten programator din Bucureşti îmi aminteşte că: s-a introdus politica basic income-ului în Suedia, o să fim şocaţi de câte joburi vor dispărea, despre cum Linux-ul este cel mai nonpărtinitor sistem, privilegiază comunităţile de oameni care se ajută etc. Asta concomitent cu bombardamentele de temeri globale vis a vis de următorii patru ani cu o Americă sub Donald Trump, un guvern social-democrat care începe să reprivilegieze politica baronilor locali în Ro şi altele.

Infrarealitatea anarhică de AI şi dereglările noastre împreună cu ea să câştige!

***

Anca Chiorean

 

Lecturi şi relecturi postumane

 

Manifestările literaturii române înspre sincronizarea cu noile tendinţe occidentale au inclus, de obicei, contribuţii intime, aer local, o constelaţie întreagă de ramificaţii şi subramificaţii care reies din lecturi şi relecturi ale literaturii noi. Problemele, şi nu doar la noi, apar în momentul în care trebuie coborât podul mobil dinspre teorie şi teoretizare înspre aplicaţie. Literatura nouă care se suprapune mult cu literatura „tânără” şi care se poate înscrie în liniile noilor idei occidentale este identificabilă, atâta timp cât „postumanismul” este, înainte de toate, o cheie de lectură.

Postumanismul demarează cât se poate de problematic. Formele lui sunt fie ostentative, fie atât de fine încât aduc pericolul speculaţiei în cadrul teoriei sau al criticii. Bazele sunt puse de manifest, iar în cazul lui Robert Pepperell, verdictul este cât se poate de clar: „It is now clear that humans are no longer the most important things in the universe. This is something the humanists have yet to accept” (Robert Pepperell, The Posthuman Manifesto). Odată cu o serie întreagă de teoreticieni, am băut o „drink me” potion carrolliană şi ne-am micşorat cu toţii.

În spaţiul autohton, studiile teoretice relevante şi aplicate acestui subiect ar fi Florina Ilis, cu Fenomenul science fiction în cultura postmodernă: ficţiunea cyberpunk (Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2005), Andrei Codrescu, cu Ghid dada pentru postumani: Tzara şi Lenin joacă şah, trad. de Ioana Avădani, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2009), sau Daniela Petroşel, cu Era maşinii. Despre postumanism şi imaginarul tehnologic în literatură (Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2014), printre altele. Postumanul care pătrunde, însă, în fazele de început, este inevitabil reprezentat de importuri – Fukuyama, Hayles, Haraway, Graham. Studiile importate, în schimb, arată tocmai tipul de revizitare şi relectură a altor tipuri de teorii, adaptate şi reinterpretate în cheie postumanistă – „Margini. Rămăşiţe. Interior şi exterior. Moarte. Deja sună foarte mult a ideile lui Jacques Derrida, un teoretician despre a cărui operă îmi propun să văd ce anume ar putea spune despre problema Postumanismului” (Neil Badmington, „Teoretizarea postumanismului”, în Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, Vol. 1, 2014, p. 10).  Săpăturile violente după monştri sacri care să legitimeze o construcţie teoretică în jurul acestui concept îi aduc, într-adevăr, în prima linie pe Derrida, Foucault, Barthes, Benjamin, însă aplicabilitatea acestor teorii pare foarte adesea să se rezume doar la o serie de referinţe clasice (a nu se citi neapărat „depăşite”), precum eterna, obositoarea referire la Invasion of the Body Snatchers (1956).

Există un mod specific fiecărui curent nou de a violenta trecutul. În diferite studii vedem cum Descartes este desfiinţat sau deconstruit de Derrida, Lyotard şi Niels Bohr. Legitimizarea este esenţială şi este stabilită de greutatea bazei teoretice. Importul în spaţiul românesc pătrunde astfel în primul rând prin intermediul traducerilor (cine n-are bătrâni, să-şi traducă!). Daniel Clinci, Sînziana Cotoară şi Vasile Mihalache, în Post/h/um fac tocmai acest fel de importuri (sau revizitări) în cheie postumană. Există, de exemplu, diferenţe fine, dar sesizabile, între „Opera de artă în era reproducerii mecanice” şi „Lucrarea de artă în epoca reproductibilităţii sale tehnice”, totuşi motivată: „Am optat pentru traducerea lui Kunstwerk ca „lucrare de artă” pentru că acest echivalent românesc păstrează ideea esenţială a produsului artistic drept rezultat al unui travaliu, idee conservată de germanul Werk, englezescul work sau latinescul opus, dar pierdută în cursul timpului în românescul «operă», care conţine mai mult semnificaţii legate de valoare, ceea ce nu este cazul în eseul lui Benjamin” (Daniel Clinci, despre traducerea lui Walter Benjamin în Post/h/um, Vol. 2, 2016, p. 7). „n.t.”-urile devin astfel indispensabile în asumarea unui curent cultural nou, lucru punctat subtil şi de Vasile Mihalache – „Probabil că e nevoie de câteva cuvinte pentru a le explica cititorilor americani (şi români – n. t.) în ce context a apărut acest eseu” (Terry Eagleton, „Subiectul literaturii”, în Post/h/um, Vol. 2, 2016, p. 66).

Identificând multiplele ramificaţii ale noilor tendinţe şi aşezându-le sub aceeaşi umbrelă largă, nouă, se poate stoarce mult postumanism din literatura proaspătă (Alex Ciorogar a oferit recent o sinteză în Timpul – „Postumanismul românesc”). Pentru legitimarea unei asemenea mişcări, însă, este nevoie de revizitarea şi de mult mai dificila relectură în cheie nouă a tendinţelor literare româneşti – testul de rezistenţă în spaţiul românesc poate fi reprezentat de postumanismul identificabil în Petru Cimpoeşu, Horia Bonciu (Călin Teutişan, „Spirale discursive şi ficţiuni postumane” în Diacronia) sau în inclasificabilul Urmuz. Dacă ar fi să căutăm premergători care să legitimeze sau să întărească credinţa în forţa unei asemenea mişcări în cultura românească, Urmuz ar putea părea chiar potrivit, atâta timp cât putem folosi doar termenul de postuman, cu sensul de „extrauman” (Cf. Florina Ilis, Fenomenul science fiction în cultura postmodernă: Ficţiunea cyberpunk, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2005, pp. 201, 202: „în locul prefixului post, din termenul posthuman, care presupune în mod obligatoriu o evoluţie spre o nouă ordine a umanului, nu neapărat superioară dar situată pe un prag evolutiv, cel mai bine s-ar potrivi, probabil, prefixul extra, care descrie nu o nouă ordine, în plan evolutiv, a umanului, ci o altă ordine, sau condiţie, care trece în altceva, cea extra-umană”) – „ismele” aduc cu sine polemici mult mai ample.

Chiar dacă ar putea părea atacabilă o relectură postumană acoperită de CGI a autorilor de diferite orientări (de tipul reanimării morbide a lui Peter Cushing în Rogue One), traducătorii şi editorii, criticii şi teoreticienii (dacă nu vorbim doar de montaj sau remontaj de texte), folosind marionete de mână ca să-i facă să vorbească, acestea totuşi reprezintă abordări culturale sau literare mai interesante decât laturile socio-politice, studiile despre impactul şi influenţa tehnologiei în societate, abordările mai mult sau mai puţin apocaliptice ale „consecinţelor revoluţiei tehnologice” etc., studii care cel mai probabil vor deveni irelevante pentru generaţiile viitoare care vor lua aceste lucruri ca un dat – „părţi ale trupului: oraşul, casa, maşina, iPhoneul, laptopul […]. Dacă peste 60% din trupul dumneavoastră este acum electronic sau bioelectronic…” (Andrei Codrescu, Ghid dada pentru postumani: Tzara şi Lenin joacă şah, trad. de Ioana Avădani, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2009, p. 9). Orwell a prezis, Fukuyama a analizat, publicul s-a cutremurat, s-a minunat şi a mai trecut un sfert de secol. Restul e evoluţie.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 102-108]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s